Unde-s răni ce par de nevindecat, dacă e credință, trimite Dumnezeu doctori ce știu să le vindece. Unde-s sărăcie și lipsuri de tot felul, tot Dumnezeu așează oameni meniți a aduna în juru-le alți oameni dispuși să ajute, să îmbrace și să hrănească pe cel în nevoie, pe cel flămând și pe cel gol. Dacă e credință! Așa ajung mulți preoți din țară să facă ceea ce ar trebui să facă statul: să aibă grijă de semenii lui.

În România, una dintre definițiile administrative ale sărăciei e județul Teleorman. Aici am întâlnit o familie de preoți ce-ncearcă să alunge, după puteri, spectrul foametei și al lipsurilor: familia Danu, adică frații Florin și Bogdan Cristian, ca și fiul acestuia din urmă, Costin. Fiecare, în propria parohie, desfășoară de ani buni acțiuni caritabile, purtând grija câtorva sute de oameni. De data aceasta, interlocutor mi-a fost părintele Bogdan Cristian Danu, din parohia Negrenii de Sus. Biserica de aici, având hramurile „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfântul Ierarh Spiridon”, a fost construită în 1857.

„Dorul după Sfânta Liturghie nu va cădea”

Avea doar 13 ani când sfatul unei mătuși, călugăriță în Vrancea, i-a deschis drumul spre preoție. Și asta venea firesc, căci biserica nu le era străină fraților Danu. Încă din copilărie, de mână cu bunicii sau părinții, erau nelipsiți la slujbele din zilele de sărbătoare. „Sunt un biet preot de țară și un mic argat la palatul Maicii Domnului, deși    nevrednic. Încă de la început m-au ghidat cuvintele părintelui meu duhovnic, care îmi spunea: «Slujba ta să fie deplină! Să te fereşti de lăcomie, de mândrie, să ai răbdare cu oamenii, să-i slujeşti cu conştiinţă și să înţelegi că preoţia nu e o meserie, ci o misiune». Dacă ar fi să o iau de la capăt, tot asta aș alege să fac și tot în aceste locuri minunate, cu oamenii mei dragi”.

– Dumnezeu a rânduit să vă întoarceți preot în satul natal, unde, după cum spune proverbul, „nimeni nu e profet”. Este greu sau ușor să fiți preot pentru ai dumneavoastră?

– Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a împlinit această dorință, de a sluji în satul meu natal, unde oamenii s-au bucurat să le fiu părinte duhovnicesc stabil, obosiți să tot aștepte sau să tot alerge după preoți din parohii vecine. Cred că felul meu de a fi a contribuit la o abordare potrivită în relația cu oamenii locului, astfel încât să nu simt că am de întâmpinat mari provocări. M-am adaptat destul de repede. Mare e Dumnezeu!

– A fost greu să le impuneți consătenilor dumneavoastră o anume rânduială duhovnicească sau era deja împământenită?

– Oamenii au înțeles repede că, în biserică, rânduiala corectă este să fie liniște în timpul slujbelor, să fie curățenie, să nu ne grăbim la Sfânta Taină a Spovedaniei și multe altele. Îndată după hirotonia mea, la nici 20 de ani împliniți, am simțit o sete de cunoaștere duhovnicească și de slujire, încât la început, acum mai bine de 27 de ani, spovedeam după îndreptar, citeam acatistele în genunchi, cu credincioșii în biserică, și făceam cateheze pentru toți, cu mare drag. Am făcut totul din dragoste, din pasiune. Am făcut cât de mult am putut, știe mila Domnului că nu am refuzat pe nimeni. M-am luptat după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „M-am făcut tuturor toate, ca măcar pe unii să-i mântuiesc!”.

„Rânduielile duhovnicești au încă viață”

– Mai pune lumea satului, azi, preț pe rânduielile duhovnicești, care păstrau, odinioară, verticalitatea neștirbită a întregii comunități?

