Anul trecut vedea lumina tiparului, la chilia Sfântului Ipatie din Muntele Athos, prima slujbă închinată Sfântului Cuvios Arsenie Boca. Alcătuită de părintele diacon Cornel Coman, de la biserica Sfântul Grigorie Palama din București, slujba a umplut un mare gol în biserică. Imnograful Sfântului Ardealului, cunoscut în biserică mai ales pentru traducerile sale din greaca veche, nu a fost dintru început un cinstitor al părintelui Arsenie. Însă harul care izvorăște și acum din mormântul de la Prislop i-a schimbat inima, iar toată această transformare a alcătuit miezul interviului de față, în care am încercat să aflu cum se naște o slujbă ortodoxă.

„Pentru cuvântul Înaltpreasfinției Voastre, voi arunca mreaja”

– Părinte Cornel Coman, cum e să creezi un imn de rugăciune către cel mai iubit și, din punctul unora de vedere, controversat sfânt canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române?

– Alcătuirea asta a slujbei Cuviosului Arsenie de la Prislop s-a întâmplat într-un mod aparte, cu totul bisericesc – adică, inițiativa nu a fost nicidecum a mea (cum s-a întâmplat cu alte slujbe, precum cea a Sfinților Brâncoveni) din pricina lipsei mele de evlavie față de Cuviosul Arsenie. Spun că „s-a întâmplat bisericește”, în sensul că râvnitorul canonizării Sfântului Arsenie, Înaltpreasfințitul Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, știind slujba pe care am alcătuit-o pentru Sfinții Mucenici Brâncoveni, m-a rugat, când ne-am întâlnit la un moment dat, să alcătuiesc și slujba părintelui Arsenie. I-am mărturisit atunci – cu sinceritate – necredința mea în sfințenia Cuviosului Arsenie. Dar, totodată, gândindu-mă că stau în fața unui mitropolit al Sinodului și că, dacă mitropolitul are părerea aceasta, s-ar putea ca poziția mea să nu fie cea corectă, i-am spus: „Pentru cuvântul Înalt­preasfinției Voastre, voi arunca mreaja.” Știți că părintele Arsenie Boca spune într-unul din volumele sale – „Ascultarea este acest fapt simplu: capacitatea de a primi în suflet și în minte altă idee, cea a povățuitorului.” Eu mă îndoiam de sfințenia părintelui, dar am avut capacitatea să primesc în suflet și în minte altă idee – a unui mitropolit al bisericii noastre. Și tot părintele Arsenie spune că ascultarea este „capacitatea de a nu te ţine de evidenţa pe care o vezi tu, ci de a primi mai bucuros cuvântul povăţuitorului tău. Când ţii, fără umbră de îndoire, cugetul că, prin povăţuitorii tăi, pe Dumnezeu asculţi, poţi vedea lucrurile minunate ale lui Dumnezeu”.

Eu, trăind în mediul acesta bucureștean, nu-l cinsteam, la început, pe părintele Arsenie. Știți că imaginea lui era foarte deformată încă înainte de 1989 de Securitate, există chiar o carte foarte bună a lui Sergiu Ciocârlan despre asta. Nu citisem la vremea aceea cartea, așa că nu aveam de unde să știu cum murdărise Securitatea imaginea Sfântului Arsenie. Dar, încet-încet, nu știu cum s-a întâmplat, dar cuviosul mi-a schimbat mintea… Știți că există o întâmplare în viețile sfinților, în care un măscărici este pus să blasfemieze slujba botezului creștin, el ascultă și măscărește slujba, dar, spunând corect cuvintele ei, harul se pogoară peste el și ajunge chiar să se boteze. În cele din urmă, prin Duhul Sfânt, el simte adevărul despre întruparea și învierea Mântuitorului, chiar dă mărturie despre acest adevăr și, în final, este omorât, devenind mucenic. Păstrând proporțiile, un fel de întoarcere de felul acesta s-a întâmplat și cu mine. Citind pas cu pas despre părintele și înțelegând multe lucruri, am fost copleșit de anumite aspecte din viața lui.

„Arsenie nu a răspuns niciodată la acuzații”

– Dar ce anume v-a copleșit? Miracolele, viața, scrierile lui?

