• La începutul lunii Septembrie, Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America i-a înaintat Sinodului Bisericii Ortodoxe din SUA propunerea de canonizare a părintelui arhimandrit Roman Braga. Ar fi cel de-al treilea membru al Rugului Aprins, după sfinții Sofian Boghiu și Dumitru Stăniloae, ajuns din temniță în sinaxare •

Se lasă seara. În camera de hotel stăm, ghemuiți lângă pat, trei jurnaliști. Pe muchea lui stă rezemat un bătrân alb ca nea­ua. O stare de curăție la fel de albă iradiază din toată ființa lui, din graiul molcom, din vocea limpede, delicată, din cuvintele care par să coboare din cer, de parcă monahul din fața noastră ar fi ajuns în colțul ăsta de București direct dintr-o altă lume. Părintele Roman Braga e un om cult, de o sclipitoare inteligență, dar, în același timp, foarte simplu, o îngemănare serafică între lumea satulului basarabean, unde a văzut lumina zilei, și lumea elevată a Rugului Aprins, la care a luat parte în studenție. Îl rugăm să vorbească despre suflet și mântuire, despre biserică și credință, de toate ale acestei lumi și, mai ales, de toate ale lumii de dincolo, iar părintele ne răspunde la orice. Are o vedere limpede asupra realităților sociale, culturale și duhovnicești, din acest prag de mileniu trei, în care tocmai am pășit. Îmi dau seama, în timp ce vorbește despre infinitul din inimile noastre, despre Rugăciunea lui Iisus, despre ispitele capitalismului și răspunsul ortodoxiei la ele, că părintele Roman Braga a fost, poate, cel mai nimerit apostol pe care putea să-l dea pământul românesc Statelor Unite ale Americii. Îngemănarea unică, de viață adâncă, plină de dragoste și bucurie, cu o cultură înaltă. Temeliile acestea au fost puse încă din fragedă copilărie, într-un colț din Basarabia, legat în istorie de o mânăstire străveche. Un rai care acum, în mileniul vitezei și al ecranelor, pare ireal.

O mamă sfântă

Se lasă seara, și toți copiii se strâng în jurul mamei, care citește cu voce tare din Ceaslov. Nicio slovă a lumii nu a pătruns vreodată în bătătură, doar cele ale bisericii. Fire contemplativă, mama și-a dorit să se călugărească în adolescență, dar tatăl nu a fost de acord, așa că s-a căsătorit, a zămislit opt prunci, dar gândul și felul de-a viețui i-au rămas în mânăstire. „Mama adormea recitând psalmii. Și nu-i termina. Când se trezea, noaptea, se întorcea pe cealaltă parte și continua psalmul”. Condrița, satul basarabean în care părintele Roman Braga a venit pe lume pe 2 Aprilie 1922, aflat nu departe de Chișinău, este strâns legat de mânăstirea cu același nume, ridicată încă din secolul al XVII-lea. Preot și biserică numai a lor n-au avut niciodată, toată viața țăranilor din Condrița a fost mereu împletită cu cea a călugărilor – monahii i-au botezat, monahii i-au cununat, monahii i-au înmormântat. La bă­trânețe, într-un lung interviu, din care voi mai cita pe parcursul acestui text, părintele Roman Braga avea să spună că, în copilărie, îl trezeau în noapte clopotele mânăstirii chemând la Utrenie și auzea cântările monahilor risipindu-se în întuneric. „În atmosfera aceasta am crescut. Îmi amintesc un lucru, care a fost poate cel mai însemnat pentru venirea mea în mânăstire – eram în biserică; slujbe lungi, călugărești și oboseam. O trăgeam pe mama de rochie și-i spuneam: «Hai să mergem acasă, că nu mai pot, sunt obosit!». Și spunea mama: «Trebuie să fii obosit în biserică: e singurul lucru pe care îl putem face pentru Iisus Hristos: măcar să fim obosiți. El a murit pe Cruce pentru noi»”. Călugării bătrâni de la Condrița s-au imprimat în inima lui de copil, ca niște icoane ale îndumnezeirii. I-au rămas pentru totdeauna în suflet nu doar chipurile lor, aureolate de har și de ani, ci mai ales un anumit duh al simplității care trăia foarte firesc unirea cu Dumnezeu. Toată viața, părintele Braga va reveni la această stare a inimii, care reușește să-L întâlnească pe Hristos direct. Deși va studia teologia până la doctorat, părintele Roman Braga va rămâne fidel sfințeniei pe care a întâlnit-o în acești monahi simpli. Pe ea o va căuta, pe ea o va propovădui, ea îi va sluji, mereu, drept stea polară a existenței. „Erau oameni naturali, la ei rugăciunea era firească, existența lui Dumnezeu întrânșii era ceva natural. Cum se putea ca Dumnezeu să nu fi fost în ei?”.

