• În centrul Vallettei, capitala Maltei, un preot inimos a strâns în jurul lui o parohie românească, în care-și află liniștea mulți alți creștini ortodocși de diferite neamuri. Părintele George Alexandru Popescu știe că, în cele din urmă, prima limbă a ortodoxiei, în care se slujește liturghia pe tot pământul, este limba iubirii. Singura limbă cu care Adam vorbea cu Dumnezeu, în răcoarea raiului •

Sunt la liturghie, slujba se apropie de sfârșit, ne pregătim să rostim cu toții Tatăl Nostru. Îl spunem    în română, apoi, din mijlocul credincioșilor, se aude o voce de bărbat care vorbește o limbă stranie, în care deșertul Arabiei pare să se fi așezat la taifas cu soarele blând al Italiei. Apoi o doamnă îl rostește în sârbă, iar părintele îl spune și în engleză, care aici, în Malta, e a doua limbă oficială a statului. Suntem o mână de oameni, câteva zeci, într-o biserică mică, ca un cocon ascuns în zidul nesfârșit de case, lipite una de alta, care alcătuiește vechea cetate a Vallettei. Majoritatea suntem români, dar printre noi se află și un maltez, un bulgar, o sârboaică și două ucrainence. Un creuzet mic, în care par să se fi întâlnit aproape toate nea­murile ortodoxiei. După slujbă, domnul care a rostit Tatăl Nostru, în ceea ce aveam să aflu că e limba malteză, se grăbește spre ieșire. Îl prind din urmă, îi spun cine sunt, îl rog să stăm de vorbă. Mic de statură, smead, cu ochelari cu ramă mare, neagră și un mic tatuaj marinăresc pe mână, Gujdo Caleja e un maltez get beget, cu o infinită melancolie în priviri. E născut, crescut pe străzile acestea înguste, cu marea în ochi și credința catolică în suflet. Și, dacă mai pot adăuga ceva la această înșiruire cuminte, ceva care să o răstoarne cu totul, domnul Gujdo este ortodox de trei ani de zile, botezat în timpul unui pelerinaj în Serbia. Nu l-a convins nimeni să facă pasul acesta, nu i-a propovăduit niciun preot nicio iotă din credința Răsăritului creștin. Pur și simplu, a fost lovit adânc în suflet de frumusețea ei, în timpul unei excursii în Grecia, când a mers să viziteze mânăstirile de la Meteora, acele sălașuri vulturești, aninate de steiuri uriașe de stâncă, pe care călugării bizantini s-au cocoțat ca să fie mai aproape de cer.

Pentru domnul Gujdo, catolic convins, care mergea regulat la liturghia de duminică, la fel ca mulți alți maltezi, a fost o întâlnire care i-a schimbat viața. Brusc, fără introducere, Dumnezeu i-a intrat în suflet pe o altă poartă decât cea la care fuseseră învățați să-L aștepte și el și strămoșii lui. „A fost totul atât de frumos încât, nu știu cum să vă spun, m-a mișcat atât de mult încât mi-am spus chiar atunci – «Vreau să fiu ortodox!». Era acolo atâta pace… Pace în acele locuri și pace și în inima mea. Am regăsit acest sentiment mai apoi, când am fost în pelerinaj la mânăstirile din Cipru. Așa s-a întărit în inima mea dorința de a deveni ortodox”. De înțeles nu a fost înțeles. La început, chiar și soția s-a supărat pe el. În fond, omul de care se legase pe viață îi fusese răpit de o altă credință decât cea a moșilor și strămoșilor lor, care au trăit pe stâncile arse de soare și bătute de valuri ale Maltei. La un moment dat, Gujdo nici nu a mai vrut să vină cu ea duminica la biserică. „După ce am fost în acel pelerinaj am încetat să mă mai duc. Mi s-a părut o aiureală pe lângă ceea ce am trăit la mânăstirile ortodoxe. Mi s-a părut că nu merită să mai particip. Sigur că, la început, când i-am spus soției, a fost puțin supărată, dar i-am povestit apoi despre tot ce am trăit, iar acum mă înțelege. Și vin aici, la liturghia din biserica ortodoxă română și uit de tot, de toate grijile mele, de tot… Nu sunt un sfânt, sunt departe de asta, dar chiar asta simt – când stau la liturghia slujită de părintele George uit de toate”.