– Într-adevăr, se simte o schimbare de mentalitate, cei tineri nu mai au aceeași râvnă ca și cei bătrâni, nu se mai raportează cu același interes la valorile creștine, dar rânduielile duhovnicești au încă viață, nu se pierd. Nu mai slujesc    Sfânta Liturghie singur, ca la început, deși atunci parohia era mult mai mare, acum mulți credincioși se spovedesc și se împărtășesc cu Sfintele Taine, sunt alături de sfânta biserică și au mărinimie sufletească. Oamenii au demnitate, muncesc    și    se ajută între ei. Am nădejde la Maica Domnului că nu va cădea Biserica, adică dragostea oamenilor, comuniunea din comunitate. Am avut întotdeauna sentimentul că satele românești se vor repopula cu oameni tineri și că rânduielile bisericești nu vor pieri. Așa cum cultul morților e foarte dezvoltat la noi în zonă, așa și dragostea de Dumnezeu și dorul după Sfânta Liturghie nu vor cădea.

„S-au întâmplat aici mari minuni și încă se întâmplă”

– Județul Teleorman e, întrucâtva, definiția românească a sărăciei. Ați reușit să-i luați sub ocrotire pe mulți dintre oropsiții sorții din Negreni și duhovnicește, și omenește. Cât a fost nădejde în ajutorul lui Dumnezeu și cât curaj, poate chiar inconștiență, de a porni la un astfel de drum?

– Ați pus degetul pe rană, cum    se    spune, în sensul că s-au întâmplat aici mari minuni și încă se întâmplă. Cu mila Maicii Domnului, foarte mulți au fost și sunt ajutați, sunt oameni care s-au vindecat și care au primit dezlegări de tot felul. Aici nimeni nu rabdă de foame, toți elevii sunt susținuți să meargă la școală, toți sunt ajutați prin intermediul Asociației „Casa Plină”. Am înființat-o acum zece ani pentru copiii defavorizați, bătrânii singuri, oamenii bolnavi și alte cazuri speciale.

– Povestiți-ne despre Asociația „Casa Plină”. Cum putem ajuta?

– Mă bucur că mai sunt oameni buni care caută să facă binele acolo unde este nevoie. Asociația „Casa Plină” a fost creată cu scopul de a-i ajuta pe oamenii aflați în momente dificile ale vieții. Susținem, în primul rând, educația și sănătatea. Apoi, încurajăm munca și căutăm să ținem la distanță sărăcia și, în special, foamea. Zilnic, oferim masă caldă pentru o sută de persoane, ducem la domiciliu prânzul cald persoanelor nedeplasabile, plătim tratamente, asigurăm transportul elevilor, oferim burse sociale, organizăm tabere și excursii, campanii de îmbrăcat și încălțat copiii pentru școală și marile sărbători, le cumpărăm calculatoare, biciclete, lemne de foc pe timp de iarnă, organizăm lecții extrașcolare cu profesori voluntari. Am construit două centre sociale, unul de zi și altul permanent, cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, cu o credință nebună, care nu admitea că nu se poate, câtă vreme Stăpâna care face lucrarea e Împărăteasa cerului și a pământului. N-am pornit la acest drum pentru mine, ci pentru Ea, pentru a se arăta în lume puterea Ei. Omenește vorbind, a fost mult curaj și poate chiar inconștiență, căci m-am lăsat total în voia și puterea lui Dumnezeu. De multe ori, luam tot ce aveam nevoie pe datorie, fiind convins că cineva trimis de Maica Domnului le va plăti. Și așa s-a întâmplat de fiecare dată!

Când cei care ne-au ajutat deja de mai multe ori nu mai pot, Maica Domnului face posibil ca să afle și alte persoane de Asociația „Casa Plină” și îi trimite la noi. Oricine poate susține acțiunile noastre de binefacere, se poate ajuta și de la distanță. Tot ce primim distribuim acolo unde este mai multă nevoie. De obicei, oamenii trimit bani sau alimente, dar pot aduce și haine, jucării, cărți, materiale de construcție și produse de curățenie. O altă formă de ajutor este ca cineva să organizeze la noi o masă de mulțumire sau o masă de pomenire pentru cineva drag, asigurând în felul acesta prânzul dintr-o zi. Fie că e prezent, fie că nu, noi ne ocupăm de tot ce implică pregătirea respectivă. Indiferent de suma donată, pentru noi înseamnă mult, e o șansă la viață pentru un om grav bolnav, e o porție de mâncare pentru un bătrân uitat, e un pas înainte pentru un elev care își dorește să studieze, dar nu are suport familial. Să nu mai spun de liniștea și bucuria pe care o are dăruitorul în inima lui când devine milostiv!

