Frumoasă, delicată, elegantă, violonista româncă Rusanda Panfili, născută la Chişi­nău, electrizează marile scene ale lumii prin măiestria interpretărilor ei la vioară. Recent, în luna Septembrie, a cântat alături de Andrea ­Bocelli, în Piața Constituției, și apoi într-un concert tribut Hans Zimmer, pe scena Ateneului din București. Între cele două concerte, magiciana arcușului a acordat un interviu în exclusivitate pentru Formula AS.

„Bucureştiul este şi va fi mereu pentru mine acasă”

– Dragă Rusanda, ne vedem în dimineaţa de după concertul cu Andrea Bocelli, unde ai strălucit. Cum a fost pentru tine să cânţi în fața publicului românesc?

– Primul lucru care mi-a venit în minte când am păşit în Piaţa Constituţiei a fost vremea când eram eu spectator aici. Istoria locului, scena orientată către impozantul Parlament, artiştii care au cântat aici de-a lungul timpului, totul a    generat în mine un tăvălug de amintiri şi trăiri. Apoi, am urcat pe scenă şi perspectiva s-a schimbat: m-a cuprins o căldură familiară. Bucureştiul este şi va fi mereu pentru mine acasă, are gustul dulce al copilăriei. Din Moldova, am plecat când aveam patru ani, iar din România, la unsprezece. Aşadar, în cei şapte ani trăiţi în Bucureşti, am condensat toată copilăria mea şi, mai important, timpul petrecut cu familia.

Un muzician nemaipomenit: Bocelli

– Să ai un recital alături de Andrea Bocelli este visul multor artiști. Cum ai ajuns în această companie selectă?

– Echipa Bocelli căuta la un moment dat noi instrumentişti solişti, iar azi, internetul este o carte de vizită perfectă, dacă te ocupi cum se cuvine de imaginea ta. Canalul meu de YouTube e unul extrem de activ, şi iată-mă chemată la un test. De la o vreme, se practică un nou model de audiţii: ești aruncat fără milă în gura lupului, să vadă cum faci faţă presiunii. Aşadar, când am cântat prima oară cu Andrea Bocelli a fost direct pe scenă, fără nicio repetiţie înainte, nicio întâlnire, fără partitură pentru vioară. Libertate totală, în faţa a douăzeci de mii de oameni! Atâtea provocări, atâtea necunoscute! Cum să-l completez corect pe Andrea, să nu-l pun în umbră, dar să am şi eu lumina mea, să comunic muzical la un alt nivel decât cel obişnuit: fiind nevăzător, „mă vede” în esenţa mea. Toate acestea s-au liniştit când, în timpul concertului, mi-a şoptit la ureche: „Eşti minunată!”. Înainte de următorul concert, m-a vizitat în cameră, mi-a cerut voie să simtă vioara, să cânte puţin la ea, apoi s-a aşezat la pian şi eu am luat vioara. Atunci s-a legat o prietenie care sper să ţină toată viaţa. Aş vrea să am mereu în preajmă oameni atât de afectuoși ca el, atât de generoşi. Adesea, un artist foarte mare te poate face să te simţi mai mic decât eşti. Nu şi în cazul lui Andrea Bocelli, gloria n-a aşezat nicio urmă de aroganţă în comportamentul acestui muzician nemaipomenit. Toată echipa lui este o familie, mai ales că majoritatea sunt italieni. Or, românii şi italienii se înţeleg foarte bine, fiindcă au aceleaşi valori legate de familie, de afecţiune, suntem glumeţi şi cu poftă de viaţă.

Cel mai tânăr student din Viena

– În ciuda succesului tău internaţional de proporţii, românii nu-ţi cunosc prea bine povestea, demnă de un film. La doar unsprezece ani, erai deja studentă la Conservatorul din Viena,    o fetiță singură în lumea cea mare. Cât de greu să fi fost?!

