„Acasă este peste tot”

– Bună Ana, ni s-a făcut dor de tine. Ce faci? Unde te afli? În ce dispoziţie te găsesc?

– Hello! Sunt în Irlanda, unde filmează soțul meu (n. red., actorul german Marc Rissmann). Și, ca de obicei, încercăm să menținem familia unită și când lucrăm. Cât despre dispoziție, sunt undeva între relaxare și expectativă. Mă liniștesc, întrucâtva, după o perioadă foarte plină de muncă.

– Cum arată o vacanţă de actori pentru care locul de muncă e lumea largă?   

– Suntem foarte spontani mereu, pentru că nu ne permitem să plănuim nimic din timp. Cum noi călătorim foarte mult pentru muncă, nu avem vacanțe propriu-zise, conceptul de „concediu cu familia” ne e total străin. Însă încercăm să transformăm toate călătoriile în aventuri și să ne închipuim un „acasă” din fiecare nouă destinație. Cea mai apropiată idee de vacanță, anul acesta, a fost prezența noastră în Malta, la „Festivalul de Film Mediterrane”, unde am avut, în competiţie,    filmul nostru „For the Love of a Woman”. Eu joc unul dintre cele două roluri principale, Marc are, și el, un rol esenţial, iar Ezra, fiica noastră, a avut și ea două scene excelente în film: avea un an și jumătate atunci, filmaserăm în Sicilia la o fermă… Per total, a fost o experiență foarte specială. Asta nu înseamnă că nu-mi plac și mie vacanțele.    Îmi e necesar, din când în când, să știu că am un pic de timp în care mă pot bucura de dolce farniente, de cafenele, de filme, de plimbări prin parcuri cu familia mea. Dar, la un moment dat, lupul ăla artist din mine, oricât de hrănit ar fi, începe să privească iar jinduind spre pădure.

„Vom vorbi, când va fi cazul”

– Într-o discuție precedentă îmi spuneai că în tine există un motor care nu încetează niciodată să se-nvârtă. S-a mai schimbat situaţia?

– Bizar, dar nu. Motorul e mai puternic și mai performant acum, își știe combustibilii și parametrii mai bine, ceea ce îl optimizează.

– Atunci să discutăm aplicat: cum arată agenda ta profesională acum? Ce proiecte ai încheiat, care sunt în curs şi ce urmează?

– Am încheiat filmările la un indie american, unde am avut bucuria să joc cu Nicholas Stahl și Rade Serbedzija, apoi, imediat, am trăit minunata experiență „Trădătorii”, de care sunt cât se poate de mândră. Cât despre ce urmează, cânt din nou refrenul meu preferat cu „vom vorbi, când va fi cazul”. Am avut mereu oroare de a promova un proiect în perioada lui de gestație doar de dragul de „look busy” (n. red. „de a părea ocupată”), mai ales pe social media. Cred că orice act creativ are de câștigat din grija și protejarea intimității lui în faza incipientă.

–    „Trădătorii” e deja un proiect încheiat, care va debuta în curând la PRO TV. Pare să fie ceva inedit în cariera ta de până acum. Despre ce este vorba?

– Este vorba despre un proiect frumos, dar și greu: entertainment și televiziune. Anul ăsta am avut un soi de pact cu mine, de: „da, hai să vedem”. Cu niște emoții teribile, în Ianuarie am urcat pe scena Ateneului din București, alături de Filarmonica „George Enescu” și de minunata soprană Ana Maria Labin, sub bagheta lui Alexandre Bloch, pentru a fi speakerul din Simfonia a III-a „Kaddish”, a lui Leonard Bernstein. Nu cred că am trăit vreodată un sentiment de frică mai puternic, nici vreun catharsis mai intens ca în momentele în care eu, orchestra și corul escaladam energia frenetică a rugăciunii, în fața unei săli unde deseori am văzut lacrimi pe fețele spectatorilor. Când a venit propunerea pentru a da proba la „Trădătorii”, un format exploziv, de super-succes, care a creat cult following și a adunat nominalizări și lauri BAFTA și Emmy, normal că am răspuns cu bucurie „Da!”. N-am idee cât se știe în România despre asta, dar „Traitors” este un fenomen global. Alan Cumming, un actor pe care îl ador, e „game master”, „maestru al jocului”, în America. „Trădătorii” este entertainment de cea mai înaltă clasă, cu suspans real, cu joc psihologic fin și întorsături de situație fabuloase. Am filmat la un castel, undeva, în Europa, într-un ritm nebun. Misterul ne definește! (râde) Urmează ca acest show excelent să ajungă în curând la publicul român și sper într-un succes uriaș, pentru că îl merită.   

„Cât despre Ezra… e magică”

– Doi părinți actori, suprasolicitați, mereu pe drumuri și o mică prințesă: Ezra. Cum vă descurcați?

