• Acum șase ani, într-un sfârșit de Noiembrie, poposea în Valletta, mica și frumoasa capitală a Maltei, un preot tânăr, venit din satele Hunedoarei. Purta cu el amintirea unui sfânt pe atunci necanonizat și a unor țărani fabuloși, care-l învățaseră drumul spre Dumnezeu, mai mult decât manualele de seminar. Părintele ­George Alexandru Popescu venise în concediu, dar nu va mai pleca niciodată, pentru că, este încredințat de asta, Sfântul Arsenie Boca l-a povățuit să-i păstorească pe românii din Malta. O păstorire care a dat roade •

”Cred că părintele Arsenie Boca a lucrat ca să ajungem în Malta”

– Părinte George, sunteți preotul unei mici, dar inimoase comunități ortodoxe, aici, în capitala Maltei. Cum ați ajuns preot în mijlocul Mediteranei, atât de departe de țară?

– Eu am fost hirotonit în urmă cu unsprezece ani, în Episcopia Devei şi Hunedoarei. Am slujit la parohia Fintoag şi la încă o filie. Pentru că parohia avea doar vreo 50 de familii, s-a făcut o comasare cu încă o parohie, parohia Lăpuşului de Jos, în Ţinutul Pădurenilor, pe Valea Mureşului. Așa am ajuns preot la cinci biserici. Într-o duminică, mergeam într-un sat, duminica viitoare, în alt sat, dar eram departe de familie, care locuia la Petroșani. Făceam naveta, mă împărţeam și cu serviciul, pentru că eram silit să am încă o slujbă, banii din preoție nu îmi ajungeau, satele pe care le păstoream erau sărace. Și mereu mă gândeam că eu voiam să fiu preot la mine, la Petroşani-Petrila, să stau cu familia, așa că, după cinci ani de slujire în acele sate, l-am rugat pe Preasfinţitul Gurie să mă lase să slujesc liturghia mai aproape de casă. Preasfinţitul mi-a spus: “Bine, te las. Te duci la o mânăstire fără salariu, slujeşti acolo duminica, iar în timpul săptămânii, poţi lucra”. La ultima liturghie dintr-unul dintre satele pe care le păstoream, l-am rugat pe Dumnezeu să mă lumineze: “Doamne, nu ce vreau eu, ci ce vrei Tu pentru mine! Până acum, poate am luat decizii greşite, că am zis: vreau asta, asta, asta. Acum fie cum vrei Tu!”. Era în Noiembrie 2019, urma să plecăm în concediu în Malta, de ziua soției mele, pe 28 Noiembrie (e născută de ziua de pomenire a Sfântului Arsenie Boca). Am plecat de la liturghie plâns, după ce m-am despărţit de oamenii din sat. I-am mărturisit soției ce simt, iar ea mi-a spus că în Malta e o biserică românească şi nu mai au preot. Așa că a doua zi, am sunat la Episcopia Ortodoxă a Italiei și le-am spus: “Am auzit că nu mai aveţi preot, e postul Crăciunului, vreţi să spovedesc, să slujesc, că mă gândesc că e nevoie?”. “O, părinte, cum să nu! Cu mare drag”. Așa am venit în Malta, în concediu, am slujit prima Liturghie, apoi m-au sunat iar de la episcopie și m-au rugat să mai stau o duminică. Eu trebuia să plec sâmbătă, când se prăznuia Sfântul Andrei, duminică era 1 Decembrie.