La doisprezece ani, părintele Roman a părăsit acest rai basarabean și-a plecat la Mânăstirea Căldărușani, de lângă București, unde a fost primit ca frate. Era o cale pentru a fi trimis mai departe, la Seminarul Monahal de la Cernica. În 1935, intra pe porțile mânăstirii în care se sfințiseră marii stareți Gheorghe și Calinic. Ceea ce a întâlnit acolo i-a împlinit toate așteptările – a plecat, avea să spună mai târziu, de la Condrița la Cernica, „de la niște pustnici la alți pustnici”. În anii aceia interbelici, obștea Cernicăi mustea de har și de dragoste. Călugării care trăiau acolo erau, după cuvintele părintelui Roman, „deschiși ca lumina.” Îi vor rămâne pentru totdeauna în inimă gesturile lor simple, asceza aspră, iubirea frățească – Visarion, economul care umbla mereu desculț, cu o rasă ruptă și pătată, Damian, monahul care îngrijea cimitirul și care avea grijă ca la fiecare cruce să aprindă o candelă, Naum, părintele brutar care îi mângâia pe ei, elevii de seminar, săraci și fără posibilități, cu pâine caldă, proaspăt scoasă din cuptor. Mulți erau mereu cu Rugăciunea lui Iisus pe buze. Nu toți călugării erau însă oameni simpli – arhimandritul Nicodim Sachelarie era doctor în teologie și îi citea pe părinții bisericii direct în greaca veche. El i-a fost duhovnic în toți anii de seminar. Când i s-a spovedit de un păcat mai mare, părintele i-a dat drept canon să citească Frații Karamazov, să analizeze figura lui Alioșa și apoi să revină pentru a discuta împreună. În obștea de la Cernica, copilul venit de la Condrița s-a maturizat. Când Ion Antonescu a închis seminarul, în 1941, părintele Roman Braga avea 19 ani. Își va finaliza studiile doi ani mai târziu și, pentru că România era în război, a fost trimis la Școala Militară de la Bacău. Întâlnirea cu lumea cazarmei a fost un șoc – „În bădărănia aceea am suferit enorm. Când s-a terminat războiul și ne-au deblocat să ne ducem acasă, m-am dus direct la teologie, la București”.

Un Rug Aprins care nu se stinge

„Eu am trăit intens toată drama celor 3-4 ani de ocupație rusească. Era epoca în care toate valorile începuseră să se răstoarne complet. Ne-am trezit deodată în prezența comunismului, acest animal sovietic cu duhori apocaliptice, cu miros de votcă și sudori comisărești, care umpluse țara de afișe, carnavaluri, adunări, presă murdară, prostituție politică, răsturnare de valori. Ne-a apucat groaza că tăvălugul acesta ne va transforma pe toți într-o masă anonimă, informă, fără conștiință proprie și fără responsabilitate. Fiind studenți pe vremea aceea, împreună cu Părintele Nicolae Bordașiu, am încercat să facem ceva care ne-a costat primii cinci ani de închisoare. Am redactat niște statute pentru o eventuală Asociație a Tineretului Ortodox Studențesc (ATOS).”

