• Deși întrebarea anchetei e la timpul prezent, toate răspunsurile sunt la timpul trecut. Casa sufletului nostru, de oameni ai mileniului trei, se află în amintiri •

CĂTĂLIN MANOLE

Un bob zăbavă

Baba Nuca spunea: „Patruzeci și unu de bobi numărați, patruzeci și unu de frați, să alergați, să căutați pe unde știți și să-mi ghiciți, după cum ați știut să încolțiți, să creșteți și să vă înmulțiți! Așa să-mi arătați voi, patruzeci și unu de bobi descântați: de drum, de gând, de bucurie, de vești bune ce-o să fie! De nu, să vă risipiți câte unu, câte doi, prafu să se aleagă de voi!”.

Ploile nesfârșite și reci transformau ulițele în mlaștini, le înmuiau pământul până deveneau noroaie adânci, care mi se lipeau de picioare, și în care mă afundam până la genunchi. Bărăganul devenea o clisă grea, ce te trăgea în adâncul ei. Cădeam, mă ridicam, până aveam în gură gust de lacrimi și pământ și atunci îmi părea că, de fapt, toamna te învață să mori, te trage înapoi în lut, îți arată cum se stinge vara și viața, iar lumina de sfârșit de Octombrie devenea un giulgiu auriu, ce îmbrăca totul, pentru marea trecere.

La Baba Nuca măcar era cald, făcea focul devreme. Mirosea mereu a usturoi, pentru că tot ce mânca erau scoici fierte, sau pește cu mujdei. În secret, îi ziceam Baba Nuca, dar toată lumea o striga Tușa Stana. Locuia singură într-o căsuța mică, făcută din chirpici. Nu știu de ce îi ziceam Baba Nuca, poate pentru că era micuță de înălțime, sau pentru că noi, copiii, ne miram de pielea încrețită a mâinilor ei. Avea mai bine de o sută de ani, sau așa ne imaginam noi. Își culegea singură via, stând pe un scăunel cu trei picioare, pe care îl muta din loc în loc, de parcă mulgea o vacă, căutând ugerul pe sub frunzele arămii. Și aduna strugurii bob cu bob, niciodată nu rupea ciorchinele! Așa își făcea vinul, din care bea zilnic, punând o jumătate de linguriță de „țacăr” peste paharul plin. Erau după-amieze de toamnă, în care mergeam la ea cu mama. Ne aștepta cu un știulete de porumb nou, auriu, de pe care începea să curețe boabele. „Hai, stai maică, să îți dau în boghi”. Alegea 41 de boabe ca niște bucățele de aur. Punea două păhăruțe de vin cu țacăr și se apuca de descântat. „Uite, fa, vine, e cu un bob zăbavă, io zic că astă seară-i aci”. Și tata chiar venea în seara aia.

Avea Baba Nuca o cameră ca o chilie. O masă, un pat, o sobă și o mașină de cusut. Toamna era o icoană galben-strălucitoare, decupată de rama ferestrei ce dădea spre grădina ei. „Lasă, maică, uite, și ziua se mai smerește în fața nopții”, îi zicea mamei, ghicindu-i cine știe ce, în bobii ei aurii. Avea ochii ușor alburii. De parcă cețurile de toamnă ale câmpurilor de la marginea satului, văzute de atâtea ori, trecuseră în privirea ei. Astăzi, mă uit la fuioarele toamnei cu teamă, să nu treacă prea repede și în ochii mei. Să mai rămână așa, doar nimburi ale melancoliei, bune de contemplat…

De la Baba Nuca ne întorceam acasă, la bunica. Gogonele verzi, întregi, rotunde, pe care le priveam prin borcanul mare, translucid. Ciorchini puși la uscat în penumbrele misterioase ale podului. Către Crăciun, aveau să se transforme în plăcintă cu struguri și, privindu-i, chemam iarna în gând. Gutuile erau puse în geam, ca niște sori mici, să ne amintească de zilele călduroase.

