• În epoca internetului, când comunicarea se reduce la câteva vorbe și iubirea se exprimă printr-un desen (emoji), scrisorile scrise de mână, așternute pe hârtie, cu cerneală albastră, sunt ultimele semne ale unei lumi ce dispare: lumea deschiderii sufletești. Textele pe care le publicăm în paginile de față aparțin unor cititori ai revistei “Formula AS”. Nu le publicăm pentru laudele cu care ne copleșesc, ci pentru frumusețea lor sufletească. Daruri neprețuite, pentru care le mulțumim •

“Am revista în casă de la prima apariție”

Minunatului colectiv al minunatei reviste “Formula AS”, pe care o am în casa mea de la prima apariție și mereu va fi cu mine, o dăruire sufletească, pe care o trăiesc împreună cu familia mea. Chiar dacă port pe umeri mulți ani, mereu sunt cu gândul și ruga la Cel de Sus, pentru ca, dragii mei, care-mi dăruiți revista mea de suflet, săptămână de săptămână, să aveți viață în sănătate, plină de dragostea ce mereu v-o port.

Vă îmbrățișez,

ELEONORA – Sinaia

“Mama trăiește în Germania și are abonament”

Bună ziua, o să vă scriu pe scurt, știind din experiență că scrierile lungi nu le prea citește lumea… Mama mea este o cititoare fidelă a dumneavoastră, trăiește în Germania și are abonament. Se numește K. Adam Elena și vă iubește de moare! Foarte sincer vă spun. De curând s-a întors în țară și mă tot cântă la cap să-i fac abonament, însă eu, fiind extrem de ocupat, am omis această doleanță a dânsei. Azi, însă, am găsit întâmplător pe biroul ei această scrisoare, pe care v-o trimit și care m-a înduioșat până la lacrimi. Inițial, când am început să citesc, am crezut că îmi este adresată mie, dar vă era adresată vouă, Formulei AS, din sufletul ei atât de frumos. Când am terminat de citit, mi-am șters lacrimile cu dosul palmei, am luat telefonul, i-am plătit abonament pe un an, și-am zis: “Mă, io musai trebuie să le scriu la oamenii ăștia, să le povestesc întâmplarea, pentru că mi s-a părut tare faină”. Și uite, stau aici, la biroul ei din lemn vechi, de nuc, cu capul în mâini și vă scriu și vreau să vă rog din tot sufletul să mă ajutați să îi facem o bucurie. Cred că mama ar fi fericită să își găsească scrisoarea asta la dumneavoastră în revistă, și cred că și pentru dumneavoastră ar fi frumos să o postați.

Pe lângă aceasta, vreau să vă spun că eu scriu. Poezii, nuvele, povestiri, întâmplări. Am și o carte, de 250 de pagini, care a avut foarte mare succes în mediul online, am tipărit-o în 1350 de exemplare și nu mai am nici­unul!

Am scris alaltăieri o poezie, și v-o trimit spre citire. Mamei îi place tare mult și cred că ar muri cu revista în mână de fericire, să o găsească publicată în paginile revistei. S-ar lauda la toate prietenele cu ea. Vă mulțumesc din tot sufletul.

Mi-așa de dor…

La tine, tată, cum e primăvara?

Pe cerul tău se mai întorc cocorii?

Mai poartă vântul printre stele norii

Și stelele mai luminează sara?

Pe-aicea primăvara nu mai vine

S-a dus cu tine-odată în mormânt

Aicea-s numa’ ploi, zăpezi și vânt

Că primăvar’ai luat-o tu cu tine.

Pe-acasă, tată, viața-i cum o știi

Nu-ți spun mai multe c-o să te deprime

De tine, tată, nu întreabă nime’

Doar eu te-aștept în nopți târzii să vii.

Casa e goală, ulița-i pustie,

Mă tem că ți-o fi tare dor de sat;

Ogoru-i tot așa cum l-ai lăsat

O-nțelenit pământu’ sus în vie.

Într-un dulap costumul tău de mire

Te-așteaptă lâng-o rochie de mireasă

Și mama-i, tată, tot așa frumoasă,

Și tot așa-i de plină de iubire.

A-mbătrânit de când n-ați mai vorbit;

Știu că și ție ți-o fi dor de ea.

Mereu a pomenit de dumneata

Și cât te-a așteptat, da n-ai venit!

