MARIUS CHIVU

Jurnalul meteo

Trebuie să fi fost prin clasa a șasea când, înainte de vacanța de vară, diriginta ne-a dat ca temă să ținem un jurnal meteo, adică să consemnăm într-un caiet, zi de zi, vreme de trei luni, starea vremii. În general, toate temele de vacanță erau corvoade absolute, dar aceasta le întrecea pe toate: nu doar că ar fi trebuit să scriem zilnic, dar ar fi trebuit să scriem zilnic despre lucrul care ne interesa cel mai puțin cu putință, despre ceva pentru care, copil fiind, nici măcar nu aveai ochi.

„Sentimentul naturii în opera scriitorului cutare” a fost și este în continuare cel mai nesuferit subiect de examen în școala generală, tocmai pentru că ceea ce numim sentimentul naturii se dezvoltă cu adevărat abia la maturitate. Copiii încă nu sunt sensibili la schimbările naturii, cât despre fenomenele meteo, ploaia îi deranjează, zăpada îi încântă și cam asta e tot. Contemplarea naturii și a vremii țin de simțul estetic, se capătă și se dezvoltă odată cu predispoziția introspectivă. Cel puțin așa era „pe vremea mea”, căci astăzi, când copiii cresc cu ecranele telefoanelor în mâini, permanent co­nec­tați la filmulețe, jocuri, aplicații și rețele, îmi imaginez că natura se întâmplă dincolo de pereții camerei lor, în afara câmpului lor vizual, neinteresantă, tocmai pentru că e parte concretă din realitate.

Pentru că eram un băiețel conștiincios, m-am apucat să consemnez starea vremii, încă din prima săptămână de vacanță la bunici și, curând, am descoperit că nu era nevoie să scriu chiar zilnic în jurnalul meteo, căci puteam antedata notițele, une­ori, amintindu-mi cum fusese vremea, iar când eram mai harnic, puteam anticipa cum va fi vremea în următoarele zile și consemnam în avans pentru a scăpa de grija jurnalului.

Dar asta n-a ținut mult, întrucât m-am confruntat nu cu lipsa de predictibilitate a vremii, ci taman cu monotonia ei. Săptămâni întregi, vremea era identică: soare, senin, cald, doar temperatura o consemnam cu o diferență de un grad, două, trei. Iar asta, fără să verific vreun termometru cu gradație Celsius, căci bunicii nu aveau așa ceva, ci punând „din burtă” gradele respective.

Revelația am avut-o relativ repede: cum ar fi putut verifica diriginta acuratețea descrierilor mele, dar și ale colegilor mei, trei luni mai târziu, când fiecare dintre noi, inclusiv diriginta, ne vom fi petrecut vara în zone diferite ale țării? Mi-am dat seama că nu puteam fi tras la răspundere pentru autenticitatea jurnalului meu, iar acela a fost un moment eliberator. Practic, puteam inventa vremea (numită oricum la televizor „timpul probabil”), cu ajutorul imaginației, fără să mai fiu atent la cer, și o puteam face o dată pe săptămînă, nu neapărat zilnic. Ba chiar puteam copia anumite consemnări, dar cu minime modificări, folosind sintaxe diferite, sinonime, uneori chiar metafore. Iar dacă cele câteva ploi îmi oferiseră variație, de ce nu le-aș fi putut multiplica la nevoie!? Eventual, să adaug mai multe tunete, poate chiar o vijelie.

Însă, după un timp, a intervenit plictiseala. Dacă tot aveam să scriu peste o sută de notițe despre o vreme aproape neschimbătoare, măcar să nu mă plictisesc. Din păcate, mi-am dat seama că nu aveam un vocabular meteo suficient de bogat. Din fericire, bunicii foloseau la WC-ul din fundul ­curții, în loc de hârtie igienică, pagini rupte din manualele de liceu ale mamei. (Întrucât anii `80 comuniști erau definiți de penurie, chiar și în ceea ce privește cele mai simple și mai de bază articole de consum, oamenii improvizau.) Ei bine, acele pagini răzlețe din manuale, nu doar că au fost citite și de mine, dar cartea de geografie mi-a fost de folos și la scris. În paginile rupte găseam clasificări de nori, de vânturi, de clime, cuvinte exotice, impunătoare, științifice, care puteau eleva bietele mele consemnări meteo fictive.