– Marc şi cu mine o creștem pe Ezra în iubire: iubire totală, cu adevărat necondiționată, cu respect pentru personalitatea și spiritul ei, pentru omul care e. Nu am fost niciodată de acord cu ideea de a trata copiii ca pe un soi de non-ființe, ale căror dorințe, preferințe, limite și păreri nu prea contează sau se subsumează așteptărilor și egoismelor părinților. Un copil nu e un sub-om. Un copil e o ființă sacră, neatinsă de ceea ce e putred în lume, și merită respect. Ezra călătorește cu noi peste tot, și pentru că-i suntem noi alături, oriunde e „acasă”. Marc şi cu mine suntem foarte părinți, ea e nucleul zilelor noastre și, dacă nu filmăm, orice program se face în funcție de nevoile și de dorințele ei, de modalitatea optimă în care ea se poate distra, învăța și trăi noi experiențe. Noi facem tot, ceea ce uneori e greu, dar asta îți dă și senzația de mândrie și bucuria că trăiești cu adevărat alături de copilul tău, că îi ești parte din formare, că are amintiri reale cu tine, zilnice. Prezența e cel mai important cadou. Cât despre Ezra… e magică! Îmi e greu să explic… Da, sunt subiectivă, dar cred că, de exemplu, în mod real are geniu la desen. Se mișcă uneori ca Pina Bausch, cântă superb, o interesează muzica din toate perspectivele și o înțelege organic, e atât de sensibilă și de creativă… uneori e infernal de timidă, de cele mai multe ori, expansivă, tot timpul, tandră și generoasă. Numele ei înseamnă „ajutor” și îl întrupează perfect: e atât de disponibilă pentru a face bine, pentru a ajuta. Uneori mă şi tem, pentru că deschiderea ei sufletească și faptul că e incredibil de „om bun” pot invita și energii neplăcute, din exterior. Sunt un păzitor zilnic al confortului și dezvoltării ei, încerc să protejez minunea care e, abia aștept fiecare zi alături de ea. Și voi fi feroce cu oricine îi deranjează câtuși de puțin confortul. Şi sper că lumea în care crește se va mai îndrepta până să o conștientizeze ea.

– Ezra vorbeşte și româneşte?

– Evident! Vorbește românește perfect și foarte nuanțat, uneori chiar comic: acum un an mi-a strigat în parc că vrea să-și dea jos tenișeii, pentru că are „mai multă aderență” urcând pe tobogan, ceea ce, venind de la un copil de trei ani, a creat o reacție grozavă în rândul adulților din jur. (râde) De asemenea, vorbește germană perfect și nuanțat. Și, mai nou, engleză. Perfect! În­tr-atât, încât am dus-o la Starcamp (un fel de grădiniță de vară), câteva ore pe zi, timp de o săptămână, aici, în Irlanda, unde se descurcă perfect. Marc şi cu mine nu avem niciun merit pentru engleză, a fost în totalitate autodidactă, pentru că e limba în care se iau decizii pentru ea și se văd filmele, așa că mintea ei magică și minunată s-a pus pe treabă în secret.

– La precedentul nostru interviu mi-ai spus ceva ce m-a emoţionat    profund: că tu nu te-ai desprins de România, că nu te-ai mutat nicăieri altundeva. Ce te leagă atât de tare de țară, Ana?

– E ceva indestructibil în legătura dintre o ființă și locul în care s-a întrupat. Greu explicabil în cuvinte… De aceea, exilul a fost mereu o pedeapsă oribilă. E ceva energetic, poate un pic New Age, dar eu, una, îmi onorez rădăcinile, oricât de departe prin lume aș zburda.

„E o tornadă să fii om modern”

– Faţă de momentul discuţiei noastre precedente, situaţia politică, economică și socială din lume s-a înrăutățit vizibil: războiul din Ucraina pare fără sfârșit, multe economii ale lumii abia mai gâfâie (inclusiv cea din România), problemele de mediu s-au acutizat, majoritatea oamenilor se gândesc îngroziți la viitor. Tu cum te descurci în atmosfera asta apăsătoare? Ce te ține deasupra apei?

– Cred că e o luptă constantă între a nu te îneca în anxietate și nici a nu te ghiftui de privilegiu. De-asta eu nici nu mă apăr de știri: le primesc, mă dor, îmi caut mai multe surse de informații, încerc să disting adevărul, donez ce, pe unde pot, semnez, ies în stradă, mă retrag apoi, mă uit la familia mea, încerc să fiu o ființă a cetății mele, concomitent cu a fi un artist rupt din timp, simultan sunt mama cuiva și încă dese­ori un copil, eu însămi. E un decatlon și o coridă, și o casă bântuită, și un picnic, și o liniște, și o tornadă, să fii om modern. Dar altceva nu am de făcut, nu am alternativă, nu am găsit vreo altă cale de a merge înainte, pentru că, pur şi simplu, nu am vocația eremitului.