Le-am răspuns că mai stau o duminică, dar apoi m-am hotărât să rămân. Cred că ceva, cumva, s-a așezat în inima mea şi a preotesei. V-am spus că ea e născută pe 28 Noiembrie, de ziua de prăznuire a Sfântului Arsenie Boca, zi în care, de obicei, noi mergeam la Prislop. Fiind în Malta, am rugat o prietenă să meargă să aprindă o lumânare pentru noi, la mormântul Sfântului Arsenie şi să se și roage pentru noi. Astăzi, eu cred că părintele Arsenie a lucrat ca noi să ajungem, de fapt, în Malta. Eu mergeam din adolescență la Prislop, iar unul dintre duhovnicii mei a fost Preasfinţitul Daniil Stoenescu de la Vârşeţ, care a fost ucenic direct al părintelui Arsenie. Îmi dau seama că, de fiecare dată când mergeam la Prislop, mai puneam o piatră pe cărarea care ducea în Malta. Anul trecut Prea­sfinţitul Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei, a venit în vizită arhierească în Malta, când noi aniversam 10 ani de parohie românească. Mama Preasfinţitului Siluan a fost şi ea ucenică a părintelui Arsenie și, vorbind noi toţi de dragostea noastră pentru el, Preasfinţitul ne-a spus: “Mai ales pentru că voi sunteţi din Hunedoara şi aveţi aşa mare evlavie la părintele Arsenie Boca, vi-l dau ca al doilea hram”. Asta a fost înainte de proclamarea oficială ca sfânt a părintelui Arsenie! Așa a ajuns biserica noastră din Malta să-l aibă drept ocrotitor, chiar înainte de proclamarea sfântului, pe care îl sărbătorim pe 28 Noiembrie. Eu cred că Sfântul Arsenie ne-a ajutat să ne găsim drumul şi să vină şi ocrotitor al bisericii românilor din Malta, ceea ce mie mi se pare extraordinar. Cred că suntem prima biserică din Patriarhia Română care îl are drept ­ocrotitor.

– Oare vă mai amintiți de ţăranii aceia hunedoreni, împărţiţi în cinci biserici diferite, alături de care ați pornit spre slujirea lui Hristos?   

– În satele acelea era totul de o simplitate şi de o frumuseţe desăvârșită. A fost extraordinar! Oamenii aceia mi-au dat nişte lecţii de viaţă minunate, au fost providenţiali. Mă duceam şi îi întrebam, ca preot tânăr ce eram, care împărtăşeam de patru ori pe an: “Ai ţinut post?” Şi îmi răspundea o țărancă, la 85 de ani: “Păi, miercurea şi vinerea ţin post negru, iar acum, în Săptămâna Mare, nu mănânc decât seara, pâine uscată și beau un pic de apă” – lucru pe care eu nu îl făceam. Pentru mine, asta a fost ca o trezire: “Măi, dar cum poate ea, la 85 de ani, şi eu nu pot?”. M-a impresionat foarte tare dorinţa şi puterea lor de a asculta de rânduiala bisericii, din dragoste. Iar oamenii aceștia munceau în timp ce posteau atât de aspru, pentru că în zona respectivă doar din agricultură puteai să îţi duci traiul; mulţi aveau pensie de la CAP, adică mai nimic, aproape inexistentă. La ei am văzut un lucru extraordinar: cu cât lucrau mai mult, cu atât erau mai sănătoşi. Bunica mea, Dumnezeu să o ierte, care a murit la 84 de ani, s-a îmbolnăvit mai tare când s-a lovit la un picior şi trebuia să stea locului. Și cu cât stătea mai mult, cu atât se îmbolnăvea mai tare; până atunci fusese activă    şi nu avea nicio pro­blemă.

“Eram cu matematica, cu engleza, nicidecum cu religia”

– De la ea moșteniți aplecarea spre biserică și chemarea spre preoție?

– Chemarea spre preoție a venit la mine târziu, în seminar, unde am ajuns datorită unei prietenii foarte puternice. Eram în clasa a opta, au venit pliantele de la licee, iar colegul meu de bancă mi-a spus abrupt: “Mă duc la seminar.” Eram prieteni din clasa întâi, i-am spus că nu-l las singur, că vin și eu. A fost un șoc pentru toată lumea, eu eram cu matematica, cu engleza, nicidecum cu religia. Când i-am spus mamei, mi-a replicat – “Măi, du-te, mănâncă, culcă-te, că poate eşti obosit”. Dar nu am renunțat și, de unde nu aveam nicio treabă cu religia, m-am apucat de meditaţii şi am intrat primul la Seminarul Teologic Ortodox din Arad. Acolo l-am cunoscut pe naşul meu de cununie, părintele Codin Şimonca-Opriţa, cu care făceam greacă, iconografie, latină și dogmatică. El a avut impactul cel mai mare asupra mea, de la el L-am învăţat pe Dumnezeul iubirii. Părintele nu era preot atunci, era doar profesor, dar avea un stil extraordinar de a te apropia de Dumnezeu, era un om profund spiritual. Făceam la dogmatică despre Sfânta Treime şi el ne-a zis: “Vreţi să învăţaţi cel mai bine toată dogma Sfintei Treimi? Mergeţi acasă şi faceţi acatistul Sfintei Treimi”. Atunci mi-am dat seama că înveţi toată teologia rugându-te şi aşa am început să învăţ despre un Dumnezeu care nu e răzbunător şi judecător, ci vindecător, este Dumnezeul vindecării. Așa am ajuns, în seminar, să descopăr ortodoxia și mi-a plăcut foarte mult ce am aflat. Extraordinar de mult mi-a plăcut, mai ales partea spirituală, partea inimii. Cel mai mult mi-a plăcut modelul Domnului nostru Iisus Hristos, modelul său de iertare, de iubire. Chiar dacă, poate, am fost crescuţi cu un Dumnezeu răzbunător, cu un Dumnezeu care te va judeca, să știți că Domnul nostru nu e aşa: e un Domn al dragostei şi al iubirii.