Te poartă-n inimă ca pe-o icoană

Lumină Sfântă de la Dumnezeu

Și tot la fel te port tătucă eu

În suflet așezat ca într-o strană.

Mi-așa de dor… ș’ așa mi-i de năcaz

Că nu-i mai nime’ doru să-mi aline

Plâng toată zâua tată după tine

Mă strânge plânsu’ morții de grumaz.

Atât de grabnic ai fugit la stele,

Acolo-n dreapta, lângă Dumnezău

Și m-ai lăsat să mor de dorul tău

Nu ți-a păsat de lacrimile mele…

ADRIAN ADAM

Doi bătrâni și un Tigruț

Îmi aduc aminte cu drag de satul meu natal, risipit pe două dealuri și-o vale: dealul Băduleștii, dealul Iamandin și valea Călmățuiului. Îmi cern amintirile și gândul mă duce peste vremuri, la anii copilăriei mele dragi. Prunc de țărani nevoiași, nu aveam jucării și mă jucam cu ce găseam pe bătătura casei. Porumbaca era găina mea. Pe vremea când era doar un puișor, o primisem în dar de la tușa Vasilca, sora mamei, din satul alăturat. Când s-a făcut mare și a scos puișori, mă jucam cu ei, dar Porumbaca nu mă lăsa, îmi sărea în cap și mă ciufulea de fiecare dată. Scăpată din ghearele ei, cu lacrimile pe obraji, luam o mână de grăunțe și mă duceam la Mița și o pâram pe Porumbaca. O rugam să o prindă și să-i tragă o mamă de bătaie și eu să fiu răzbunată. Mița era căprița noastră, bună prietenă cu mine. În fiecare an făta un ieduț sau doi. Era cuminte și frumoasă și mă lăsa să o mângâi pe cap și pe bot. Cu iezișorii ei mă jucam primăvara, cât era ziua de mare. Ne întreceam la fugă și la sărit prin obor. Dar vai de sufletul meu, când venea ziua sacrificiului. Nu ieșeam din odaie. Mă piteam după gâtul sobei și îmi astupam urechile cu mâinile să nu le aud plânsetele. Nici atunci și nici astăzi nu mănânc carne de ied. În zilele ce urmau, mergeam la Mița, o luam de gât și plângeam de mila ei, când auzeam cum își striga iezișorii.

Lăbuș era câinele nostru, un câine mare, cu coadă lungă și urechile clăpăuge. Codrul de pâine pe care mi-l dădea mama când îmi era foame îl împărțeam cu el. Un dumicat eu, unul el. Îi dădeam drumul din lanț și ieșeam afară, pe linie. Fugeam unul după altul, cât era ulița de lungă. El mă trăgea de mânecă și eu îl trăgeam de urechi. Nu mă mușca, dar mă trântea cu labele din față și mă făcea una cu pământul, mă tăvălea bine, dar tot el mă ajuta să mă ridic, și dacă plângeam, îmi lingea mâna până îmi trecea plânsul.

Într-o zi, tata a venit de pe vale și mi-a adus în pălăria lui veche și găurită, o pisicuță. Avea blănița din petece colorate cu negru alb, maro și gri și i-am pus numele Florinela. Ea era jucăria mea. O înfășam și o legănam pe picioare ca să doarmă. Și cu ea împărțeam laptele cu pâine, din strachină, când mâncam dimineața. În joaca noastră, mă mai supăram și pe ea și o trăgeam de coadă. Dar nu mă zgâria, se întorcea, se uita la mine și mă bătea cu lăbuțele peste mâini.

Anii au trecut, toate au rămas în urmă – amintiri dragi, care îmi ung sufletul acum, la bătrânețe. Am plecat pe cărarea vieții mele departe de sat, de cei dragi, pentru foarte mulți ani. Dar dorul de locul nașterii m-a făcut ca acum, când am ieșit la pensie, eu și soțul meu să ne întoarcem în satul copilăriei. Bunul Dumnezeu mi-a dăruit aici un loc și o căsuță, unde prin muncă, am făcut un colțișor de rai. Venim de la oraș primăvara, când plesnesc mugurii pe crengi, și stăm până toamna, târziu, după ce pleacă cocorii și cad frunzele din pomi.