În zbaterea celor doi tineri a apărut un om providențial – Sandu Tudor, care în acei ani se retrăsese ca frate la Mânăstirea Antim din București. Părintele Benedict Ghiuș, care le era povățuitor, i-a sfătuit să-l caute. Au intrat în chilia lui din turla Mânăstirii Antim, s-au așezat direct pe covor, în fața unei măsuțe joase, iar fostul gazetar i-a ascultat cu atenție. La sfârșit le-a spus franc: „Convertirea omului nu se face prin statute, asociații sau lecturi. Este nevoie de coborârea în noi, de explorarea universului interior, în care ne întâlnim cu Dumnezeu. În afară de entuziasm, mai aveți ceva? Ia să veniți voi aici!” Așa au descoperit cei doi prieteni, Roman Braga și Nicolae Bordașiu, întâlnirile Rugului Aprins. În anii aceia cenușii, intelectuali de calibru se reuneau la Mânăstirea Antim din București, pentru rugăciune și discuții pe marginea spiritualității ortodoxe. Alexandru Codin Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu încercau să reziste în fața urâtului, căutând frumusețea dumnezeiască din inima omului. Și-au pus numele Rugul Aprins, în amitirea vederii minunate a lui Moise, care a preînchipuit-o pe Maica Domnului și, prin ea, rugăciunea neîncetată. La un moment dat, la aceste întâlniri a apărut un monah refugiat din fața armatei roșii împreună cu mitropolitul Nicolae al Rostovului – Ioan Kulâghin. Pentru grupul de monahi și intelectuali ai Antimului, sfaturile sale, izvorâte din darul Rugăciunii lui Iisus, care în inima părintelui se rostea neîncetat încă din anii de noviciat petrecuți la Mânăstirea Optina din Rusia, au fost aur curat. Teoria lor era acum adăpată din cel mai curat izvor al tradiției filocalice.

„Părintele Ioan Kulâghin a fost un sfânt pentru noi. Avea atâtea cunoștințe în materie de rugăciune, psihologia păcatului și tehnica despătimirii, că puteai să stai nopți întregi ascultându-l. Mișcarea Rugului Aprins a fost un vulcan mistic în România, între anii 1945–1948, o reacție a elitei intelectuale, într-un moment de criză. Țara era ocupată de trupe sovietice, non-valorile își cereau dreptul în educație și în cultura românească. Mișcarea a început dintr-o strâmtorare, din teama că ne pierdem ca oameni, ca entități spirituale, în lumea aceasta pe care Dumnezeu și-a pus pecetea Ființei Lui”.

Întâlnirile Rugului Aprins nu aveau să dureze prea mult. Regimul comunist va interzice prin lege toate asociațiile culturale sau religioase, pentru că se temea de o posibilă rezistență, fie ea și în registrul pur spiritual. Peste țară se lăsa cortina de fier. Pentru părintele Roman Braga, ea a însemnat un drum al mărturisirii. În primăvara lui 1948, alături de câțiva colegi, printre care se numărau Leonida (viitorul Antonie Plămădeală) și Nicolae Bordaşiu, va redacta un manifest prin care-i îndemna pe români să postească în Sâmbăta Mare, care în acel an cădea pe 1 Mai. Pe    9 Iulie, avea să fie arestat. Va trece prin teroarea anchetelor, pentru a fi condamnat, prin sentinţa nr. 210, din 15 Februarie 1949, a Tribunalului Militar Bucureşti, la cinci ani de temniță grea. După un popas la Jilava, va ajunge în iadul reeducării de la Pitești. Avea doar 27 de ani.

Prin iad

E singur în celulă. Cu desăvârșire singur. Nimeni nu intră, nimeni nu iese pe ușă. Singura prezență umană sunt ochii gardienilor care-l verifică. Nu are la el nimic prin care mintea să i se agațe de lumea peste care comuniștii îi trântiseră porțile închisorii – nicio carte, nici măcar un petec de ziar, nicio bucată de hârtie pe care să-și aștearnă gândurile. E singur în fața lui Dumnezeu și, pentru întâia dată în viață, are tot răgazul să se roage. „Trebuia să te cobori în tine, să găsești un orizont lăuntric, fără de care înnebuneai. Atunci am practicat Rugăciunea Inimii. Am practicat-o intens și am putut să descopăr frumusețea vieții interioare. Am ajuns să trăiesc prezența lui Dumnezeu într-un mod cu totul viu. Nu L-am văzut niciodată afară de mine, dar am avut simțământul prezenței lui Dumnezeu. El îmi aducea niște bucurii de care nu mă mai dezlipeam. Nici nu mă mai interesa când vine gamela cu mâncare”.