„În Hristos toți suntem la fel”

M-am întrebat din prima clipă, de când am intrat în biserică, cine poate fi tânărul atletic, purtând un tricou negru, cu o cruce ortodoxă imprimată pe el. Când l-am întrebat de ce portă crucea la vedere mi-a spus simplu că asta e credința lui de care nu se rușinează în public. Denis Momchilov are ceva inflexibil în felul în care stă smirnă la liturghie, îngenunchează, își face cruce. Pare croit dintr-un aliaj în stare să suporte temperaturi extreme. Prin mintea mea au trecut scenarii felurite, în niciunul nu-mi închipuiam că nu e român. Și acum, când stăm cuminți pe banca lungă din naos, iar el își deapănă drumul lui spre Dumnezeu, înțeleg că noi, cei din Balcani, suntem mai uniți și mai aproape și mai frați decât ne putem închipui. Denis a venit în Malta, când abia împlinise patrusprezece ani. La vârsta aceea adolescentină, de care-l nu-l despart mulți ani, avea credința pe care o au și majoritatea românilor – la el acasă, în Bulgaria, mergea la slujbele din marile sărbători și respecta biserica. „Știți că în Balcani noi ținem la tradiții. Însă mi-am dat seama, pe măsură ce a trecut timpul, că eu mă îndrăgostisem de creștinism, dar nu și de Iisus Hristos.” Și când spune asta ochii lui au o sclipire, un fel de lumină care oglindește o răsucire aprigă a firului vieții. Ceva îi lipsea și a înțeles, cu timpul, că acel ceva era Dumnezeu însuși. Ținea tradițiile, dar nu-L căuta pe Cel care le născuse. Așa că și-a cercetat inima și, cu năvalnica pornire a tinerilor, s-a hotărât să-și schimbe viața. Asta a fost acum trei ani, iar în ultimele șase luni îmi spune că a fost într-o căutare ferventă. A citit, a ascultat interviuri cu părinții ortodocși, și-a jertfit pe altarul ortodoxiei redescoperite tot ceea ce-L îndepărta de Dumnezeu. „M-am mai simțit bucuros și fericit și înainte, dar nu m-am mai simțit niciodată atât de fericit pe cât sunt acum cu Domnul Hristos, de când Îl slujesc și Îi dau slavă. Dar mi-am dat seama că, deși îmi regăsisem credința, nu aveam și o familie a ei, așa că am început să caut o comunitate ortodoxă în Malta, ceea ce, noi, bulgarii, nu avem. Când am ajuns aici, la slujbele ținute de părintele George, am înțeles că nu contează că suntem bulgari, români, greci, americani sau orice altă națiune. În Hristos, toți suntem la fel. Ceea ce contează e credința din inimile noastre”.

România venită din Hunedoara

Când românii au început să ia calea străinătății în număr mare, mai ales la începutul anilor 2000, porțile bătrânei Europe erau aproape închise. Ca să primești mult dorita viză de ședere, trebuia să ai răbdare și noroc. Cozi imense la ambasade și nervi întinși îi așteptau pe compatrioții noștri, înainte ca România să devină o țară membră a Uniunii Europene. În toată această mare de verificări și respingeri, Malta era o insulă deschisă. Veneai cu avionul, fără nicio formalitate și, îmi spune domnul Ion Pânzariu, primeai o viză chiar la intrare și-atât. Era ca și cum ai fi fost primit cu brațele deschise. În acele vremuri, străzile bătrâne ale Vallettei încă nu erau asaltate de armatele de turiști de acum. Malta avea ceva din răbdarea și, mai ales, omenia satelor noastre românești, oricât de paradoxal ar suna asta. Când au venit aici, soții Pânzariu nu aveau nimic, doar dorința de a munci și de a-și clădi o viață. Erau tineri, terminaseră de curând facultatea, puteau muta munții. Dar nu a fost nevoie. Maltezii i-au adoptat repede, iar ei au simțit asta din întâmplările mici. Când nu aveau bani să-și cumpere ceva de la magazinul din colț, primeau totul pe datorie. Aveau să afle mai târziu că doar lor li se făcea acest privilegiu, pentru că nu erau maltezi, iar patronul dorea să-i ajute. Dragostea și cumințenia celor 500.000 de oameni care trăiau pe insula aceasta din mijlocul Mării Mediterane i-a făcut să se simtă cumva… acasă. Când copila lor, Ana, a venit pe lume, au vrut să o boteze, dar nu aveau preot. Așa că au mers la biserica grecească, iar ambasadoarea Greciei în Malta, care asista la slujbă, s-a oferit să-i fie nașă pruncuței. Fără nicio veste, ca și cum ar fi fost ceva firesc, la încreștinarea Anei a venit toată suflarea din biserică, fiecare credincios i-a adus un mic cadou. Un semn că ortodoxia poate uni direct prin inimi oamenii. Dar, români fiind, și-ar fi dorit o biserică a lor. Când în Malta a venit să slujească părintele George Alexandru Popescu, ceva s-a schimbat în familia Pânzariu. Au simțit că și-au găsit duhovnicul. România, cu profunzimea ei ortodoxă, venise din Hunedoara și nu avea de gând să mai ­plece.