– A fost foarte greu. Din afară sună impresionant şi chiar este, dar pentru mine a fost cumplit. În primul rând, pentru că am plecat în Austria, când mă simțeam extrem de bine în Bucureşti, îmi plăceau şcoala, prietenii, casa unde locuiam, în centru, zona Grădina Icoanei. Nu simţeam nevoia să plec, n-am înţeles atunci de ce trebuia să o fac. Părinţii mei, profesori universitari, intelectuali de primă clasă în Moldova, s-au reinventat ca antreprenori în România. Oameni curajoşi şi vizionari, au luat mereu cele mai inedite decizii, n-au lăsat niciodată să le scape vreo şansă şi nu au ezitat deloc să procedeze la fel cu mine şi fratele meu, Ștefan. Mama, care făcuse şcoala de muzică tot la vioară, a văzut în mine un har şi a hotărât că nu trebuia irosit. Eu începusem să cânt tocmai fiindcă o vedeam pe mama şi mi se părea că este extrem de frumoasă când avea acest instrument în mână. Nu s-a pus presiune pe mine, cântam de plăcere, dar un coleg de-ai tatei m-a ascultat într-o zi şi i-a sugerat că ar trebui să încercăm Conservatorul din Viena. Zis şi făcut: mama a plecat cu mine, tata şi Ştefan (azi, fotograful meu preferat) au rămas la Bucureşti. Ne-am dus să încercăm, nu cred că s-a gândit nimeni atunci că acesta va fi drumul meu în viaţă. Doar că, după un examen cumplit de greu, austriecii m-au acceptat. Am fost şi am rămas cel mai tânăr student primit vreodată la acest Conservator de top mondial.

– Cum te-ai adaptat? Ți-ai făcut prieteni?

– A fost năucitor, recunosc. Vreo doi ani am fost doar eu, mama şi vioara, într-un apartament de douăzeci de metri pătraţi. Niciun prieten, nicio altă activitate. Exersam până făceam răni deschise sub bărbie, iar de vorbit, câteodată tot cu vioara vorbeam. Colegii mei aveau de la douăzeci de ani în sus şi, deşi eram într-un fel mascota Conservatorului, nu eram alintată deloc. Dimpotrivă. Concurenţa este enormă, şcoala aceea e un „teren de război”. Când, la doar treisprezece ani, am obţinut prestigioasa bursă „Herbert von Karajan”, am devenit oficial un concurent pentru toţi, nicio clipă n-am mai fost considerată un copil. Acela a fost şi momentul în care am realizat, la rândul meu, că vioara poate deveni pentru mine o meserie, un viitor.

– Succesul e garantat după un început așa de spectaculos?

– Absolut deloc! Azi sunt aici, fericită şi mulţumită nespus de locul meu în muzică, dar drumul unui artist spre această mulţumire este presărat de infinit mai multe căderi decât reuşite. Am avut momente devastatoare în drumul meu. Muzicienii sunt atât de conectaţi emoţional cu ceea ce fac, încât eşecul cade ca un trăsnet. Mai ales pentru că un artist e ridicat sau coborât pe un considerent extrem de volatil: gustul. Nu treci de un concurs (pentru care te-ai pregătit şi câte zece ore pe zi), pentru că nu eşti pe gustul a o mână de oameni dintr-un juriu! Îţi trebuie forţă mentală de fier, de multe ori ajutată de terapie psihologică. E şi cazul meu.

„Medicamentele antiinflamatoare ocupă jumătate din spaţiu”

– Cred că este dificil şi fizic să cânţi la acest instrument, deşi violoniștii sunt atât de frumoşi pe scenă!

– Dacă te uiţi bine la mine, chiar acum îmi poţi citi în ochi cât de greu este. Suntem în dimineaţa de după concert şi, chiar dacă m-am antrenat întreaga viaţă, mă doare tot. Deşi elegantă, poziţia unui violonist e nefirească pentru spate, mâini, încheieturi. Dacă arunci o privire în bagajul lui, cremele şi medicamentele antiinflamatoare ocupă jumătate din spaţiu. Să nu mai spun că maxilarul meu este mutat cu un centimetru din cauza presiunii viorii. Nu mă deranjează, nu mă plâng, dar insist să compar muzicianul profesionist cu un atlet. Mă bucur că ai adus în discuţie acest aspect, fiind­că îmi doresc să înţeleagă lumea că un muzician, deşi pare un boem, e un sportiv de performanţă. Ba mai mult, unul fără pauze de refacere. Viaţa artistică este una foarte rapidă – când eşti solicitat, trebuie să livrezi imediat, nu-şi pune nimeni problema că ai nevoie de răgaz să te refaci. Aşadar, eu merg la sala de sport zilnic, la fizioterapeut, am în bagaj benzile elastice pentru exerciţii. E greu, dar totul se vindecă cu „terapia” scenei, cu răspunsul primit de la public prin aplauze. Chiar ar fi de-a dreptul ciudat să nu fiu extenuată sau să nu mă doară ceva a doua zi – ar însemna că nu mi-am lăsat sufletul pe scenă, or asta nu s-a întâmplat niciodată. În faţa publicului, totul e unic, ai o singură şansă pentru fiecare secundă, iar toate celulele mele vor s-o trăiască deplin.

