„Televiziunea care ne-a crescut”

– Sunt aproape doi ani de când nu ne-am mai auzit, Mircea. Ce faci? Unde eşti? Te bucuri de vacanţă ori încă munceşti?

– Da, cred că sunt doi ani de la ultima noastră întâlnire… Cum zboară timpul! Fac bine – mulţumesc! Sunt sănătos, copiii îmi sunt sănătoși… Ne-am întors dintr-o vacanță la mare, unde a fost superb. De data asta nu am mai călătorit în afara țării, ci am ales un sejur în Olimp. Cât despre muncă, da, am muncit și în vacanță un pic. (râde) Acum însă, tocmai m-am întors de la „Serile Filmului Românesc”, un festival de mare ținută, ce are loc an de an în Iași: am fost invitat, alături de Andreea Marin, să vorbesc despre „Televiziunea Anilor 2000”. Organizatorii au găsit și un titlu foarte frumos, sugestiv și emoționant: i-au zis „Televiziunea care ne-a crescut”.

– Despre ce-ai vorbit, Mircea? Publicul cum a reacționat? Cu inflația internetului, se mai uită și la televizor?

– O, dar despre ce n-am vorbit?! Temele au fost generoase, moderatoarea, Corina Giurgea, a fost un interlocutor foarte plăcut, iar publicul, fantastic: a avut reacții, a pus întrebări, a făcut corp comun cu noi… Ce mai, a fost minunat! Uite, una din multele întrebări a fost: „Considerați că emisiunea dvs. a fost o formă de terapie colectivă pentru telespectatori?”. Și am răspuns că, oricât ar suna de ciudat, da: pentru că, la începutul anilor 2000, atunci când a avut loc explozia de reality people show-uri și a emisiunilor axate pe probleme personale, mulți telespectatori s-au regăsit în temele discutate, care erau și ale lor. În plus, problemele de sănătate ale cuiva prezentat la televizor chiar ofereau un sentiment de conexiune, de experiență comună. Era, dacă vrei, o „terapie prin discuție”, ce le oferea telespectatorilor o eliberare emoțională indirectă.

Inima din trandafiri

– Oare tipul telespectatorului, așteptările lui, s-au schimbat, din anii 2000, până azi?

– Înainte de 2000, oamenii care apăreau la televizor erau o castă privilegiată, un Olimp cu aer rarefiat, în care nu putea să intre oricine. Odată cu anii 2000, când formatele de tipul Reality People Show au invadat ecranele: oamenii obișnuiți puteau să devină vedete peste noapte, este, dacă vrei, ce se întâmplă acum cu Lame, unul din cei mai influenți tiktokeri, care ieri era mecanic auto şi șomer, iar azi are zeci de milioane în cont. Cum? Cu ajutorul unui telefon și cu o idee… Anii 2000 au fost acei ani în care granița dintre televiziune şi telespectatori a fost desființată.

– Care e raportul dintre corectitudine și succes, în profesia ta? Între ceea ce prinde la public și criteriile valorice?

– Și azi, ca întotdeauna, ca om implicat în construcția unei emisiuni de televiziune, mă gândesc la rating, desigur. La ce ar putea să prindă la public. Zic „ar putea”, pentru că – aici e frumusețea şi cinismul, aici sunt raiul și iadul televiziunii – nu știi niciodată cum reacționează telespectatorul. Tu zici c-o să-i placă, c-o să rupi gura târgului cu găselnița ta, şi, a doua zi, vezi în audiență ca tele­spectatorii n-au dat doi bani pe ea, că ai pariat pe un cal mort. Apropo… La începutul emisiunii „Din Dragoste”, chiar făceam „Declarații de Dragoste”, adică ajutam pe cineva să-și declare iubirea faţă de partener într-un mod spectaculos: am filmat, de pildă, zeci de mașini roșii, care, la un semn, venite de niciunde, au alcătuit o uriașă inimă roșie. Sau am luat pe cineva cu elicopterul și, când am ajuns la un anumit punct (atunci a fost la Clinceni), l-am pus să se uite pe geam. Acolo, jos, era o inimă uriașă, făcută din tone de petale de trandafiri. Apoi elicopterul a început să coboare, curentul generat de pale a făcut să zboare petalele de trandafir, sub care era scris, pe un cearceaf ­imens și alb, „Te iubesc”… Dar știi care e treaba? Că telespectatorii erau mai puțin interesați să afle cum se iubesc alții, audiența mare venea din… certuri.

– Ce lecții despre oameni ți-a dat televiziunea, Mircea?

