În căsuța cea mică, mirosul de pâine caldă, pe care mama tocmai ce-a scos-o din cuptor, pare să îi îmbete pe toți cei șase copii, cinci fete și un băiat, adunați în jurul mesei. N-au răbdare să se răcească și, după ce face pe dosul ei semnul crucii, mama taie câte o felie pentru fiecare: Elena, Romela, Iulia,Valentina, Maria și Alexandru.

Au trecut mulți, mulți ani de-atunci. Mama, tata au plecat la odihnă în cer, lăsând în poarta casei o troiță din lemn, înaintea căreia se închină și astăzi cele cinci fete, când pașii li se-ntorc acasă, în Horești, satul lor de obârșie din Basarabia.

Zestrea copilăriei

– Cum arăta satul copilăriei dumneavoastră? Purtați-ne puțin înapoi, în timp, în copilăria celor cinci fetițe Osoianu și a fratelui lor.

– Horeștii de lângă Prut este locul unde am crescut, un sat așezat, cu oameni harnici și drepți, cu biserică, școală și tradiții vii. Acolo am început atât cartea, cât și muzica, învățând fiecare câte un instrument. Elena și Romela au studiat baianul, Iulia și Valentina acordeonul, iar Maria a studiat vioara. După ce am început să cântăm la instrumente, ascultam programele muzicale de la Radio Iaşi şi ne acompaniam singure. Apoi ieșeam la muchia satului și cântam, iar vecinii noștri erau mereu încântați să ne audă.

Părinții noștri, Profira și Constantin Osoianu, au fost cei mai buni părinți din lume, ne-au dat tot ce ne-am dorit și ce am avut nevoie. Nu ne-au interzis nimic, ne-au susținut în toate, ne-au cumpărat instrumente, ne-au însoțit la concursuri, au cântat cu noi. Copilăria noastră a fost una senină, alături de fratele nostru, Alexandru. În casa noastră, sărbătorile erau mereu respectate și răspândeau lumină și sfințenie. Toate cinci o ajutam pe mama, una făcea curăţenie, alta gătea bucate, alta împletea cozonacii, alta curăța curtea casei, dar mereu era una dintre noi care se furișa după lejancă, ca să lenevească puțin. Am fost niște copile cuminți, dar, ca orice copil, mai făceam și năzbâtii. La noi în sat nu se colinda, iar despre colinde am aflat abia când a venit la geamul casei o fetiță din alt sat și ne-a colindat „Florile Dalbe”. Astăzi avem în repertoriul nostru cele mai frumoase colinde din toate zonele Moldovei.

Când era hramul bisericii, o mare sărbătoare a satului, toți oamenii își primeneau gospodăriile și își așteptau rudele în vizită. Chiar dacă posibilitățile erau limitate, mama avea grijă ca fiecare să avem rochițe noi, în fiecare an.

Cum arăta satul Horești în vremea copilăriei noastre se poate vedea în muzeul pe care l-am inaugurat în urmă cu 15 ani, unde păstrăm multe din obiectele familiei noastre, instrumentele la care am învățat să cântăm, ținutele de miri ale părinților noștri şi multe alte obiecte donate de săteni. Ne-a fost greu să ne despărțim de toată această zestre a copilăriei şi n-am vrut s-o lăsăm să se risipească. Am păstrat chiar și bojdeuca lui tătuca, făcută într-o singură lună de mâinile bunicului. Este o căsuță mică, cu poduri joase, dar de unde nu lipsește icoana din ungher.

Cântece pe gardul casei

– Cum ați descoperit muzica?

– Muzica a fost dintotdeauna parte din viața noastră. O aveam în sânge, pentru că și mama, și tata cântau. Mama visa să fie balerină, tata fusese trimis să învețe preoția la Iași. N-a fost să fie, dar visul artistic al mamei a fost dus mai departe, prin fiii Elenei: Dinu e prim-balerin la Berlin, și Radu, la Baden, în ­Austria.

Am cântat de foarte mici, ba pe sobă, ba pe gardul casei. Casa noastră părintească e foarte aproape de granița cu România și, în fiecare seară, pe banca de la poartă, se adunau foarte mulți copii, că fiecare familie avea câte șase. Și cântam cu toții ce știam, cântece rusești, ucrainene, tot ce auzeam la radio și ce vedeam la TVR, televiziune cu care noi am crescut.

