Locuiesc într-un bloc cu patru etaje. Într-o seară, întorcându-mă acasă, m-am împiedicat pe casa scării de un boț de pisoi ce scâncea amarnic. Venind de la țară, unde am coabitat în pace și armonie cu un cățel, o pisică și un porc (animale necesare într-o gospodărie ce se respectă), având și o deosebită afecțiune pentru patrupede, nu am rezistat tentației de a ocroti acest ghemotoc de viață. În scurt timp, el (care era o ea) a devenit membru al familiei. L-am botezat Motănica, fiindcă inițial am crezut că era motan.
Locul preferat era pe pervazul ferestrei, de unde urmărea tot ce se petrecea în fața blocului. Știa precis când ne întorceam acasă, ne aștepta în hol sărindu-ne în brațe, alintându-se. Atunci când întârziam, zgâria ușa, nerăbdătoare, de parcă ar fi vrut să ne iasă în întâmpinare, să ne ajute în cazul când ni s-ar fi întâmplat ceva. Jocurile pisicii erau atât de captivante și distractive, încât uitam de TV ori alte treburi gospodărești. Avea în privire așa o candoare, o înțelegere, încât atunci când cineva era supărat sau nervos, încerca să-i intre în voie de parcă ar fi vrut să-i transmită putere, afecțiune și, de ce nu, prin limba ei pisicească să-i dea încredere în el.
Fiind la etaj, coboram zilnic împreună cu ea de frica vecinilor, care din întâmplare sunt mai răi decât niște câini turbați. Nu suportau prezența ei și ea simțea, ferindu-se din calea lor. Făcea o plimbare de o jumătate de oră prin împrejurimi, apoi, la fluieratul meu, asemenea unui cățel, se întorcea în apartament.
Într-o seară am fluierat-o, am căutat-o, dar ea dispăruse fără urmă. Tristețea noastră a fost fără margini, căci pierdusem un membru al familiei. Ne-am resemnat, gândindu-ne că a fost omorâtă de cineva.
După câteva luni, într-o noapte, am auzit mieunături și scrâșnete de gheare la ușă. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că Motănica stătea „în coadă” privindu-mă, neavând curaj să intre. Surprinderea a fost și mai mare când în spatele ei am văzut, în aceeași poziție, trei pui… A fost cea mai fericită noapte a familiei mele. I-am adoptat imediat pe noii veniți, dându-le drept „casă” un coș de nuiele, și am renunțat în favoarea lor la laptele de dimineață. De-atunci, trăim în armonie perfectă. Privindu-le joaca nesfârșită, mă conving pe zi ce trece că tot necuvântătoarele sunt cei mai buni prieteni ai omului, iar cei ce nu le iubesc au un handicap serios.
ALEXANDRU G. – Reghin
