Începutul toamnei a adus cu sine o veste tristă pentru iubitorii muzicii: ne-a părăsit marele clarinetist Mieluță Bibescu. Un muzicant cu totul special, căruia îi făcea la fel de mare plăcere să cânte jazz, muzică lăutărească sau clasică, folclor. Un om cald, mereu în căutarea afecțiunii și a prieteniei adevărate. A fost un bun amic al revistei noastre, căreia i-a acordat de-a lungul timpului o serie de interviuri pline de savoare și de o sinceritate debordantă. Să ne amintim, cu drag, de „nea Bibi”.

„Dormeam cu clarinetu’ sub pernă, așa drag mi-era de el”

Mieluță Bibescu s-a născut în urmă cu 67 de ani, la București, într-o familie cu adânci tradiții muzicale: bunicul, lăutar din tată în fiu, la 20 de ani a avut ambiția de a învăța să citească notele muzicale, iar tatăl, Florică Bibescu, primul din familie mutat la București și devenit concert maistru la Filarmonica Radio. Era de la sine înțeles că unicul său fiu va urma același drum, însă „decolarea” a întârziat mult. Vioara, instrumentul pe care tatăl voia să îl transmită mai departe, nu s-a lipit de micuțul Mieluță. „Domne, nimic, bâtă, ştii ce-i aia? Bocciu! Am studiat vioara de la cinci la doi­ spre­ zece ani, da’ nu-mi plăcea, nu mă ţineam de ea”, ne-a povestit Mieluță Bibescu, într-un interviu. „Tata se tot gândea, «Băi, ce mă fac cu ăsta?». A venit pe la noi Bob Stănescu, un mare țambalist, și zice: «Domne, hai să-l întrebăm pe băiat ce-i place». «Clarinetu’!», am zis. S-au uitat unul la altu’. «De ce, mă?» «Păi, nu vezi ce fru­ mos cântă unchiu’ Ionel la clarinet?» Tata a ple­ cat la Viena şi, în timpu’ ăsta, bunică-miu s-a dus şi mi-a cumpărat clarinet. Dormeam cu el sub pernă, aşa drag mi-era de el. Pe urmă, tata m-a dat la şcoală, am studiat clarinetu’ ca lumea, la Conservator. Nu aș fi fost nimic fără tata, îi port o recunoștință veșnică. Nici eu, nici ai mei, nu ne aşteptam să ajung aşa bine cu cla­ rinetu’. Au spus: «Bă, e de la Dum­ ne­ zeu». Da’ să-ţi spun cum a fost la început cu cla­ rinetu’. Unchiu’ Ionel, fratele mamei, care cânta în orchestra populară a Armatei, ţinea clarinetu’ sus, pe şi­ fonier. Mie îmi plăcea sunetul, cum repeta el prin casă. Într-o zi, mi-am pus un scaun, m-am căţărat să iau clarinetu’, m-am încurcat, am scăpat clarinetu’ pe jos şi s-a spart. Ăsta a luat foc. Bunicu’ a sărit: «Cear­ tă-l, fă-i ce vrei, da’ să nu dai în copil!». Eu am luat clarinetu’ să încerc să-l repar, să-l lipesc, şi tot stând cu el în braţe, am prins drag de instrumentu’ ăsta.”

„Cum să nu iubești muzica?”