Așa cum v-am spus, după ce am început să cântăm la instrumente, ascultam programele muzicale de la Radio Iaşi şi ne acompaniam singure. Ca să înțelegeți cât de prețuită era muzica în casa și familia noastră, trebuie să vă spunem că au fost situații când părinții trebuiau să vândă un bou ca să cumpere un acordeon, de exemplu, care costa 800 de ruble. Elena cânta de mică cu acordeonul la nunți și cumătrii, ea a fost și cea care a apărut prima la televizor, cu orchestra de la Fălești, pe când avea doar 14 ani.

Am participat și în formula de familie la „Festivalul dinastiilor de familie”, organizat la Palatul Național din Chișinău de Tudor Colac. Mama, tata și fratele cântau cu vocea, iar noi, cu instrumentele, i-am acompaniat. În 2010, ca omagiu, am inițiat, odată cu deschiderea Muzeului Surorilor Osoianu de la Horești, Festivalul „La Izvorul Osoiencelor”, ajuns deja la a șaptea ediție. Festivalul are loc din doi în doi ani și este dedicat dinastiilor și familiilor artistice, ca spațiu de transmitere a tradiției. Este un prilej de a stimula familiile în care se cântă, să se pregătească și să vină în fața publicului. În luna Iunie anul acesta a avut loc cea de-a VII-a ediţie, chiar în faţa casei noastre părinteşti.

– Și cum a fost când a venit vremea să plecați, una câte una, de acasă?

– Întâi a plecat Elena, s-a înscris la studii la Colegiul de Muzică din Bălți, la baian. Valentina    a venit tot la Bălți, împreună cu Iulia, la Institutul Pedagogic de la Facultatea de Muzică. Maria a studiat un an la Bălți, dar în acel an s-a fondat Ansamblul „Tălăncuța” și ea și-a dorit mult să facă parte din el, așa că a abandonat studiile și a plecat la Chișinău. Dar a revenit la Institut după un an. Tatei nu i-a plăcut decizia Mariei de a abandona studiile pentru că nu putea înțelege cum poți lăsa studiile ca să cânți la „Tălăncuța”.

– Nu v-ați gândit, în timp, să alegeți o carieră individuală?

– Am ales să rămânem împreună. Ansamblul nostru e ca o casă: cinci voci într-una singură. Cântăm cu aceeași intensitate ca atunci când eram ascultate doar de mama și tata. Asta e formula care ne ține unite și autentice.

„Ne-am ținut de cântecul tradițional”

– Cum de ați ajuns să cântați pe scenă, în această formulă extraordinară?

– În 1980, Elena a făcut cunoștință cu domnul Andrei Tamazlâcaru, pentru că era prietenă cu Ion, fratele dânsului, cel cu care s-a și măritat mai târziu. Ea cânta la baian, iar Ion l-a rugat pe fratele său s-o asculte. Andrei Tamazlâcaru i-a dat spre studiere „Doina ciobanului”, apoi „Miorița” și „Ciobănelul” și alte cântece vechi,    și i-a spus să găsească fete cu care să le cânte. Elena i-a spus maestrului că are patru surori care cântă. Așa ne-am adunat împreună și așa ne menținem de atunci. În plus, noi, Surorile Osoianu, am fost nucleul de la care a pornit acest adevărat fenomen care este Ansamblul „Tălăncuța”. Andrei Tamazlâcaru spune mereu că noi suntem inima „Tălăncuței”. Niciodată nu ne-a spus că nu e bine ce facem, ci ne îndruma, ne propunea diferite variante muzicale sau ne lăsa să interpretăm cum credem noi un cântec cules de la țară. Mereu, după ce ne asculta, ne spunea: „Voi vrăjiți aceste cântece, nu știu ce le faceți!”.

Primele concerte cu „Tălăncuța” au fost la Uniunea Scriitorilor. Eram invitați peste tot. Marele nostru noroc a fost că l-am întâlnit pe domnul Andrei Tamazlâcaru, altfel, cine știe pe unde eram fiecare dintre noi, pe la vreo școală, în calitate de profesoare de muzică.

„În duhul neamului românesc”

– De unde provin cântecele extraordinare pe care le-ați adus pe scenă, în fața publicului?