Dintr-odată, jurnalul meu se transforma într-o adevărată operă literară, demnă de Alecsandri, Hogaș sau Sadoveanu. Satul bunicilor mei din Oltenia de sub munte începea să capete o unicitate mondială: în Slătioara vâlceană, în serile de vară bătea zefirul, un mic ciclon traversase izlazul comunal, nori cirrus se întindeau pe deasupra măgurii, temperaturi de climă subecuatorială începeau să afecteze culturile de păioase, care riscau să compromită creșterea ovinelor, caprinelor, taurinelor și cabalinelor, semințele oleaginoase afectate de lipsa intemperiilor nu rodiseră suficient pentru a asigura nutrețul necesar porcinelor și tot așa, căci între timp, la WC-ul din fundul grădinii citeam acum paginile manualului de agronomie al mamei, iar jurnalul meu meteo, ale cărui temperaturi erau consemnate mai nou inclusiv în grade Fahrenheit, căpătase, în chip firesc, și un caracter agricol. În fond, vremea avea consecințe.

Ce să mai…, toamna, când am început școala, aveam gata o adevărată capodoperă diaristică. Abia așteptam să fie citită și evaluată de doamna dirigintă. Care, însă, fie uitase ce temă ne dăduse, fie anticipase faptul că aproape nimeni nu va scrie. Nu ne-a cerut să ne verifice jurnalul meteo și, astfel, nici n-a avut ocazia să constate că în clasă apăruse un scriitor de ficțiune.

VIANU MUREȘAN, scriitor

Vacanța cu trenul din Franța

„A venit vacanța/ Cu trenul din Franța/ Hai copii la joc/ Băgați cărțile pe foc!”. Învățasem acest cântecel încă dinainte să merg la școală. Frații mai mari și prietenii de prin sat marcau zgomotos venirea vacanței în fiecare vară. De îndată ce învățătoarea suna ultimul clopoțel, părăseau valvârtej sala de clasă, grăbiți să anunțe în plină stradă, cu surle și trâmbițe, marele eveniment. Îmi amintesc cum, pe la vreo 4-5 ani, mersesem împreună cu bunica la prăvălia din sat, în ziua când s-a dat vacanța. Urmăream fascinat de pe podișca de la intrare, cârdurile vesele de băieți și fete care, în uniforme, cu cravata roșie cu tricolor la gât, săltau pe drumul prăfuit care taie satul în două, de parcă îi împingea din urmă o mare izbândă. Râdeau, se înghionteau, își aruncau ghiozdanele în aer, ca și cum ar fi vrut să dispară în cer până la toamnă, când școala se va relua. Tot tămbălăul pe care-l făceau copiii de-a lungul satului chiotind, bătând în ghiozdane ca-n tobe cu liniarele de lemn, rupea în două ritmul vieții sătești – înainte și după vacanță –, aducea un aer de voioșie, pe care-l respirau și părinții, și bunicii, pentru că, de acum, toată vara, pruncii vor fi liberi să participe la muncile din gospodărie. Nu țin minte ca în vremurile de atunci, elevii din satul nostru să fi plecat undeva la munte sau la mare, în tabere școlare. Nu erau nici timp, nici bani pentru așa ceva, nu numai în familia mea numeroasă, dar nici la alte case. Nu era cunoscut la noi nici obiceiul orășenesc să-ți trimiți copiii de acasă în vacanțe la rude.

Vacanța noastră însemna doar atât, că scăpam de școală. Învățam binișor, nu uram școala, însă pe perioada verii, îmi plăcea mai mult să mă duc cu vacile în câmp, pentru că ne întâlneam acolo mulți copii din sat, jucam brigă, lapte gros, fazan, bâza, hârâiam și ațâțam câinii la bătaie, făceam pariuri care-i mai tare. Ne suiam în copaci, mai ales în carpeni, căci sunt elastici, și ne făceam elan cu crengile de la poale, legănându-ne până la pământ. Dar făceam și program artistic. De pildă, strigam înjurături și măscări, de la marginea pădurii, ascultând surescitați răspunsul ecoului. Ne distram, dar ne și înfioram, de parcă ar fi fost vreun duh mânios ascuns în întunecimea pădurii, iar acest miraj ne producea o palpitație nebună.   