Marile întâlniri

– Rusanda, dincolo de studii şi de traseul tău în muzica clasică, cariera îţi este profund marcată de cel puţin două întâlniri excepționale: Andrea Bocelli şi marele Hans Zimmer, titratul compozitor de muzică de film. Are şi această întâlnire o poveste?

– De fapt, trei sunt marile întâlniri ale vieţii mele artistice, căci prima a fost profesorul de vioară de la Viena, Alexander Arenkow. Mi-a schimbat viaţa. Mult mai târziu am înţeles ce risc şi-a luat dumnealui cu mine, fiindcă nu mai avusese niciodată elevi copii. Mi-a refăcut tehnica de la zero, artista Rusanda Panfili de azi îi datorează incredibil de mult. Sigur, eu m-am dezvoltat personal încontinuu, dar el a pus toată baza. Una clasică, solidă, îţi dai seama câtă rigoare poate exista într-un profesor rus la Conservatorul din Viena?! Şi, da, totul a fost clasic şi la mine, până la a doua mare întâlnire, cea cu Hans Zimmer. Acest muzician, cum rar apar în istoria muzicii, a fost ca o gură de aer proaspăt în cariera mea. Mi-a deschis o uşă cu totul nouă, un univers ca un parc de distracţie, cu muzică şi muzicieni variaţi. Nu avusesem contact cu muzica de film până atunci şi, dintr-o dată, eram sub bagheta celui mai mare om în domeniu. De la „Gladiatorul” la „Interstellar”, de la „Lion King” la „Codul lui DaVinci”, două premii Oscar, zeci şi zeci de producţii, toate de cel mai înalt nivel, întinse pe mai bine de patruzeci de ani de carieră… Când am început colaborarea, totul a prins sens, fiindcă dintotdeauna, de la primul meu contact cu muzica, ea a fost pentru mine în directă legătură cu poveştile. Dacă interpretam un fragment de muzică clasică, trebuia neapărat ca în mintea mea să se desfăşoare o poveste pe care eu s-o redau prin muzică. Mereu m-am simţit ca un narator, doar că unul care foloseşte sunete şi emoţii, în loc de cuvinte. Mi s-a potrivit mănuşă universul Hans Zimmer şi pentru că eu n-am fost niciodată o docilă muzical, dimpotrivă, chiar rebelă. Adaug elemente proprii la orice, dansez cântând la vioară, chiar am avut şi probleme – nu eram acceptată în toate cercurile clasice, fiindcă eram altfel. Sper să nu supăr pe nimeni, dar de multe ori, muzica clasică e prea conservatoare, prea închistată în norme şi rigori. Mie îmi place să comunic cu publicul, să flirtez cu el, să-i ofer nişte emoţii neobişnuite, tocmai de aceea, în concertele alături de Hans Zimmer mă simt eu însămi. Sunt liberă, pot fi o rockeriţă în haine de piele, care rupe scena în două, cântând la o vioară din secolul XVII (Rusandei i s-a încredinţat o vioară extrem de rară, Giuseppe Maginni, de la 1610 n.red.). Primul meu concert cu muzica lui Hans a fost la Londra, pe Wembley, 90 000 de locuri pline! Când au început oamenii să ţipe, toată adrenalina din mine a explodat şi mi-am zis că exact acolo trebuia să fiu. Povestea întâlnirii? Eu îi fusesem recomandată lui Hans Zimmer, iniţial trebuia doar să înlocuiesc pe cineva preţ de şase concerte, din treizeci şi şase. La prima repetiţie, mă uit în jur, eram singura femeie din Europa de Est, singurul muzician clasic din toată orchestra. Evident, aveam toate lecţiile făcute. Solo-ul meu era „Chevaliers De Sangreal”, din filmul Codul lui DaVinci, dar, după cum mi-e firea, am hotărât să schimb câte ceva pe ici, pe colo. Hans m-a ascultat fără să mă întrerupă, lucru nemaiauzit la el. Am terminat, a zis sec: „Next!” (următorul!). A doua zi am fost sigură că plec acasă, când m-a chemat să-mi vorbească. „Aş vrea să rămâi cu noi tot turneul, pentru că eu nu am mai auzit niciodată o asemenea violonistă”. Au trecut zece ani de atunci. Cămaşa de forţă care simţeam că mă strânge într-o carieră exclusiv clasică s-a rupt odată cu această colaborare, iar eu m-am descoperit pe mine însămi cu adevărat: ca instrumentistă, compozitoare şi artistă.