– În primul rând, dragostea și smerenia lui. Știți că fețe bisericești de primă mărime, pe trepte duhovnicești foarte înalte, au vorbit împotriva Cuviosului Arsenie. Există în acest sens o convorbite înregistrată, devenită publică, între părintele Ioanichie Bălan și părintele Arsenie Papacioc; apoi, o poziție similară au avut părintele Adrian de la Antim, părintele Stăniloae și mulți alții. Repet, oameni foarte duhovnicești, cu o sfințenie a vieții neîndoielnică. Ei bine, toți aceștia au spus lucruri, să le zicem rele, despre părintele Arsenie Boca. Ce m-a frapat este faptul că părintele Arsenie nu a răspuns niciodată la acuzații. Deși a fost învinuit, el nu a învinuit pe nimeni niciodată. Este o poziție care, cred eu, mărturisește o dragoste pe care o avea în inima lui datorită lucrării Duhului Sfânt, o dragoste foarte greu de perceput. Nu a răspuns nimic, nu a învinuit pe nimeni, nici măcar nu s-a justificat, nu l-a învinuit nici măcar pe ierarhul care l-a dat afară din mânăstire. Va spune mai apoi și de ce: ca să nu apară nici cea mai mică îndoială în inima credincioșilor bisericii noastre în privința ierarhilor și a duhovnicilor. Este o poziție copleșitoare, pe mine m-a fascinat. Sunt multe alte lucruri care m-au fascinat la dânsul, dar în primul rând marea lui smerenie. În imnografia pe care i-am scris-o am vrut să surprind asemănarea lui izbitoare cu propovăduirea Sfântului Ioan Botezătorul. Acesta, cu faima pe care o avea în popor și cu toată aura de sfânt, de mare proroc, recunoscută în neamul lui Israel, încet-încet, după venirea Mântuitorului, s-a micșorat pe sine. O asemenea micșorare de sine a săvârșit, mai presus de mintea noastră, Cuviosul Arsenie. A fost ca un al doilea Moise, purtând norodul dreptslăvitor al Ardealului    prin veacul acela tulbure de început al comunismului. Nu a învinuit pe nimeni, s-a supus cu totul ascultării monahale, iar la sfârșit, după trecerea lui, Dumnezeu i-a slăvit mormântul cu darul facerii de minuni, dând mărturie despre autenticitatea trăirii lui și despre sfințenia sa.

„Eu cred că părintele Arsenie Boca m-a ajutat direct să-i scriu slujba”

– Ați trăit o stare de spirit aparte la scrierea slujbei?

– Eu cred că părintele Arsenie Boca m-a ajutat direct să-i scriu slujba. La slujba Brâncovenilor am lucrat un an şi jumătate, în schimb, slujba Cuviosului Arsenie am sfârşit-o foarte repede. Mai erau zece zile până în 28 Noiembrie, ziua lui de pomenire, iar Ciprian Streza, fiul Înaltpreasfințitului Laurențiu, mi-a spus că maicile de la Mânăstirea Sita Buzăului mă roagă mult, dacă pot, să termin slujba. Am crezut că glumește… Este foarte greu de făcut o slujbă: în afară de metrica pe care trebuie să o ţii, trebuie să ai o anumită înşiruire a ideilor şi o frazare retorică. Dar i-am spus că mă supun și, în doar zece zile, nu numai că am terminat-o, dar a fost şi culeasă pe note de părinţii din Sfântul Munte. Totul a mers foarte-foarte repede, dar nu superficial, şi asta am luat-o ca pe un semn de Sus, în sensul că sfântul pe care îl lauzi – mai ales cum a fost sfântul meu, asupra căruia am și avut îndoieli – îţi descoperă cumva din slava pe care o are înaintea lui Dumnezeu. El te cucereşte cu slava lui, care este foarte dulce şi foarte apropiată, fără a fi impozantă. Este slavă din slava Mântuitorului. Dacă sfântul îți descoperă slava sa înaintea lui Dumnezeu, ştii foarte bine ce ai de aşternut sau mai bine spus de adăpostit în cuvinte. Este esenţial lucrul acesta. Dacă nu vezi slava pe care o are sfântul tău, tu nu ai ce acoperi, ce adăposti în cuvinte, şi atunci, slujba ta va fi informativă, dar nu va fi icoană.

„Sfinții au «ceva» dincolo de judecățile omenești”

– Ce vreți să spuneți prin asta? Cum poate deveni o rugăciune către un sfânt o icoană?