Din raiul acesta al izolării, când a putut fi într-o rugăciune aproape continuă, părintele Roman a ajuns direct în iadul reeducării. În închisoarea Pitești, în care se afla, avea să se deruleze cel mai întunecat experiment din lagărul comunist – torturarea continuă a deținuților, până când personalitatea le era distrusă. În golul căscat, torționarii voiau să nască omul nou. Teroarea a fost declanșată de o mână de deținuți, care făcuseră pactul cu Securitatea în speranța eliberării, conduși de Eugen Țurcanu.

La început, păreau prieteni. Gardienii îi introduceau în celulă, erau deținuți ca și tine, glumeau, încercau să ți se bage pe sub piele. Cei mai naivi li se confesau, legau amiciții. Apoi, fără veste, noii veniți săreau la bătaie. Gardienii le amplasau sub priciuri bâte și alte instrumente de chin. Torturile erau inimaginabile și, mai ales, fără pauzele pe care ancheta Securității, oricât de crudă, le implica. Cum torționarii aveau și medici printre ei, știau când să se oprească, așa că la Pitești au murit foarte puțini deținuți, dar mulți și-au pierdut mințile și, mai ales, sufletele. „Țurcanu mi-a spus calm și indiferent că, în definitiv, lui prea puțin îi pasă de convingerile sau ideile mele; tot ce dorea el era, de fapt, să mă compromită”. Deținuții-călăi îi sileau pe ceilalți, prin tortură, să comită blasfemii. Compuseseră, de pildă, un nou Tatăl Nostru, hulitor și, prin tortură, îi sileau pe deținuți să-l rostească. De Paște, închipuiau liturghii satanice la care nu puteai doar să privești, ci erai silit să faci parte. Părintele Roman Braga nu a cedat acestei ultime faze a reeducării. „Era iadul. Mi s-au scos dinții, unul câte unul; mi s-au scos și unghiile – și totul, pentru că n-am rostit un cuvânt de hulă împotriva Domnului nostru. Nu mai puteam să rabd. Mă băteau întruna, mă torturau zile întregi. Voiam să-i aduc reproșuri lui Dumnezeu pentru a scăpa de acest chin, însă, ori de câte ori deschideam gura să rostesc acele cuvinte, ele pur și simplu nu veneau”.

Experimentul de la Pitești era gândit să fie răspândit în toate temnițele din România, dar, la un moment dat, s-a aflat despre el în occident. Pentru guvernul comunist asta era o problemă, așa că au înscenat repede un proces al torționarilor-deținuți și au oprit totul. Pentru părintele Roman Braga a fost șansa de a evada din iad. A fost trimis de la Pitești la Canal, în colonia Peninsula. „Din iadul acela venisem cu frică de oameni. Ne era frică să vorbim, să ne uităm unul la altul. M-am vindecat complet la Canal, deși munca era foarte grea, cu bătăi, cu schingiuiri”.

Slujind lui Hristos

Părintele a fost eliberat din temniță în August 1953, iar autoritățile i-au fixat domiciliul forțat în București, unde nu avea, de fapt, unde să stea. Așa că a plecat la Iași, unde una din surorile sale era închinoviată ca maică, riscând să fie din nou arestat. A scăpat ca prin minune de Securitate. Ar fi vrut să intre într-o mânăstire, dar o închinoviere nu era deloc simplă, pentru un fost deținut politic. Mitropolitul Moldovei, Sebastian Rusan, i-a oferit atunci o portiță – să îl călugărească la Mânăstirea Cetățuia din Iași, apoi să îl ia ca diacon al lui la Mitropolia Iașilor. Va fi călugărit pe 2 Ianuarie 1954 și hirotonit diacon, patru zile mai târziu.