„Maica Domnului a completat numărul credincioșilor cu oameni din alte zone ale țării care ne sar în ajutor”

– Cum reușiți să vă descurcați într-o parohie săracă? Sau cum v-ați descurcat la început, când încă nu aveați aproape atâția oameni de bine care să vă sară în ajutor?

– Tot timpul am gândit că preoția este dar dumnezeiesc și o putere dumnezeiască, am primit-o cu drag și nerăbdare, fiind convins că este suficient să slujesc la sfântul altar și toate se vor așeza. Și așa a și fost! Niciodată nu am simțit sărăcia, pentru că am muncit de mic și am fost mulțumit cu ce a fost, mult sau puțin. Maica Domnului mi-a purtat mereu de grijă. Parohia este foarte mică, dar oamenii, din apreciere și respect, mă cheamă la servicii religioase în parohiile vecine, alături de preoții lor. Am lucrat și ca profesor, și ca apicultor și multe altele. M-am regăsit în ceea ce fac, oamenii au simțit că am pus suflet, că le vreau binele și vin alături de mine, după posibilități. De câțiva ani buni, de când numărul enoriașilor a scăzut mult, Maica Domnului a completat numărul credincioșilor cu alte suflete mari, cu oameni din alte zone ale țării, care ne sar în ajutor.

– Dincolo de sărăcie, cum ați defini dumneavoastră greul? Ce chip a avut, până să ajungeți să faceți toate câte ați făcut?

– Greul nu e greu dacă știi că nu te bazezi doar pe puterea sau priceperea ta. Greul, din punct de vedere duhovnicesc, este crucea spirituală de dus de fiecare dintre noi. Noi am vrea să se facă numai voia noastră, dar acest lucru nu e de folos nici pentru viața de aici, nici pentru cea de dincolo. Voia noastră fără voia lui Dumnezeu ne duce pe calea morții, doar voia lui Dumnezeu ne ține pe calea vieții. Unde se întâlnește voia noastră cu voia lui Dumnezeu, acolo apare crucea, adică greul, ceea ce nu ne place sau nu ne prea convine să facem sau să se întâmple. Însă acest greu se duce mai ușor cu credință în purtarea de grijă a Domnului și acest greu capătă sens, dacă e văzut prin ochii credinței.

Ca să fac un joc de cuvinte, greul era mai greu de înțeles și pentru mine înainte de a fi preot. Cu timpul, Harul lui Dumnezeu ne-a dat puterea să facem față anumitor momente grele, unor ispite care nu lipsesc niciodată din viața celor care vor să se mântuiască. Ar fi bine să înțeleagă cât mai mulți oameni noțiunea de mântuire: să fii tot timpul în iubire, pace și bucurie. Chiar dacă asta se primește aici, pe pământ, cu luptă interioară, cu muncă, cu rugăciune. Și eu asta îmi doresc: prin ceea ce sunt, prin ceea ce fac, vreau să continui viața în veșnicie prin iubirea și slujirea lui Dumnezeu.

„Dumnezeu nu ne va număra căderile, ci ridicările”

– Sunt foarte mulți preoți în țară care se ocupă de acțiuni caritabile, majoritatea reușind să adune în jurul lor oameni cu dare de mână și cu suflet mare. Împreună, rezolvă probleme care-ar fi trebuit rezolvate de stat. Formează toți aceștia o altă Românie, una mai frumoasă, mai curată și mai aproape de Dumnezeu?

– Este îmbucurător faptul că aveți dreptate în ceea ce spuneți, că sunt mulți preoți în țară care desfășoară acțiuni caritabile. Dar cred că toată România este frumoasă, nu putem vorbi de două Românii, ci de o singură țară, aleasă de Maica Domnului și păzită de Ea. Nu vom putea separa niciodată ritmul cu care se dezvoltă țara, din punct de vedere economic, de modul cum se derulează viața culturală și spirituală. Țara e ca o familie mult mai mare în care, dacă măcar o parte dintre membrii ei se roagă lui Dumnezeu și au o viață curată, asta face ca toți să fie mai aproape de Dumnezeu. Se spune în Sfânta Scriptură că „femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios, iar bărbatul necredincios, prin femeia credincioasă”. Trebuie să ne asumăm faptul că nu putem fi toți la fel, facem ce putem, cât mai mult bine, suntem datori să nu mai judecăm pe aproapele nostru, să nu ne mai vânăm între noi, cine merită ceva și cine nu, ci să avem mai multă milă, mai multă îngăduință, că nici Dumnezeu nu ne judecă așa cum ar trebui și nu face o selecție între cei care merită și cei care nu. Fiecare își clădește drumul spre viitor prin propria faptă, prin propria conștiință, dar suntem datori să ne ridicăm unii pe alții, căci de acolo de unde nu este, nici Dumnezeu nu cere. De aceea se și spune că iadul este închis pe dinăuntru de cei care se află acolo, nu de Bunul Dumnezeu. El    oferă oamenilor raiul încă de aici, de pe pământ, tot ce trebuie să facem e să nu-l refuzăm. Nu e vinovat Dumnezeu că unii oameni au multă ură și pornesc războaie, cum nu e vinovat frizerul că unii oameni nu vor să se tundă la el.