Mediul în care a crescut și relația cu tatăl său, om foarte exigent, au fost cele două coordonate esențiale în evoluția lui Mieluță Bibescu ca muzicant. „Mă lua bunicu’, mă așeza pe picioare și studia la instrument. La fel și tata. Cum să nu te dezvolți, cum să nu iubești muzica? Am avut casă mare, pe Matei Basarab, șase camere, locuiam toată familia acolo. Te trezeai și auzeai muzică, tata repeta la vioară, că pleca la Radio, bunicu trecea la pian… așa era, de când deschideai ochii până te băgai în pat, la culcare, zi de zi, numai muzică ascultai. Am crescut în perimetrul ăsta bucureștean Matei Basarab – Strada Romulus – Mântuleasa – Dudești, între evrei și armeni. Poate și pentru că eram minorități, ne înțelegeam ca frații. Erau multe familii de lăutari în cartier, lăutari care cântau la restaurant, nu cei de nuntă, ăia locuiau în Rahova. Noi eram floarea lăutarilor, oameni cuminți, civilizați, de aia mă doare când zice câte unul «băi, țigane!». Eu, la oamenii printre care am trăit nu am auzit o înjurătură, nu exista vulgaritate în limbaj sau în comportament. Era nea Firicel, care știa cel puțin două, trei mii de romanțe pe care nu le-am mai auzit la nimeni. Stătea pe Dudești, un bărbat înalt și slab, sobru, brunet, cu o mustață a la Raj. Îți impunea respect, dar era de o blândețe, și avea așa maniere, niște expresii atât de frumoase… Mergeam cu el să cântăm la evrei, și pe timpu’ ăla, anii ’60, era o onoare să le cânți, știau să te asculte și să te aprecieze. De multe ori , muzica evreiască și cea țigănească semănau între ele, ca tempo, ca stil, aveau ceva comun. Mulți dintre cei mai mari muzicanți ai lumii au fost evrei. Îmi spuneau vecinii evrei să trec pe la ei cu clarinetu’ și aveam multe de învățat de la ei. Îi ascultam cum cântă o melodie, încercam s-o cânt cu ei, «Da’ ce melodie frumoasă a fost! Hai, s-o mai cântăm odată». Ăsta a fost cartierul în care am crescut, în care nu exista ca vecinii noștri evrei să facă clătite și să nu vină să ne aducă și nouă. Noi făceam gogoși și îi chemam pe la noi. Armenii erau cu cafeluța, cu stafidele, cu tot felul de dulciuri. Iar de Crăciun, era o frumusețe, ne adunam cu toții, fiecare cu ce se putea, și ne bucuram. Unde mai vezi acum așa o frăție? Acum, dacă iau clarinetu’ să studiez un pic, îmi bate în țeavă «Domne, ne deranjezi!». În copilărie, deschideam dimineața larg geamurile și studiam, era o încântare pentru vecini. Când mă opream, ieșea vecinu’ la geam. «Domnu’ Bibescu, dar de ce s-a oprit băiatu’ dumneavoastră? Cânta așa de frumos». Ieșeam să cumpăr pâine, mă opreau să mă încurajeze «Mă, băiatule, dar ce frumos ai început să evoluezi. Bravo! S-o ții tot așa!». Cântam cât de lungă era ziua și unu n-a zis «ne deranjezi!». Oamenii erau atunci mai culți, mai înțelegători unii cu alții. De pe strada mea, cel puțin doi trei știau cine a fost Mozart. Sau Weber. Care au scris concerte pentru clarinet”.

Vremuri apuse

În anii ’70, Mieluță Bibescu a fost unul dintre pionierii unui nou stil, gypsy jazz, a cântat cu cei mai vestiți lăutari ai vremii, apoi a colindat continentele prin turnee: Asia, America de Nord și de Sud, întreaga Europa. L-a bucurat să cunoască lumea și să fie apreciat peste tot, însă dorul de casă l-a măcinat pretutindeni. În decembrie 1989, a luat primul tren spre casă, s-a înzăpezit prin Turcia, iar odată întors și-a continuat cariera aici. A rămas întotdeauna cu nostalgia vremurior în care se cânta muzică de cea mai bună calitate, și ei, lăutarii, trăiau ca frații; a anilor în care se cânta peste tot, chiar și cofetăriile aveau câte un pian, Ion Voicu, Gheorghe Zamfir veneau la „Revelionul lăutarilor” la Athenèe Palace, iar ei, cei tineri, le sorbeau cu nesaț fiecare notă și tremurau de emoție atunci când granzii îi ascultau și îi încurajau. Apoi, dimineața plecau fericiți, braț la braț, prin ninsoare; a timpului în care valoarea era dată de talent, de virtuozitate, nu de volumul maxim al boxelor și de fițele solistului. Ura manelele. A ținut ștacheta sus, până la dispariția sa bruscă. În orice formulă, aparițiile sale scenice însemnau o sărbătoare muzicală, o dovadă a respectului pe care l-a arătat întotdeauna muzicii și publicului. „Trebuie să îți spun că eu niciodată nu cobor de pe scenă spunându-mi: «Băi, ce tare ai fost, uau, ești bun!».

Mai sunt unii care nu-și mai încap în piele, «M-ai văzut, sunt măreț, ca mine nu mai cântă nimeni!». Găsesc asta dezonorant pentru un mu­ zicant, o atitudine ce nu duce la nimic. La cât am studiat și la ce experiență am, îmi zic mereu că se putea mai bine. Ci­ neva din mine îmi șoptește, «Uite, acolo, puteai face altfel». Important e cum pui în noaptea aia capul pe pernă, ai dus-o la capăt, te-ai achitat, doar ai ajuns la mal, sau ai făcut mai mult de atât?”. Mieluță Bibescu a făcut mereu mai mult de atât, ne-a adus alinare și bucurie, printr-o îmbrățișare prietenească sau printr-o năzdrăvănie la clarinet. „Un om n-are vârstă atunci când iubește ce-i frumos. Dacă-ți aduci aminte de cele urâte, cine te-a înșelat, cine s-a purtat urât cu tine, lași să intre supărarea, invidia, ura, și astea n-au dus niciodată la nimic bun. Mai bine gân­ dește-te ce frumos a fost astă vară, cu cine te plimbai când au înflorit copacii…”.