O prietenie pe viață veșnică

„Am 45 de ani, și întâia dată în viață m-am spovedit la părintele Alexandru”. Când spune asta, domnului Ion Pânzariu vocea îi tremură puțin. Stau tustrei aproape îmbrățișați – tatăl, mama și fiica adolescentă, născută aici, pe insulă, și nășită de ambasadoarea Greciei. Zâmbesc, sunt fericiți că îmi pot povesti despre preotul lor, despre Malta și, mai ales, despre credință. Credința care îi aduce duminica la liturghie, o credință care aici, departe de casă, s-a aprins mai tare decât atunci când aveau câte o biserică la fiecare colț de stradă. „Părintele Alexandru este un duhovnic adevărat, adică un preot care se apropie de sufletul tău. Un preot în fața căruia ești în stare să-ți deschizi sufletul, mintea, inima, să-i spui toate problemele și în care îți găsești sprijinul moral de care ai nevoie. Suntem alături de dânsul, oameni din toate păturile sociale și din mai multe națiuni, nu doar români. El e preotul tuturor, merge și prin pușcării, prin spitale, la bolnavi. Și încearcă să fie aproape de tineri, să-i aducă la biserică, să-i introducă în comunitate. Și nu ne critică pentru ceea ce nu știm, ăsta cred că este secretul. Că doar noi venim la biserică să învățăm. Aș putea spune că noi chiar suntem prieteni cu părintele, prieteni, îna­inte de toate, iar fiica mea, Ana, îl are chiar ca pe un prieten apropiat, ceea ce e mare lucru. În zilele noastre, să ai, ca adolescent, pe preot ca prieten apropiat e mare lucru”.

O întreb pe Ana ce vede, dacă închide ochii, și eu spun „Iisus Hristos”. „Iubirea!”. Deși e născută și crescută în Malta, vorbește românește cu un fin și foarte dulce accent moldovenesc, la fel ca părinții ei. Dacă nu aș vedea marea cum se întinde la capătul străzii, aș crede că suntem undeva în fața unei biserici din Iași. Sau poate că nici acolo nu aș găsi atâta credința sinceră, caldă, încrezătoare, ca în această adolescentă, care-mi vorbește despre preotul ei ca despre cel mai apropiat prieten. „Eu vin la biserică pentru că vreau, pentru că îmi plac oamenii, îmi place părintele, îmi place și slujba, chiar dacă nu o înțeleg pe deplin. Dar vreau să înțeleg și fac eforturi pentru asta. Pur și simplu, îmi place totul la biserică! Iar de părintele George îmi place pentru că lângă el poți să fii, pur și simplu, tu însuți. El nu îți cere să te schimbi, nu te judecă, doar te primește cu brațele deschise. Eu le spun și prietenilor mei că sunt bună prietenă cu preotul și li se pare ciudat. Deși ei merg, ca și mine, la slujbele lor, catolice, iar preoții lor vorbesc cu credincioșii, ca și părintele George. Dar prietenii mei se simt forțați să meargă la biserică, pe când mie îmi place să vin duminica la liturghie. Mi se pare un lucru frumos și încerc să mă rog și acasă, în fiecare zi. Sigur că noi, românii, suntem o comunitate mică, ne cunoaștem, majoritatea, unii cu ceilalți, probabil că e diferit față de comunitățile catolice malteze”.