Să mulțumim Domnului că suntem o țară ortodoxă, că se fac multe sfinte liturghii zilnic, că sunt mulți care se roagă noaptea, în lacrimi, pentru iertarea păcatelor tuturor, că, într-o proporție covârșitoare, românii au frică de Dumnezeu, acel fior sfânt, acea sfială și putere de a regreta când greșesc. De aceea, Dumnezeu nu ne va număra căderile, ci ridicările. Biserica este spital, nu tribunal, așa cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur. Haideți să ne susținem reciproc și să ne rugăm mai mult pentru ca lumea să mai aibă un viitor, să nu înnebunească, așa cum s-a proorocit, ci să rămână tot timpul vie credința oamenilor prin oamenii generoși și dragostea lor creștină!

– În lumea asta din ce în ce mai secularizată, de unde-ar trebui să începem binele, fiecare dintre noi?

– Hristos ne-a spus, îndată după Învierea Sa: „Bucurați-vă!” și „Nu vă temeți!”, iar în alte împrejurări a zis: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea!”. Pentru că vrăjmașul omului, diavolul, nu stă degeaba, are și el ucenicii lui. Fiecare generație a avut de trecut perioade dificile, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a biruit. Noi, astăzi, simțim parcă mai mult ca oricând această secularizare, dar cel mai important este să nu ne secularizăm noi pe noi înșine. Să căutăm pacea, și nu dreptatea, să căutăm să facem fiecare dintre noi primii pași spre îndreptarea lumii, să facem noi primii binele pe care îl așteptăm de la ceilalți. Să ne iertăm ușor semenii, să ne căutăm un duhovnic dacă nu avem deja unul, să oferim timp familiilor noastre, să împărțim din ce câștigăm cu cei care nu au. Să nu ne amăgim că vom rămâne aici pe pământ veșnic, în lumea secularizată! Nu vom lua cu noi decât faptele, și bine ar fi să fie cât mai multe și cât mai bune, ca să nu trăim într-o veșnicie secularizată. Dacă începem noi binele, Dumnezeu face ca binele să poată continua, așa cum și alții au început înaintea noastră, iar noi continuăm, căci dacă nouă ne este bine acum, este pentru jertfa îna­intașilor noștri. Să facem și noi puțină jertfă, ca să le fie bine copiilor noștri și chiar copiilor lor!

Cu toții suntem chemați să fim buni și milostivi, să ne învățăm lecția iubirii ca să întâlnim Iubirea Supremă și, la final, să trăim veșnic în Ea. Viața adevărată nu este aici, aici e doar începutul și pregătirea. Dacă viața noastră devine lumină, și cei din jurul nostru se vor lumina. În momentul în care suntem lumină, Dumnezeu ne ridică unde e locul luminii. Când se aprinde lumina, spune Mântuitorul, se pune în sfeșnic, să lumineze și celorlalți, nu se ascunde sub obroc. Indiferent cum sunt vremurile, grele sau ușoare, important e cum reacționăm noi la ele și să căutăm cumva să ne găsim sensul. Sensul este de a merge într-o lume a luminii, dar nu putem merge într-o lume a luminii până nu trăim în lumină, de care avem parte doar prin faptele bune.

Pentru cei care vor să facă donații:

Asociația „Casa Plină” Negrenii de Sus, com. Tătărăștii de Jos, jud. Teleorman – cont RO11 RNCB 0304 1502 5997 0001 – BCR.

Persoană de contact: preot Bogdan Cris­tian Danu: 0763.61.91.89.