Mi-e tot mai greu să privesc toamna în ochi. Mirosurile ei adânci, de crizanteme, gherghine și ierburi ce se topesc, grele de brumă, miile de nuanțe de auriu împrăștiate pe câmpuri într-o dulce neorânduială, le primesc cu inima strânsă. Îmi pare că cerul se lasă plumburiu peste Bărăgan și cețurile se târăsc încet în spațiul îngust rămas între el și pământ. Mi-e teamă că nu am reușit să învăț până la capăt bucuria de toamnă a bunicilor mei, când umpleau podul cu cartofi și butoaiele cu vin. Sau am uitat-o, mergând pe străzile asfaltate ale orașului. Mă agăț de mirosul mustului. De gustul miezului de nucă fraged, scobit cu degete înnegrite. De toamna crizantemelor din florării. Și tresar când îmi ajung în palmă, întâmplător, boabe aurii de porumb. Dacă le-aș înțelege limba, mi-ar povesti de drum, de gând, de bucurie, de vești bune ce-o să fie…

OTILIA ȚEPOSU

Salcia din fereastră

Eu mă întâlnesc cu toamna într-o frunză. De câțiva ani, de când m-am mutat într-o casă cu grădină, pot vedea mai repede și mai bine cum se petrec anotimpurile. E destul să deschid fereastra cămăruței din pod și să privesc de-acolo, de sus, toată curtea, cu poteci, straturi de flori, copaci bătrâni sau tineri, ierburi și ascunzișuri de pisici. Înțeleg repede schimbările, pentru că am aliate cinstite, care-mi dau repede de veste când apare vreo noutate. Cea mai de încredere e o salcie care trăiește lângă casă, semănată poate de păsări, care au adus semințe în cioc. Când era doar un pui, câinii, jucându-se pe lângă ea, i-au rupt de câteva ori tulpina. Încăpățânată, a crescut iar și iar, dând mulți lăstari, așa încât semăna cu o tufă. Am lăsat-o în pace vreo doi ani, apoi, după ce am povestit cu ea și i-am explicat anumite reguli care țin de buna rânduială dintr-o grădină, am mai tăiat din lăstărișul crescut fără noimă, și-am lăsat doar câteva crengi pe care le-am răsucit unele în jurul celorlalte. Salcia are acum un trunchi viguros, frumos și împletit. Pe ea mă bazez mereu când vreau să aflu ce e nou în jurul casei. Și asta, pentru că acum a ajuns cu crengile până la fereastra de la care privesc, și e destul s-o deschid, ca ea să-mi întindă câte o frunză, o veste, o poveste despre ce se întâmplă pe-afară. Când vine primăvara, e prima care-și înalță mugurii firavi și moi ce se    deschid în mâțișori cenușii-albăstrui. Vara, tot ea îmi anunță furtunile, căutând scăpare din fața vântului și încercând să intre cu totul pe fereastra mea. Iar toamna, ei, bine, toamna, salcia este prima, dintre câți copaci se află în grădină, care dă semne de resemnare, și de amorțire, intrând într-o somnolentă împăcare. Altfel, salcia mea pare o luptătoare și o bănuiesc chiar că ar fi o adevărată intrigantă, asmuțind ierburile din jurul ei, la creștere în devălmășie. O simt cum se uită la mine cu o bucurie ascunsă atunci când mă lupt cu secera și cu sapa, ca să le aranjez pe toate câte sunt în grădină,    să le dau o formă și un contur, în ronduri și straturi regulate. Doar că țâfnoșenia n-o ține mult. E destul să vină o dimineață cu ceață, ori un vânt cu fiori reci dinspre zările muntoase și numai ce văd că frunzele i se pleoștesc și cad.

Așadar, eu mă întâlnesc cu toamna la fereastra la care salcia îmi aduce vești. Așa cum s-a întâmplat și mai zilele trecute, când m-a chemat afară, bătându-mi repetat în geam cu o creangă, ca să mai apuc să văd cum castronul cu mere de pe masa din grădină a fost trântit de vânt și împrăștiat pe cărare în multe cioburi colorate. Cioburi de vară…

Dar în grădina mea mai sunt și martori mai contemplativi, care trăiesc cu    demnitate și gravitate schimbările aduse de vremuri. Merii și perii se întomnează discret, prunii sunt solidari cu caișii, doar gutuiul pare mereu învingător, cu crengile pline de roade aurii. În vremea asta, nucile scăpate din cămășile lor verzui cad printre flori ofilite sau pe lângă crizanteme trufașe, care ies de sub frunzele uscate, așezate în covor gros peste tot.       

Când începe toamna aceea cu cețuri jilave, cu neguri reci și pâcle nesfârșite, cu brume groase, căzute peste iarba ce pare de sticlă, sub cenușiul dimineților înghețate, atunci îmi pun pe ochi o frunză. Înconjurată    de ierburi și flori care mor, de copaci goi, biciuiți de ploi reci, pe care le simt cum coboară până dincolo de amintiri,    dintr-odată mi se pare că a venit toamna și în viața mea.