Leşinat după folclor

– Hans Zimmer ţi-a oferit libertate de expresie. Ce i-ai dat tu, la schimb?

– (Zâmbeşte) Îmi place întrebarea asta. L-am făcut să fie leşinat după folclorul românesc. Leşinat! Cânt „Hora Mărţişorului” în fiecare concert, de altfel, momentul cel mai apreciat din tot show-ul. La fel, ea se găseşte şi pe coloana sonoră a filmului de animaţie „Boss Baby2”. Dar dincolo de asta, oricând aude Hans Zimmer notele sprinţare ale cântecelor noastre populare, îi sticlesc ochii. Iar mie-mi creşte inima. Sunt sigură că apreciază darul fabulos pe care l-a primit, nu neapărat de la mine, ci de la România.

– Ai pregătire clasică, te-ai reinventat în muzica de film, mă întreb cum îşi găseşte loc folclorul românesc în toate acestea?

– Nu mă pot abţine! Simt că puterea mea cea mai mare pe acest pământ este provenienţa românească. Or, cultura noastră are atâta forţă, este atât de bogată, încât țâșnește. Pandemia mi-a fost de folos în acest sens, pentru că mi-a dat timp să compun. Între primele melodii scrise a fost una care se numeşte „Dor de casă”. În proiectul meu, „Panfili & Friends”, influenţa folclorică e predominantă. De asemenea, dacă am ocazia să îmbrac ia românească pe scenele lumii o fac cu dragoste şi mândrie. Nu-ţi spun câte complimente primesc pentru ţinutele cu aspect popular. Repet, nu mă pot abţine, pur şi simplu, folclorul românesc este în sângele meu şi zici că mereu caută portiţe să evadeze. Iar când spun „românesc”, Prutul nu mai există, pentru mine este una şi aceeaşi cultură, aceiaşi oameni pe ambele maluri: români.

Grădina din Basarabia

– Ai plecat cu familia din Moldova la doar patru ani. A apucat, totuşi, Basarabia să lase urme în inima ta?

– Încă nu am găsit un temei pentru cât de adânc este săpat în sufletul unui om locul în care s-a născut. E doar simţire, fără explicaţie. Eu nu fac vreo diferenţă între România şi Moldova, nu doar pentru că am stat mai mult în România, ci pentru că aşa am fost crescută. În casa noastră de la Chişinău nu s-a vorbit nicio secundă rusa. Totuşi, amintirile mele din Chişinău sunt acolo, în inima mea, chiar dacă eram mică. Preferatul meu era timpul în care ai mei ne lăsau la ţară, la mătuşa şi unchiul nostru. Sat sută la sută, cu animale, grădină, spălat în cădiţa din curte, încălzită la soare. Era superb! După atâţia ani trăiţi la Viena sau prin lume, eu încă nu văd nimic mai pur decât să scoţi apă dintr-o fântână şi să o simţi rece pe palme, pe faţă, aşa cum ţi-o dă pământul. Este o comoară simplitatea oamenilor care, după o zi de muncă, se adună în jurul mesei, beau un vin făcut de ei şi povestesc. Doamne, îmi pare atât de bine că am crescut şi aşa, fiindcă acest fel de viață nu se mai găseşte nicăieri.

