• În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, părintele Roman Braga a trecut prin București, într-una din vizitele sale în România. I-am solicitat o întrevedere și, preț de câteva ceasuri, am stat de vorbă. Rodul acestei lungi convorbiri a fost un interviu publicat în Formula AS, în anul 2013. Am selectat din el următorul fragment.

„M-au interesat întotdeauna oamenii simpli”

– Părinte Roman, în articolele pe care le-ați publicat și în interviurile pe care le-ați dat, reveniți mereu asupra unor călugări aproape necunoscuți, deși ați ucenicit și alături de câteva mari figuri ale bisericii din perioada interbelică. De ce?

– În afară de părinţii din Rugul Aprins, eu am cunoscut mulţi oameni simpli, care nu erau mari teologi, dar pe care i-am iubit mult. Oamenii simpli spun lucrurilor pe nume; ei nu vorbesc mult, dar vorbesc ce trebuie şi cuvântul lor este foarte adânc, de multe ori în metafore şi în pilde, pentru că ceea ce nu poţi exprima logic – şi noi putem exprima logic foarte puţin – poţi prin pilde sau metafore, prin forme de limbă care sunt mai aproape de mit. Eu cred că aşa cum mitologia greacă ne-a dat cultura europeană, tot aşa mitologia asta românească, ţărănească, ne-a dat nişte călugări mari, care vorbesc în metafore despre lucruri foarte adânci. Iar pe mine m-au interesat întotdeauna – nu atât cei care erau cărturari, ci oamenii duhovniceşti, mai ales cei simpli, pentru că ei au o adâncime specială, pe care cărturarii nu o pot înţelege, pentru că sunt mult mai complicaţi în pregătirea lor spirituală. Nu spun că nu sunt de valoare. Dar m-au impresionat mult mai mult adâncimile unui părinte ca Antipa, de la Cernica, care era şi duhovnicul multor intelectuali din Bucureşti, care se duceau la acest om care abia ştia să se iscălească, pentru că nu făcuse carte. Erau nişte oameni care ­vibrau.

La Canal, l-am avut duhovnic pe părintele Evghenie, tot un om simplu. El m-a determinat să mă fac călugăr. De aceea m-am şi apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia „Scara” Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Şi veneau la el preoţi şi călugări catolici. Toţi îl admirau. Nu avea lecturi, dar recita pe Sfinţii Părinţi. Avea o memorie extraordinară. El m-a influenţat cel mai mult. La un moment dat, mi-a spus: „Să ştii că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop”.

Ca orice om, atunci când am ajuns în închisoare, m-am întrebat şi eu în anumite momente grele „De ce, Doamne?”, „De ce eu?”; „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!”. Și-a făcut”. Mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost. Iar rostul acesta mi l-am lămurit în timpul celei de-a doua încarcerări (am fost închis de două ori). Atunci am fost izolat. Preoţii au trecut prin izolări de câte un an sau doi, singuri în celule, pentru că voiau ca ei să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani de închisoare, niciun deţinut politic n-a văzut hârtie, creion sau carte. Ăsta era „tratamentul intelectualilor”. În final, asta a fost foarte bine, pentru că în loc să ne facă animale, aşa cum probabil că doreau, ne-au întors către noi înşine, ca să ne punem întrebarea: „Ce suntem noi?”. Acolo am descoperit infinitul din noi… Am descoperit că persoana umană este infinită, că aşa a făcut-o Dumnezeu, a suflat asupra sa şi I-a dat dintr-Însul ceva care nu moare niciodată. Că adâncul din noi, care este după Sfinţii Părinţi, şi locul rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este ca un atom căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Atunci am înţeles de ce Mântuitorul a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Dumnezeu nu este material sau spaţial să îl plasez într-un colţ, undeva. Ca să-L găsim, trebuie să ne întoarcem înlăuntru, să explorăm universul din noi. Asta este o experienţă care trebuie făcută. Este o aventură mare şi singura în viaţa omului. Este ceva extraordinar înăuntrul nostru – Dumnezeu este acolo!

„În America, ca ortodocşi, avem o misiune: să schimbăm direcţia cunoaşterii”

– După închisoare aţi plecat în America, unde trăiţi şi acum într-o mânăstire ortodoxă. Cum vi s-a părut societatea capitalistă după experienţa comunistă?

– Da, după închisoare, Patriarhul Iustinian s-a străduit să fiu scos din ţară, Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare patriarh, care i-a înţeles foarte mult pe cei care suferă. În ciuda faptului că unii oameni din presă îi critică şi pe el, şi pe Preafericitul Teoctist, să ştiţi că ei au fost mari înţelegători ai suferinţei umane. Revenind la societatea americană, principala problemă pe care mi-am pus-o acolo a fost: cum poţi să trăieşti în societatea asta capitalistă, şi totuşi, să te ocupi de mântuirea sufletului? Eu cred că nu se contrazic unele cu altele. Trebuie să ne bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu a creat, dar, în acelaşi timp, Dumnezeu ne-a făcut oameni ca să producem, să muncim, să trăim din munca noastră.   

Noi, acolo, în America, ca ortodocşi, avem o misiune: să schimbăm direcţia cunoaşterii, pentru că Apusul, din care face parte şi America, e orientat în exterior. Ei se duc în spaţiul extraterestru, explorează universul din afară de ei. Ortodoxia are rostul să întoarcă atenţia omului spre sine, spunându-i că mai există o dimensiune interioară. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine, pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Vedeţi, ăsta este rolul ortodoxiei în cultura apuseană. Nu să ne cunoască lumea. Noi, de multe ori, suntem mândri, avem creştini în Franţa, în Germania, în America. Ei, şi ce?! Nu pentru asta ne-a trimis Dumnezeu acolo. Ne-a trimis acolo ca să deschidem porţile unei cunoaşteri adevărate, să deschidem porţile Bisericii.

„Dacă ai pace în tine, ești fericit”

– Părinte, dar cum credeţi că pot fi unite aceste două preocupări: o viaţă care trebuie să se folosească de economia capitalistă şi, pe de altă parte, preocuparea către o viaţă interioară, care necesită timp şi linişte?

– Exteriorul nu vă împiedică cu nimic să trăiţi cu Dumnezeu, în relaţie cu El şi să vă bucuraţi de toate câte El le-a creat. Iar prin munca dumneavoastră, să le dezvoltaţi şi să le înmulţiţi. Adam lucra în Paradis împreună cu Dumnezeu, dar nu producea pentru interesele lui. Pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe om, să creeze. Şi creaţia în societate se plăteşte, desigur: fiecare avem talentele noastre şi avem ramurile în care ne dezvoltăm, iar colaborarea între ele este viaţa socială. Nu e imposibil. Un lucru să nu uitaţi: în orice situaţie vă aflați, să nu îl uitaţi pe Dumnezeu! Este o altă dimensiune. Este dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a explorării universului din noi. Şi atunci, în ciuda zgomotelor astea din afară, poate exista o linişte şi o pace a minţii şi a sufletului. Poate să fie cât de mare gălăgia în afară, dar dacă tu ai pace în tine, eşti foarte fericit. A spus Iisus: „Pacea Mea v-o dau vouă”, n-a spus „Pacea de la Versailles” sau „Pacea de la Paris”, a spus: „Pacea Mea v-o dau vouă!”. El e Pacea Lumii. Deci, dacă Îl avem pe ­Iisus în noi, să nu ne fie frică. Nu vă fie frică de ­niciun zgomot din afară. Dacă avem pace în noi, va fi linişte şi în afară. Depinde din ce perspectivă priveşti.

(Foto: arhiva Mânăstirii Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, SUA)