– Toate cântecele noastre sunt din popor. Le-am cules din sate, în expediții folclorice, alături de Andrei Tamazlâcaru, un mare folclorist al Basarabiei. Avem doine, colinde, balade, bocete, cântece pentru copii și de petrecere. Le păstrăm cât mai aproape de forma lor originală, autentice și vii, fără artificii.

Lucrăm cu texte din culegerile de folclor, ceea ce tinerii de astăzi nu prea fac. „Culegeri de folclor din Basarabia” este o carte pe care o cunosc toți studenții de la Academia de Arte, dar, după ce cântăm noi din ea, ne întreabă unde am găsit cântecele. Trebuie să știi să citești dincolo de ce e tipărit și să ai intuiția unui cântec bun. Aceasta ne și definește pe noi, Surorile Osoianu: ne-am ținut de cântecul tradițional și, chiar dacă n-am obținut cine știe ce câștiguri materiale, spiritual, am rămas într-o aură a frumosului, a duhului neamului nostru românesc.

– Se poate trăi din muzică sau aveți și alte ocupații când nu sunteți pe scenă?

– Am avut un parcurs profesional lung. Am lucrat în grădinițe și școli, am condus ansambluri de copii, am activat în legendarul Ansamblu „Tălăncuța”. Nu a fost ușor, dar fiecare pas ne-a îmbogățit și ne-a format. Suntem recunoscute azi, dar drumul până aici a fost plin de ­muncă.

„Aur vechi, de la Dumnezeu”

– Basarabenii au un simț artistic extraordinar. E o bucurie uriașă să-i putem asculta și acasă, în România…

– Da. Moldovenii au un simț artistic autentic. La noi, sufletul se exprimă prin cântec. Avem în noi acest aur vechi, lăsat de Dumnezeu, și prin el ne simțim întregi.

În anul 1984, am pus începutul unei mișcări folclorice pentru reevaluarea tradițiilor și a obiceiurilor strămoșești. Studioul folcloric „Iedera” a promovat și continuă să promoveze valoarea și autenticitatea folclorului românesc, atât în Republica Moldova, cât și peste hotarele ei. Ne-am pus mari speranțe în crearea acestui studio, ne-am dedicat timp copiilor care învață aici poezia și cântecul popular. Toată această muncă, de 41 de ani, se reflectă într-un amplu repertoriu folcloric, care cuprinde cântece de jucat copilul, colinde, cântece păstorești, plugușoare, cântece pascale, doine și cântece de glumă.

– Dincolo de viața de artist, sunteți soții și mame. Cum ați reușit să păstrați echilibrul între familie și scenă?

– Suntem mame de băieți și fete, avem nepoți și o viață așezată. Credem că înțelepciunea moștenită de la părinți, bunici și dascăli ne-a ajutat să păstrăm echilibrul. Am știut să facem loc pentru om, dar și pentru artist. Ne-am păstrat entuziasmul de altădată și așa ne-am menținut până astăzi. Dacă ai responsabilitatea aceasta în sânge, nu te mai schimbă nimeni. Și să-l ai în suflet pe Dumnezeu. Pentru noi, Dumnezeu este peste tot. Am crescut cu Prutul în față și cu rugăciunea în casă. Bunicii și părinții noștri au fost oameni plini de credință. Fără această legătură, nu am fi fost ceea ce suntem.

– Unde vă găsiți bucuria, în lumea și vremurile astea neliniștite în care trăim?

– Liniștea o găsim în cântec, în cărți, în filme, în natură, în poveștile spuse de bătrâni. Bucuria se află în lucruri simple, o fântână, o livadă, o troiță la drum. Bucurie e și faptul că am ajuns să îmbinăm cântecele noastre vechi, cu ritmuri moderne, așa cum s-a întâmplat când am cântat pe scenă alături de Loredana Groza, Zdob și Zdub, Subcarpați, Irina Rimes, David Ciente, Lupii lui Calancea și alții. Când ne-a sunat Loredana Groza prima dată, am crezut că este o farsă, dar până în final, am avut împreună trei spectacole la Sala Palatului din București.

– Unde e Acasă pentru Surorile Osoianu? E un loc, un cântec sau un sentiment?

– Acasă sunt Horeștii, Basarabia, România. Acasă e cântecul cel vechi, cel plin, cel curat. E o stare, un rost și un fir care ne ține împreună, în cântec și în credință.