– Că oamenii vor să-şi spună povestea chiar şi atunci când conține elemente dramatice, și sunt dispuși să o facă în faţa camerelor de filmat dacă sunt ascultați cu atenție. Dacă primesc empatie. Dacă simt că ești de-al lor. Iar pentru asta, trebuie să nu fii fals, să nu pozezi în altcineva decât ești. Altfel partida este pierdută definitiv. Un mare și regretat om de televiziune, Valeriu Lazarov, spunea că un prezentator bun e cel care știe să asculte, nu să vorbească.

Orașul fără claxoane și țânțari

– Nu multă lume ştie că, vreme de câţiva ani, „acasă” a fost, pentru tine, Piatra-Neamţ. Cum se trăieşte într-un oraş mai mic decât Bucureştiul? Se poate vorbi de provincie?

– Este un oraș în care nimeni nu se grăbește și nu am auzit niciun claxon. Din când în când, mai claxonam eu, fără motiv, doar ca să fiu sigur că nu sunt în altă dimensiune, în „Zona Crepusculară”. (râde) Şi nu sunt țânțari! Ştii, dacă ar fi după mine, m-aș lua după sistemul american: americanii au dat fiecărui stat câte o denumire aşa, de alint. De pildă, Missouri e numit „Show Me State”, California este „The Golden State”, New York-ul este „The Big Apple” etc. Ei, eu aș promova Piatra-Neamț ca „Orașul Fără Claxoane și Țânțari”!

– Există vreun loc din Piatra-Neamţ de care ai rămas legat în mod special?

– Din păcate, cât am locuit în Piatra-Neamț, stăteam acolo puțin: filmam în București sau oriunde prin ţară, iar când mă întorceam la Piatra, eram frânt de oboseală, aşa că nu prea ieșeam nicăieri. Realitatea e că nu am cunoscut multă lume și nu consistent. Dar au fost oameni pe care i-am cunoscut mai bine, am mâncat şi m-am veselit cu ei şi mi-au rămas prieteni. Şi azi suntem în relații excelente… Și ca să-ți răspund punctual, locul de care mă simt legat este stadionul din Piatra Neamț, îmi aduce aminte de diminețile răcoroase și, uneori, de serile când alergam acolo.

– Vine toamna, un anotimp legat mereu de proiecte noi. Emisiunea ta, „Noi, românii”, de la Metropola TV, şi-a schimbat aspectul faţă de acum aproape doi ani, când am discutat despre ea…

– Da, așa este. Primul sezon a fost acea călătorie formidabilă, lungă, dar și obositoare, prin treisprezece țări, când am luat contact cu români care au ales să trăiască în străinătate. Al doilea sezon a fost cu români ingenioși, care ar fi putut să plece oricând, dar au ales să rămână în țară, iar al treilea sezon, cu cei care au lăsat orașul pentru sat. În fine, al patrulea sezon „Noi, românii” a devenit podcast, formulă în care va continua și în al cincilea sezon.

– Cum faci selecţia invitaţilor, Mircea? Care e atributul ce-ţi recomandă un om pentru rolul de invitat?

– Invitatul trebuie să fie un om care să fi făcut ceva cu viața lui. Cunoscut (cum au fost cazuri de vedete invitate) sau necunoscut de marele public, dar care a reușit să se impună într-un anumit domeniu. Fiecare om e un alt om, ca să zic așa… Fiecare invitat vine cu propria lui poveste de viață, care nu seamănă cu a nimănui altcuiva. Deci, nu mă pot plictisi decât de mine. (râde) Dar de la 15 Septembrie, vin cu ceva nou, un proiect exclusiv online! La începutul anului, am făcut o serie numită „Gândul zilei”, în care stăteam cu o cană de cafea în mână şi povesteam despre ce s-a întâmplat în ziua respectivă în România, de-a lungul anilor. Ei, povestea asta a prins bine, oamenii s-au uitat, mă urmareau și mi-au adus mii de followeri. Am întrerupt proiectul în primăvară, pentru a reveni cu el, dar împachetat altfel, adică mai variat, mai dinamic și cred că nu voi greși. Deci, din 15 Septembrie, ne revedem în fiecare zi, de luni până vineri, la 8:30, pe canalele mele de social media la „Gândul zilei”.

– Pentru finalul dialogului nostru revin cu o întrebare, pe care ţi-am pus-o la primul interviu. Schimb doar anul. Aşadar… cum te simţi în România lui 2025: ce te bucură şi ce îţi creşte speranţele, ce te întristează și ce te sperie?

– Mă bucură oamenii pe care îi întâlnesc pe stradă, la piață sau în conferințe. Mă sperie că ei nu seamănă deloc – dar deloc! – cu cei care apar la televizor.