Soțul de pe internet

– A supravieţuit căldura aceasta românească și în rigorile austriece?

– Ooh, da, şi sper să nu pierd niciun dram din ea. Chiar am un cămin şi un soţ pe care să-l molipsesc de căldură românească! În mine se simte deplin felul în care am fost crescută. Şi azi, la Viena, îmi place enorm să trebăluiesc, să am grijă de grădină, să-mi fac curat singură, să gătesc. Îmi place acasă, eu când nu sunt pe drumuri sunt doar acasă, rar ies în oraş. Mi-a plăcut în pandemie, mi-a plăcut să mă conectez cu mine în mediul meu, am compus, punând bazele unui nou aspect al carierei mele. Dar, cel mai important, atunci l-am cunoscut pe Johannes, soţul meu. Internetul „ne-a potrivit”. Ieşisem dintr-o lungă relaţie istovitoare, voiam să reînvăţ să mă iubesc pe mine, dar şi să cunosc oameni noi. „Întâlnirile” online mi-au scos în cale acest compozitor austriac de muzică de film. După prima cafea împreună, am simţit că ne ştim de-o viaţă, după un an eram căsătoriţi. Sunt foarte norocoasă să-mi fi găsit omul care nu pune presiune emoţională pe mine, care mă aşteaptă cu masa întinsă şi grădina curăţată, care mă încurajează, dar mă şi jeleşte cu un „vai, sărăcuţa”, când e nevoie. E atent la foarte multe aspecte de acest fel. Când mi-a spus, dintr-o dată, „bună dimineaţa” în română, m-am topit, un gest mai frumos decât o mie de trandafiri. Şi căţeluşului nostru eu tot în română îi vorbesc. Suntem foarte bine, eu şi soţul meu, ne completăm emoţional: eu extrovertită, el mai timid, eu explozivă, el calm, împreună compunem o lume care funcţionează foarte frumos. Ne potrivim şi muzical. În toamna aceasta, apare un album scris împreună, „Echoes” (ecouri), şi avem deja un film austriac pentru care semnăm amândoi muzica. Ca să vezi destinul: de fapt, studiasem în aceeaşi universitate, aveam prieteni comuni, dar nu ne văzusem niciodată până când pandemia ne-a scos din casă la o cafea băută din mers.

Visând la Oscar

– Rusanda, totul pare minunat în viaţa ta. Mai ai loc de visuri, de planuri?

– Da, am loc berechet de visuri, ba chiar unele foarte mari. Dacă voi continua să văd dincolo de orizont, dacă voi învăţa neîncetat, da, cred că pot ajunge chiar şi la Oscar. De ce nu? Dar, dincolo de planuri şi visuri punctuale, ceea ce-mi doresc eu este să ating cât mai mulţi oameni cu muzica mea. Să mă conectez cu ei prin trăiri. Frumuseţea supremă a muzicii instrumentale este că ea nu are nicio barieră – nu are limbă, cuvinte, nimic ce poate limita trăirea absolută. Sunetele leagă inimile de pretutindeni, în faţa lor suntem toţi egali, „dezbrăcaţi”, gata să le primim şi să ne lege. De aceea, eu mi-aş dori mai mult să rămân peste timp o artistă, nu doar o violonistă. O artistă femeie, să fiu o femeie care se infiltrează cu succes în topul unei lumi dominate de bărbaţi. Planuri? Urmează lansarea albumului, alături de dragul meu Johannes Winkler, deja se pot asculta piese de pe el, pe contul meu de YouTube. Acolo mă poate urmări oricine doreşte, la fel pe site-ul www.rusandapanfili.com sau pe reţelele de socializare. Iar dacă românii din America vor să mă vadă, îi anunţ că în Decembrie voi traversa Statele Unite într-un turneu cu Andrea Bocelli. Dar, planul meu cel dintâi, imediat după ce-mi iau rămas bun de la tine, este să merg la părinții mei, să-i îmbrăţişez şi să iau masa cu ei. Mă aşteaptă mama cu bunătăţi şi vreau să savurez tot. Iar de mâine, îna­poi, pe drumurile muzicii!