– Ceea ce noi ne „chinuim” să zugrăvim într-o icoană este, foarte simplu spus, frumuseţea lui Dumnezeu. Aceeași frumusețe o slăvim prin slujbele închinate sfinților, pentru că în sfânt se sălăşluieşte Dumnezeu Însuşi. Praznicul unui sfânt și lauda pe care i-o aducem o înălțăm, de fapt, lui Dumnezeu, fiindcă în sfântul acela lucrează însuși harul lui Dumnezeu, care ne îndulcește, ne farmecă. Sfântul însuși este o mlădiță din Hristos, împreună-lucrător cu Mântuitorul. Știți că, la un moment dat, slujbașii templului din Ierusalim au fost trimiși de mai marii templului să-l prindă pe Hristos, dar s-au întors fără El și le-au spus saducheilor: „Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om.” (Ioan 7 – 47). Așadar, și dușmanii erau fascinați de cuvântul Mântuitorului. Sau când Mântuitorul le-a spus celor care-L ascultau – „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”, oamenii s-au smintit și au plecat. Rămânând doar ucenicii, Mântuitorul i-a întrebat: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?” Și Sfântul Petru i-a răspuns: „Doamne, Tu ai cuvintele vieții veșnice!” Era ceva care îi ținea acolo pe apostoli și întâietate nu avea judecata lor omenească, ci acel „ceva”. Lucrul acesta se întâmplă și cu sfinții: ei au „ceva” dincolo de judecățile omenești. Și Cuviosul Arsenie are acest „ceva”. Mântuitorul le dă sfinților să vorbească în felul în care niciun om nu vorbește. Dacă Dumnezeu este copleşitor şi fascinant pentru om, neîndoielnic şi sfântul va fi copleşitor. Un sfânt care nu te uimeşte, care nu te fascinează, nu va putea fi lăudat. În mod normal, un astfel de sfânt nici nu este rânduit în calendar. Uimirea, minunarea minţii – aceasta ne străduim să o cuprindem şi în icoană, şi în cântare. Dacă lipsește această uimire, lucrurile nu vor merge în mod firesc. Dacă noi înșine nu ne uimim, nu-i vom putea îndulci de Dumnezeu pe cei care ne ascultă cântările.

– Şi cum faci să intri în această stare de uimire? Cred că este dificultatea oricărui poet, până la urmă, cu atât mai mult a unuia care laudă cele nevăzute, dumnezeiești.

– Starea de a fi în „duhul poeziei”, cum zice Nichita Stănescu, se aseamănă cel mai mult stării de îndrăgostit: presupune o ieşire din sine. Într-un fel, în cazul slujbei Sfântului Cuvios Arsenie, datorită ascultării față de ÎPS Laurențiu, și la mine cred că a fost vorba de o ieşire din mine însumi, din prejudecățile și îndoielile mele, și atunci, sfântul a putut să-mi dea harul lui, fiindcă a văzut dorința mea de ieșire din sine. Revenind, eu cred că orice poezie este, practic, o ieșire din sine. În poezie, de fapt, se spun lucrurile care nu se pot spune, nu? La Nichita avem „necuvintele”. Deci, orice poezie presupune o stare de ieșire din tine, de extaz, dacă vreți. Ieși chiar și din uzul firesc al cuvintelor. Niciodată nu vei putea scrie o poezie, dacă tu folosești cuvintele într-o înșiruire informativă. Asta nu e poezie, e versificare. Poezia își propune scoaterea minții din atitudinea ei firească față de cuvânt, spre o atitudine mai presus de fire – acesta este cazul imnografiei. În plus, în cazul imnografiei ortodoxe, trebuie să intri puțin în calapodul pe care ni l-au lăsat marii sfinți imnografi – Cosma Melodul, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul și alții. Dorindu-ne lucrul acesta, sfinții, încet-încet, ne dezvăluie din măreția lor și ne așază pe făgașul firesc al rostirii bisericești, al cuvântului bisericesc.

„Oricât am vorbi despre Dumnezeu, El rămâne dincolo de cuvintele noastre”

– Atunci când scrieți slujbe sau traduceți din sfinții părinți ai bisericii, faceți un canon special?