Mai târziu, în anii gimnaziali, cea mai frumoasă excursie de vară era spre Asuaju de Sus, cu căruța, unde mergeam după lemne. Porneam pe la 4, 5 dimineața, împreună cu tata și un frate. Observam răsăritul soarelui, auzeam clopotele vitelor în grajduri, vocile gospodarilor care se treziseră să-și îngrijească animalele, urmăream postatele îngrijite de porumb, imaginându-mi roada ce va veni la toamnă, iar de pe la Ariniș încolo, vedeam cum se înșiră căruțe venite din toate satele înspre aceeași direcție și-l auzeam pe tata cum intră în vorbă cu mulți dintre cei cu care ne întâlneam, toți mergând după lemne. Se întâlniseră de-a lungul anilor pe același drum, împărtășiseră greutățile muncii la pădure, se ajutaseră cu caii la tras buștenii de prin văioage, împărțiseră merindea și dețul de pălincă după încărcatul căruței, legaseră prietenie. Seara, când ne întorceam acasă, pe drumul lung care dura multe ore, adormeam pe un cojoc sus în vârful tilegii, rupt de oboseală, legat cu cureaua de la pantaloni de lanțul cu care strângeam lemnele sau de cordalău, ca să nu mă prăvălesc undeva de-a lungul drumului.

Chiar și când eram deja student la Cluj, vacanțele mele însemnau să mă întorc la munca satului. Nu era nimic neplăcut sau frustrant în asta, cu toate că știam că prietenii mei, colegii de facultate, majoritatea orășeni, vor avea o lungă perioadă de dolce far niente și timp mai mult pentru lecturi. Când se mai rărea cu săpatul și cositul, mă duceam la cioplit de lemne cu bunicul, meșter mare în a ridica șuri, cotețe, șoproane, bucătării de vară, coșteie de porumb. Pentru că nu eram încă un meseriaș adevărat, eu luam partea rotundă a trunchiurilor scoțând mărginările, iar bunicul le fățuia apoi cu o bardă mare bine ascuțită cu care nu lăsa pe nimeni să lucreze, scoțând niște grinzi de toată frumusețea. Le cerceta din ochi, le verifica de așchii cu palma, le netezea până luceau, iar seara la sfârșitul lucrului le vedeam albe și frumoase întinse pe niște capete de bușteni, scăldate în maldărul de țăndări risipite în toate direcțiile. „Lucru bun, lucru de oameni”, spunea el mulțumit, după care curăța securile cu pâslă, le înfășura în niște cârpe și le punea în traistă.

În timpul lucrului, bunicul depăna ore în șir basme versificate cu Gruia lui Novac, cu eroi reali sau închipuiți, recita din Psalmii lui David pe care-i știa aproape în întregime pe dinafară. Acele luni de vacanță au fost pentru mine prima inițiere în Biblie, iar cel mai valoros lucru pe care l-am învățat de la bunicul a fost că viața omului poate fi ghidată complet de Cartea Sfântă. Pentru fiecare situație de viață în care ne găseam, chiar pentru suferința și agonia ce i-au precedat sfârșitul, bunicul găsea un verset, o pildă, un temei biblic. Nu am mai cunoscut pe nimeni de atunci cu atâta credință, cu atâta nădejde în Dumnezeu. Acele luni de zile petrecute alături de bunicul, an de an, cioplind lemnul și vorbind despre Psalmi, Cântarea Cântărilor, Ecleziast, Iov, Profeți, Evanghelii și Apocalipsă cred că au fost marele meu câștig. Și, pot să spun, fericirea mea.