Vara anului 2013. De câteva zile, găseam gunoiul împrăștiat pe jos, din căruțul unde îl puneam. Am stat la pândă și am văzut că venea o pisică mare, bătrână. Am întrebat prin vecini a cui este și mi-au spus că nu are stăpân și să mă feresc de ea, că fură mâncare. Chiar îi spuneau Hoața. Ne-a fost milă de ea și am început să o hrănim, am vrut să ne apropiem de ea, să o mângâiem, dar când ne vedea, fugea de rupea pământul.

Era duminică. Ploua mărunt, când am plecat la biserică. Ploua și când m-am întors. După masă, cerul s-a limpezit de nori și spre seară, ultimele raze de soare își luau rămas bun de la cireșele coapte, spălate de ploaie. Ieșisem cu soțul meu, un om bun, milos și iubitor de toate vietățile, ieșisem să ne uităm prin grădină. Ajunși pe aleea de la fântână, am auzit dinspre grădina vecinului un miorlăit slab și subțirel și ne-am dat seama că este de la un pui de pisică. Soțul meu l-a strigat de câteva ori, pis, pis, pis, dar nu a venit. Când ne-am înapoiat, l-am văzut. Era un puiuț micuț, cu blănița udă, speriat, stătea pe codiță la colțul casei. De flămând ce era, abia mai mieuna. Am intrat în vorbă cu el. “Ce faci? Unde este mama ta?”. Se uita la noi și mieuna. A mâncat pe săturate, a băut și lapte cald și a plecat. A doua zi pe la prânz a venit iar la colțul casei, și iar a mâncat și-a plecat. Dimineața următoare, când să ies din casă, era să calc peste el. Făcut covrigel, dormea dus pe preșul de la intrare. L-am luat în mâini, nu era mai mare decât căușul palmelor. Atunci am văzut mai bine că avea blănița dungată cu negru și gri pe spate, un guler alb la gât și codița înspicată, cu vârful negru. I-am spus Tigruț. Și de atunci, nu a mai plecat de la noi. Era blând și iubitor, mânca, dormea și torcea toată ziua. Aveam de acum un membru nou în familie. Era tare frumos, blând și lipicios, de mai mare dragul. Îl iubeam, îl răsfățam, ne jucam cu el. La rândul lui, ne răsplătea cu iubirea lui pisicească. Era bucuria noastră, era suflețelul nostru mic. Bătrâni, singuri și bolnavi, el, Tigruț, ne alina zilele cu șotiile lui. Se juca cu papucii, se ascundea și se cățăra până sus pe umărul soțului meu. Acolo stătea și torcea. Nu făcea mofturi, mânca tot ce îi dădeam, și a început să crească. Era lung și slăbuț, iar soțul meu îi spunea “măi, scândurică”. Mergea cu noi peste tot când lucram în grădină, se tolănea la soare și se juca cu codița. De la oraș, i-am cumpărat mâncare pentru pisici, dar când ne așezam la masă venea, se punea între noi și se uita, când la unul, când la altul: «Mau, Mau» și mânca Tigruț al nostru ce mâncam și noi. Îi plăcea omleta, bucăți de parizer și pâine înmuiată în ciorbă sau în sos. Mânca boabe de porumb fiert și cartofi prăjiți. Tigruț nu avea voie să intre în casă, dar când găsea ușa de la verandă deschisă, intra și făcea prăpăd cu carpetele de pe jos. Îl certam și el fugea și se ascundea după ușă. Când ieșeam, scotea o lăbuță și mă lovea peste papuci. Și îl iertam și el ne făcea să râdem de șotiile lui.

Cu timpul, Tigruț s-a făcut un motănel de toată frumusețea, grăsuț și cu blănița lucioasă. De acum, el era șeful curții. Vara era pe trecute. Într-o zi, am văzut că Tigruț avea o umflătură la gât. Era trist și nu mai mânca cu poftă ca altădată. A doua zi am văzut că are o rană urâtă și blănița plină de sânge. L-am tratat cum am știut, în câteva zile rana s-a închis, dar peste alte câteva zile umflătura a apărut din nou. Atunci am rugat-o pe Lucia, vecina mea, și m-a dus cu mașina la un cabinet veterinar din satul vecin. După ce l-a consultat pe Tigruț, doctorul mi-a spus că are un abces de la o mușcătură de șobolan sau de la altă pisică. I-am cumpărat medicamentele prescrise și m-a asigurat că o să se facă bine. Ajunsă acasă, împreună cu soțul meu, i-am spălat rana. Tigruț era trist, nu mânca și nu se mai juca cu noi. Zăcea, pur și simplu, sub o tufă de trandafir de pe aleea casei. În ziua următoare a dispărut. L-am strigat, l-am căutat prin grădină, dar nu l-am găsit. Gânduri negre ne treceau prin cap. Nu a venit nici a treia zi. Am intrat în panică, ne gândeam la ce e mai rău. Eram necăjiți și nu ne găseam locul. Îl căutasem peste tot, dar nu era nicăieri.