Cinci ani de zile a slujit în Iași, făcând, după cum avea să spună mai târziu, ceea ce învățase la Mânăstirea Antim – punți între credință și cultură. În anii aceia tulburi, mulți studenți, îngroziți de valul de ateism și ură împotriva bisericii, își căutau sensul în viață și un povățuitor. Părintele Roman Braga le-a ieșit în întâmpinare, iar Securitatea nu i-a iertat asta. La cinci ani după eliberare, în noaptea de 13 spre 14 Iunie 1958, l-au arestat din nou. „De condamnat, trebuia să fiu condamnat, mi-au spus-o de la început, dar nu știau ce vină să-mi găsească. M-au băgat, până la urmă, în lotul Rugului Aprins”. Prin sentinţa nr. 125 din 8 Noiembrie 1958, avea să fie condamnat la 18 ani de muncă silnică. Va trece, pe rând, prin lagărele de muncă de la Periprava, Salcia, Giurgeni şi Ostrov. Acolo, în barăcile pline de miasme și mizerie, părintele Roman și-a regăsit frații de suferință și a putut să nască, împreună cu ei, un petec de rai într-o mlaștină a iadului.

Mânăstirea de pe priciuri

„La Salcia, în Balta Brăilei, într-un colț de dormitor era o mânăstire întreagă. Jos erau părintele Benedict, părintele Sofian, părintele Grigorie Băbuș și eu. Deasupra, stăteau părintele Dosoftei Moraru, părintele Tit Moldovan, părintele Felix Dubneac. Eram opt călugări într-un colț de baracă. Acolo era fericirea noastră, aveam biserica acolo, ne făceam toată pravila, absolut pe de rost. Aici s-a întâmplat minunea: omul, căutându-se pe sine, s-a întâlnit cu Dumnezeu, a intrat în ordinea Duhului. Unde să fugi, dacă nu în adâncul ființei tale? Unde să te închizi, dacă nu în cămările sufletului? Însă nu a fost ușor”. Paradoxal, ceea ce dușmanii lor, ai bisericii și ai lui Dumnezeu, gândiseră spre a-l distruge, cu suflet cu tot, nu a reușit decât să-l întărească. Încet, zi după zi, ceas după ceas, de pe inima sa tânără, rugăciunile și suferința au topit puțina zgură pe care viața o așezase, ca pe orice muritor. Când a fost eliberat, în vara lui 1964, odată cu amnistia acordată tuturor deținuților politici, părintele Roman Braga era luminat dinlăuntru. Cei unsprezece ani de temniță îl sfințiseră. Dar nimic nu îl pregătise pentru durerea întâlnirii cu România sluțită de comunism. A ieșit din lagărele de muncă, pentru a descoperi că mai nimeni nu îl dorea. Se fereau de el ca de un ciumat. Când la prima Sfântă Liturghie, pe care a trăit-o în biserică, a plâns cu lacrimi, preotul i-a spus: „Să nu mai plângi în biserică, ăstora nu le place. Dacă plângi, te arestează iară!”. S-a rugat la mai multe episcopii, să fie reprimit în călugărie. Nu dorea nimic pentru sine, doar să-i fie îngăduit să slujească biserica. A găsit îngăduință la Valerian Zaharia, episcopul Oradiei, unul dintre ierarhii cei mai apropiați de comuniști. A fost acceptat în eparhie, hirotonit preot și apoi trimis să slujească la Negrești, în Țara Oașului. Nu era în mânăstire, dar era în mijlocul credincioșilor. Pentru inima lui însetată de slujire asta era destul.