OTILIA ȚEPOSU

La feredeauă

În copilăria mea, August a fost întotdeauna o lună de vară mai ușor de trecut. Pe de-o parte, căldurile nu mai erau așa de mari ca în luna lui Cuptor și vremea era mai potolită, iar pe de alta, erau mai puține munci în gospodărie și mai ușoare. De aceea, mulți dintre cei pe care-i știam, neamuri sau vecini, aveau vre­me să meargă la feredeauă, adică la băi cu ape vindecătoare. Două erau destinațiile spre care se îndrep­tau unchii și mătușile mele, cu beteșuguri de oase, cu „ru­matizm”: Dănești, unde-i așteptau niște căzi uriașe de lemn cu ape sulfuroase, și Ocna Șugătagului, unde erau    mai multe lacuri cu apă sărată, sărată, pe locul în care se prăbușise o veche mină de sare. Apa din lacurile acelea era verzuie, cumva vâscoasă, groasă și țineau omul deasupra, fără să înoate, ca și cum ar fi înghițit un balon umplut cu aer. La băile de la Dănești n-am fost niciodată, dar la Ocnă am ajuns de câteva ori.     

Ocna e destul de departe, din­colo de muntele Gutin, iar dru­mul era neasfaltat pe-atunci și greu de făcut pe jos. Dar chiar dacă am fost și eu de mai multe ori la Ocnă, mi-a rămas în minte cu toate amă­nuntele primul drum la feredeauă, făcut la un sfârșit de August.

În ziua aceea, vecinul Ionu Ia­gă­rului, un munte de om, care con­ducea un camion de la mină (o tatră), ne-a încărcat în lada mașinii pe toți pruncii de pe Valea Albă și-a trecut Gutinul cu noi, ca să ne bucure cu un scăldat în apa sărată.    A fost o zi tare caldă, pe care am simțit-o chiar și atunci când am trecut cu camionul prin pădurile întu­ne­cate de brad, ce acopereau muntele. N-aveam unde ne as­cun­de de soarele încins, și am răbdat ca mucenicii dogoarea și hurdu­căielile mașinii, care sărea și pufăia ca un iepure nebun pe drumul plin de gropi și pietre. Când am oprit, în sfârșit, lângă apa sărată, eram aproape leși­nați, și golul din sto­mac era cât muntele pe care tocmai îl trecu­sem. Hăhăind, mulțumit că am ajuns, Ionu Iagărului a coborât din cabină, s-a dus într-o gheretă de lemn unde și-a lăsat hainele, de-a rămas numai în niște pantaloni scurți, și s-a arun­cat primul în baltă. În momentul acela, apa s-a înălțat cu o palmă, sărind pe maluri și stropind niș­te femei care stăteau mai la marginea lacu­lui. Nu vreau să spun ce vorbe i-au aruncat, înciu­da­te, și cred că oarecum ruși­nate, pen­tru că se scăl­dau îmbrăcate în niște cămeșoaie mari, albe, care pluteau pe lângă ele, ca niște aripi.

Rând pe rând, am intrat și noi pruncii în baltă, spri­jinindu-ne de mal, până când am învățat să ne ținem deasupra în apa sărată, care ne lăsa dâre albe pe pielea arsă. Seara, îna­inte de-a pleca spre casă, eram îmbrăcați în cămăși de sare us­cată, întărită de soare, în care stăteam tare înțepeniți.

Ne-am întors acasă tot în lada camionului, când era deja întu­neric. Am trecut mun­tele aproape adormiți, amețiți de căldura zilei și vlăguiți de apa în care ne scăldasem câte­va ceasuri bune. După ce-am văzut că ne ține la suprafață chiar dacă nu știam să înotăm, nu ne-am mai îndurat să ieșim pe mal. Doar stelele de sus ne-au vegheat dru­mul înapoi, prin pădurea întu­necată, care se lu­mina pentru o clipă la trecerea farurilor, pentru a cădea apoi iar în în­tuneric. A doua zi, mer­geam prin curte, dar încă mi se pă­rea că plutesc în balta ocnei. Călcam cu pași mari, arcuiți, peste pietre și peste ierburi, ca și cum m-aș fi așteptat ca și aerul să mă țină dea­supra, precum apa sărată de la ­fe­redeauă.

Vezi și: https://www.formula-as.ro/2025/08/10/ancheta-unde-va-tihneste-vacanta/