Doamna Vasiliu, venită de la oraș, și-a luat locuință într-un sat liniștit, cu fața casei spre munte și cu spatele spre pădure. Pe părțile laterale ale casei erau două livezi cu pruni, care făceau fructe mari și gustoase; erau ispita copiilor din vecini. De cum începeau a se pârgui, „clienții” se înființau la furat. „Vasileasca”, cum îi spuneau copiii răi („ghiavolii”) sau „doamna Vasiliu”, cum îi spuneau cei cuminți, aștepta cu răbdare ca fructele să se coacă de-a binelea, pentru că erau tare bune de compot, de povirlă (gem cu foarte puțin zahăr) sau uscate pe lezniță (grătar din nuiele) pentru zilele de post. Învățată cu obiceiuri boierești, doamna saluta copiii din vecini cu cuvinte franțuzești: „bonjour”, „bonsoir”, „au revoir”, iar când era vorba de vreo plecare mai departe, le spunea „bon aller et bon retour” (drum bun și întoarcere cu bine). Numai că atunci când poamele începeau a se coace, vecinii uitau de bunele maniere. Cum se lăsa noaptea, se urcau în prunii încărcați de roade, mâncau pe săturate, își umpleau traistele și mai făceau și risipă, scuturând pe jos. Scoasă din casă de gălăgia mare și de pocnetul crengilor, bătrânica venea cu o jordie, obicei de om singuratic, și amenința „ghiavolii” cu blestemul „mânca-v-ar ghinele (binele) să vă mănânce, că de nu coborâți, mâine o s-o încasați de la părinții voștri”. De fiecare dată, „ghiavolii” erau mai iuți de picior ca ea și scăpau cu fuga, fără a încasa vreo jordie. Într-o noapte cu cer întunecat, doamna Vasiliu a auzit pârâit puternic de ramuri groase (semn de imprudență) și pocnet de prune căzute în iarba din livadă. Înarmată cu jordia și cu sudalme potrivite momentului, stăpâna livezii s-a instalat sub pruni pentru a primi „ghiavolii”, care se arătau mai abrași, cum zicea ea, că nu se dădeau coborâți. După mai mult timp și mai multe amenințări, trei „ghiavoli” uriași și unul mai mic au coborât, deloc temători în fața păgubașei. Când i-a văzut mai bine, și-a dat seama că erau trei urși maturi și un pui. Deși simțea că n-o mai țin picioarele de frică, a început a scuipa în toate părțile și a țipa cât o mai țineau puterile. „Ghiavolii negri” mormăiau fără a se arăta furioși și nici că se dădeau plecați. Deloc speriați, după un timp oarecare, au luat-o în pas domol spre pădure, cu gând de a repeta „vizita” în livada cu pruni. Doamna Vasiliu, aproape leșinată de spaimă, nu le-a mai spus nici „mânca-v-ar ghinele”, nici „bon retour”. A doua zi, niște vecini cumsecade au dus-o la un călugăr din Durău, să-i citească de „spărietură”. Și azi spun vecinii că urșii mai dau târcoale acelor pruni, deși mulți dintre ei s-au uscat. Acum „ghiavolii negri” se plimbă în voie, pentru că vânatul lor e interzis, iar doamna Vasiliu îi privește din ceruri, spunându-le „au revoir”, căutați altă livadă!
Întâmplarea mi-a povestit-o Ionel, un „ghiavol”, fost vecin cu doamna; el i-a rămas recunoscător Vasileascăi pentru că și acum știe să salute cu „bonjour”, „bonsoir”, „au revoir”, după moment, și e bucuros că s-a prins de el și „blestemul binefăcător” al doamnei.
Mânca-v-ar pe toți ghinele să vă mănânce!
ELENA – Iași