Pribeag

„Părinte, nu te teme! Nu te scoate Securitatea din mâinile noastre!”. Cu toate acestea, l-au scos. Doi ani a slujit la Negrești, între 1965 și 1967. Au fost ani plini, cu liturghie zilnică și școală duminicală pentru toți sătenii. „Se spărgea hora, intrau fetele în biserică, flăcăii după ele, după aceea copiii”. Nimic din ce făcea acest preot nou, pe care tot satul îl iubea, nu era pe placul politrucilor. În fiecare săptâmână venea la biserică un trimis – „Te cheamă tovarășul la raion”. Nu se ducea. De ce s-ar fi dus? Știa ce vor. Îi poftea el să vină să-l viziteze în parohie, dar activiștii de partid nu răspundeau invitației. Se temeau de oameni, așa că l-au ridicat noaptea. Au năvălit peste el în casă, în curte era tras deja un camion. „Nu vă mișcați! Noi vom împacheta tot ce aveți de trebuință și vă mutăm noaptea asta de aici. Nu trebuie să afle nimeni”. Când se crăpa de ziuă, părintele oșenilor din Negrești era departe, în drum spre noua lui parohie, în comuna Sârbi. A trudit și acolo încă un an, îndeajuns cât să termine biserica, cu bani de la oameni, fără să dea nicio socoteală autorităților. Pe când slujea la Sârbi, Patriarhul Iustinian l-a chemat la București – avea nevoie de un preot în Brazilia. „Niciun preot căsătorit nu vrea să meargă acolo. E adevărat că nu e nimic, nici biserică, nici casă parohială, nimic. Dar sunt totuși români acolo”. Pentru părintele Roman Braga a fost un exil greu, în care, totuși, a fost cu desăvârșire liber. Va sta în Brazilia patru ani, după care va fi chemat în SUA la Episcopia Ortodoxă Română, păstorită de Valerian Trifa. Cincisprezece ani a slujit prin mai multe biserici, a tradus slujbele ortodoxe în limba engleză și a înființat școli duminicale pentru copiii români, la fel cum făcuse și în Țara Oașului. Începând cu 1983, a putut să se stabilească într-o mânăstire românească, mai întâi la cea din Ellwood City, Pennsylvania, cu hramul Schimbării la față a Domnului, iar apoi la cea din Michigan, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, unde a rămas până la plecarea sa la cer. În România s-a mai întors doar după evenimentele din Decembrie 1989, pentru scurte vizite.

Plecarea

E noapte, părintele Roman se ridică greu din pat, ajutat de medicul său, Daniel Hinshaw, proaspăt convertit la ortodoxie. E bolnav de cancer, iar pe umerii săi încep să apese nu doar boala, ci și cei 93 de ani de viață și multele suferințe din închisoare. Dumnezeu i-a dat în dar ani mulți, răscumpărându-i chinurile răbdate în temnițe, covârșindu-l cu har. Cu pași timizi se îndreaptă spre camera alăturată dormitorului, pe care o folosește doar pentru rugăciune și scris. După miezul nopții, totdeauna la ora două, își începe lungul drum către adâncul inimii, așa cum învățase de la părintele Ioan Kulîghin și se deprinsese, încă din închisoarea Pitești. Rugăciunea lui Iisus i-a devenit de acum viață. Așa îl învață și pe doctor – „Vorbește cu Dumnezeu despre tot ceea ce faci. Spune – Doamne, mă duc să mă plimb!”. Părintele știe că are cancer, așa că, ori de câte ori este întrebat politicos „Ce mai faceți?”, răspunde, zâmbind: „Aștept!”. Și în așteptarea aceasta îi cuprinde pe toți cei apropiați, fără urmă de regrete, plin, mereu, de bucurie. Daniel Hinshaw va mărturisi că de la părintele a învățat că îți poți găsi sensul vieții printr-o îmbrățișare smerită a suferinței. Asta a fost lecția dumnezeiască a vieții sale – că în mijlocul celor mai aprige chinuri te poți întâlni cu Hristos prin rugăciune. Când părintele nu a mai putut păși, a ajuns să meargă la liturghie într-un scaun pe rotile. Când nu a mai putut nici măcar să se urce în scaun și nu și-a mai putut face pravila călugărească, i-a spus doctorului Dan:    „Pur și simplu, nu mai pot s-o fac. Domnul trebuie să o continue”. Dar, chiar dacă nu mai putea citi din Ceaslov și Psaltire continua, întins în pat, să spună Rugăciunea lui Iisus. Iar când boala i-a luat graiul, în ultimele zile, părintele Roman Braga devenise el însuși rugăciune. Când, de ziua lui, la împlinirea a 93 de ani, cu puțin timp înainte de a trece la cer, au vrut să-i cânte „La mulți ani!”, părintele i-a oprit, spunându-le: „În sfârșit, am început să învăț cum să mor”. A plecat la cer pe 28 Aprilie 2015, lăsând în urmă o lumină care nu s-a risipit nici până astăzi.