Un preot pentru toți

Slujba s-a terminat de mult. Părintele George îmi face un semn cu mâna pe inimă – își cere iertare, mă roagă să aștept, are de spovedit. În țară, preoții spovedesc mai ales în posturi, aici, credincioșii vin tot timpul. E trecut de miezul zilei, în biserică e o căldură sufocantă, umedă, abia mișcată de un ventilator. Părintele stă cuminte pe un scăunel și ascultă. O tânără, apoi o doamnă în vârstă, apoi o altă tânără se perindă prin fața lui. Târziu, sunt câteva ceasuri de când a început liturghia, îmi face semn să mă apropii. Își dezbracă încet veșmintele preoțești. Sunt ude. Părintele e înalt, tânăr și slab. Zâmbește vesel, spunându-mi că e foarte obosit, dar că oboseala liturghiei și a spovedaniei e bună, te face fericit. „Știți, osteneala pentru Dumnezeu nu-mi dă dopamină, ci serotonină, adică o stare de bine!” Și, când spune asta, râde. E tânăr și are un fel de vervă blândă, o putere răbdătoare. Așa a reușit să strângă lângă el turma aceasta mică și atât de felurită. „Eu am fost foarte sensibil faţă de suferinţa oamenilor încă din copilărie. Întotdeauna îmi plăcea să ajut; dacă aveam o batistă, o dădeam cui avea nevoie. De aceea mi-a plăcut modelul Domnului nostru Iisus Hristos, modelul său de iertare, de iubire. Chiar dacă, poate, am fost crescuţi cu un Dumnezeu răzbunător, cu un Dumnezeu care ne va judeca, să știți că Domnul nostru nu e aşa: e un Domn al dragostei şi al iubirii.

Dumnezeu nu e răzbunător, ci vindecător! Domnul Hristos este Domnul vindecării noastre”. Părintele George Alexandru Popescu e hunedorean, și veți afla povestea vieții lui în căutarea Dumnezeului milostiv în numărul următor al revistei. Aici, în Malta, a ajuns dintr-o întâmplare de care s-a folosit pronia. Venise în concediu, se apropia Crăciunul, parohia românească nu mai avea preot. Așa că a sunat la episcopie și a întrebat dacă nu poate să ajute cu ceva – să slujească liturghia de Nașterea Domnului, să spovedească, să împărtășească. „Cum să nu!”, i s-a răspuns. Și nu a mai plecat. „Eu cred că Dumnezeu m-a adus în Malta într-un concediu permanent. De ce spun asta? Pentru că simt parohia asta nu ca pe o povară, ci ca pe o binecuvântare, de aceea o consider ca un concediu prelungit. Să știți că pe unii oameni de aici, din Malta, îi număr câteodată cu sfinţii. Sunt mulţi care Îl caută foarte sincer şi serios pe Dumnezeu.

Oamenii se trezesc printre străini şi asta le deşteaptă o căutare sinceră, cu toată fiinţa lor. Mai ales oameni la care nu te aştepţi deloc. Setea aceasta a lor de Dumnezeu cred că vine de la o lipsă, o lipsă care, la rândul ei, vine din superficialitatea lumii moderne. În Malta au un trai bun din punct de vedere financiar, au o anumită stabilitate, au mai mult timp liber, dar le lipseşte ceva pentru suflet, şi sunt mulţi care găsesc acel ceva aici, la biserică. Noi la parohie avem toate neamurile. În afară de români, vin la noi bulgari, maltezi, greci, sârbi, dar și basarabeni sau români ucraineni din zona Cernăuţiului. Eu cred că Dumnezeu îi adună pe toţi aici şi, cumva, El ni-i scoate în cale. În mulţi mă regăsesc şi eu. Am avut şi eu multe răni în viaţa mea, pe care Hristos mi le-a vindecat. Și vin şi ei cu rănile lor şi, cumva, încercăm să ne vindecăm unii pe alţii. Eu îi ajut să îşi găsească locul, să îşi găsească liniştea, să îşi găsească «pansamentul» necesar. Chiar dacă zicem câteodată că nu mai există nicio speranţă, trebuie să ne lăsăm pe noi înşine, să lăsăm orgoliul şi toate la o parte şi să Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră”.

(Continuare în numărul viitor)