– Eu nu fac niciun canon, deși probabil că așa ar trebui să facă fiecare iconar sau imnograf. Nu am nădăjduit niciodată în lucrul acesta, în sensul că o să postesc și sfântul o să-mi descopere cum este el și care e slava lui înaintea lui Dumnezeu. Am nădăjduit, mai degrabă, la mila sfântului și a Mântuitorului, al cărui mădular este sfântul. Cuviosul Gherasim Mi­kra­ghiananitul, care a murit în 1994 în Sfântul Munte, un imnograf cu o operă uriașă, întrebat fiind dacă e greu să scrii slujba unui sfânt, a răspuns foarte tranșant și foarte frumos: „Nu este greu să scrii slujba unui sfânt, fiindcă slujba nu o scrii tu. Atunci când vine harul lui Dumnezeu, patru mâini de ai avea nu poți așterne în cuvinte noimele pe care ți le dă Dumnezeu”. Încât, vă spun că eu nădăjduiesc la harul lui Dumnezeu și mai puțin la dreptatea mea, pentru că orice discurs despre Dumnezeu este o întreprindere mai presus de puterile omenești, mai presus de puterea cuvintelor zidite. Totdeauna, oricât am vorbi despre Dumnezeu, El rămâne dincolo de cuvintele noastre.

– Părinte, dumneavoastră nu sunteți doar imnograf, ci și traducător al unor mari părinți ai ortodoxiei în limba română, precum Sfântul Ioan Damaschin sau Grigorie Palama. În ortodoxie există o mare dragoste față de limba veche românească. Şi nu-mi dau seama dacă e un lucru bun sau un lucru rău, pentru că, deși acea limbă are parfum și profunzime, nu e întotdeauna înțeleasă de contemporani. Când traduceți, cum faceți să găsiți cuvintele potrivite?

– Cuvintele nu sunt toate la fel. Lucrurile din biserică sunt lucruri sfințite. Biserica nu ne pune înainte lucrurile lumești. În biserică, totul este sfințit. La fel și cuvintele ei, sunt cuvinte curate, zice Sfânta Scriptură, aur lămurit în foc. Nu sunt cuvinte lumești, care să aibă în ele adăpostită atmosfera aceasta a lumii, care merge și se sfârșește în moarte, a lumii care este amprentată, să spunem așa, de patimi. Tocmai de aceea alegem uneori un grai arhaic, pentru că, la vremea traducerii Scripturilor, acum câteva secole, limba română era încă o limbă foarte curată, non-abstractă, extraordinar de ancorată în lumea făcută de Dumnezeu. Cuvintele țăranilor din acea vreme sunt cuvinte mustind de realitate. Ţăranul român nu folosește nici astăzi un discurs abstract. Însă, la un moment dat, limba română a alunecat către un abstract opac în ceea ce privește discursul despre Dumnezeu. Așa au apărut cuvinte pe care nu le putem folosi în biserică. Nu putem, de pildă, să vorbim despre „virginitatea” Maicii Domnului. Vorbim doar despre „fecioria” Maicii Domnului. Iarăși, țăranul nu ştia, la slujbă, de „energii divine”, dar de „lucrările dumnezeiești” poate că ştia. Sunt cuvinte vechi, care au o întreagă atmosferă. De aceea, când alcătuiesc o slujbă sau traduc, nu folosesc orice fel de cuvinte. Cuviosul Sofronie de la Essex, unul din sfinții mari ai Bisericii, zice: „Dacă o să punem înaintea minții omului un cuvânt de la piață, ea va intra în atmosfera pieței. De aceea, noi trebuie să punem înaintea minții omului cuvinte curate și dumnezeiești, care țin de zidirile lui Dumnezeu, nu de patimile noastre, iar mintea va intra cumva în atmosfera prezenței lui Dumnezeu”. Deci, nu orice fel de cuvânt este primit în biserică. De altfel, efortul meu, și când traduc și când alcătuiesc slujbe, este mai degabă unul pedagogic: folosesc în text terminologia moștenită de la înaintașii noștri, terminologie sfinţită, iar unde simt că nu este uşor de înţeles, pun o notă, folosind neologisme pentru desluşirea acelui ­pasaj.

– La finalul interviului, aș vrea să vă întreb: v-a schimbat în vreun fel viața alcătuirea acestei slujbe închinate Sfântului Ardealului?

– În primul rând, orice slujbă te bucură cumva și îți dă nădejde, pentru că Dumnezeu este prezent în sfântul căruia i-ai alcătuit slujba. Iar    sfântul acela se roagă și mijlocește pentru tine. Este o încredințare pe care sfântul i-o dă imnografului, nu merge orbește. Câtă vreme nu ai această încredințare, că e adevărată lauda pe care i-o aduci și că este pe placul sfântului, atunci cauți cumva cu ochii inimii și dai deoparte ceea ce nu este potrivit. Încredințare este o bucurie, o bucurie de un anume fel. Cât despre schimbarea mea, aș zice că, în general, toate slujbele bisericii te schimbă, punându-ți în față nemărginita dragoste de oameni a lui Dumnezeu.