Începuseră să se pârguiască prunele. În spatele grădinii aveam un prun care se cocea primul. Sub prun, era o grămadă de fân cosit din vară, am tot ocolit prunul și, deodată, de sub grămada de fân, am auzit un miau, miau stins. M-am aplecat și l-am văzut pe Tigruț. Își alina durerea pe o pală de fân. Rana de la gât era deschisă și sângera. L-am pus pe un prosop curat în coșul unde dormea de obicei și i-am tratat rana cu soluțiile de la medic. Tigruț era bolnav, și epuizat. Nu mânca și nu stătea în picioare. În rugăciunile mele de seară și de dimineață îl rugam pe bunul Dumnezeu să se facă bine. Tratat cu toată dragostea de care eram în stare, încet, încet, Tigruț s-a vindecat, și parcă ne iubea și mai mult. Tigruțul nostru drag ne îndulcea din nou zilele amare ale bătrâneții. Era din nou bucuria noastră și dragostea noastră.

De peste dealuri, toamna se lăsase peste sat. Frunzele cădeau, noi terminaserăm munca prin grădină și hotărâserăm să mai stăm o săptămână, să ne bucurăm de zilele calde de toamnă. Într-o noapte, m-am trezit cu dureri de stomac. Gemeam de durere! Deodată, am auzit că bătea cineva în geam. Am deschis fereastra și țuști în casă Tigruț. “Afară”, i-am spus, “sunt bolnavă, ieși afară”. Dar el s-a ascuns sub șifonier și nu l-am putut scoate de acolo. M-am lungit în pat de durere. După un timp, m-am trezit cu Tigruț culcat lângă mine. Am încercat să-l dau afară dar nu am putut, se ținea cu gheruțele de pat și mieuna încontinuu. A rămas lângă mine. Dimineața, m-am trezit că Tigruț dormea cu capul pe pântecul meu și durerile dispăruseră.

Săptămâna era pe sfârșite. Vineri seara am primit un telefon prin care eram anunțați să mergem degrabă acasă, la apartamentul de la oraș, că de luni începeau reparațiile la balcoane. Am strâns în grabă ce mai era de strâns, ne-am făcut bagajele și duminică dimineață, la prima oră, ne aștepta mașina să ne ducă la gară. De vineri seara, parcă presimțind că o să plecăm, Tigruț a fost neliniștit. Nu-și găsea locul și stătea tot timpul lângă noi, se punea înaintea noastră, ne împiedicam de el și nu se mai oprea din mieunat. Vorbisem deja cu buna și credincioasa mea vecină, Veneția, să aibă grijă de Tigruț. I-am lăsat coșul unde dormea, bobițe și bani să-i mai cumpere pâine. Dimineața, înainte de plecare, ne-am luat rămas bun de la el. L-am luat în brațe, l-am mângâiat, i-am vorbit, i-am spus că o să ne fie dor de el. Ne-a condus până la poartă. S-a așezat pe codiță și s-a uitat lung după mașina care ne despărțea.

Au trecut trei luni de când nu l-am văzut pe Tigruț, dar vorbesc foarte des cu vecina mea și îmi spune ea tot. Mănâncă, se joacă, se urcă în pătul, prinde șoareci și de când a nins, se tăvălește în zăpadă…

Am terminat scrisoarea pentru draga mea “Formula AS”. Acum merg la Poștă să pun plicul și, odată cu el, și un pachet cu bunătăți pentru Tigruț. Conține și un mesaj. Am scris că ne este dor de ochii lui frumoși și că abia așteptăm să plesnească mugurii pe crengi, ca să îl strângem din nou în ­brațe.

GICA IOSIF, pensionară, Constanța