“Nu aș putea fi altceva decât preot”

– Și cum de v-aţi dorit să fiţi preot? Puteaţi să rămâneți un intelectual iubitor de ortodoxie și atât.

– Da, dar simţeam o nelinişte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune întotdeauna, în tratatul lui despre preoţie – “Fugi de preoţie!”. Iar el chiar a fugit de preoţie. Cred că şi eu am fugit un pic, dar am avut mereu și o dorinţă de a înţelege omul, de a-l ajuta. De aici a venit dorinţa de a mă face preot – pe care acum o înţeleg şi nu aş mai putea fi altceva; inima mea nu concepe să urmez altă cale. Eu, acum, în timpul săptămânii, sunt bibliotecar la Facultatea de Teologie a Bisericii Catolice din Malta, de acolo îmi câştig existenţa, iar preoţia este dragostea și chemarea inimii mele.

– Ați spus că Domnul nostru e vindecător, nu judecător. Cum vindeci o rană sufletească grea?

– În pilda datornicului nemilostiv, lăsată nouă de Hristos, avem un exemplu de iertare, pe care Domnul însuși ni-l dă. De multe ori, noi zicem: iertăm, dar nu uităm. Să știți că nu merge iertarea fără uitare. Nu pot să zic: “Te iert, dar nu uit ce mi-ai făcut!”. Nu. Dacă te iert, am uitat! Cu cât nu te iert mai mult, cu atât mă consum eu pe mine, şi car în inimă balastul neiertării. Ar trebui ca, în primul rând, să ne iertăm şi să ne împăcăm cu noi, asta este cel mai important, iar după aceea să ne iertăm aproapele şi pe cei care ne-au supărat şi să fim împăcaţi cu ei. Asta este cea mai mare vindecare, şi numai Hristos poate să ofere această vindecare, în primul rând prin rugăciune şi prin post, şi apoi prin iertare. Iertarea e cea mai importantă, atât cea interioară, a ta către tine, cât şi către celălalt. Noi avem aici, la biserică, o doamnă sârboaică, trecută printr-o traumă foarte mare, care tot nu reuşea să ierte. Până la urmă, cumva, Dumnezeu a lucrat în inima ei şi ea a iertat şi s-a vindecat de această rană.

– Părinte George, ce faci dacă nu poţi să ierţi? De cele mai multe ori, e greu să ierţi, simți că mai bine mori decât să ierţi.

– Da, am cunoscut şi oameni care îmi ziceau: “Nu, părinte, mai bine mor decât să îl iert pe acela”. Când nu poţi să ierţi, Îl rogi pe Dumnezeu să îţi dea puterea de a dărui iertare. Dar cred că şi dracul deznădejdii şi al urii, câteodată, umblă în inima noastră. Ca să putem ierta, e bine ca atunci când ne rugăm să nu Îi mai cerem lui Dumnezeu ce credem noi că e bine, ci să Îl lăsăm noi pe Dumnezeu să lucreze. Să ne eliberăm de sinele nostru, ăsta păcătos şi egoist, şi să Îl lăsăm mai mult pe Dumnezeu să lucreze în inima noastră, să vină în viaţa noastră. De ce credeți că nu pot să iert? Din cauza egoismului şi a egocentrismului meu, de asta nu te iert eu pe tine. Dar dacă eu mă eliberez cumva    de mine însumi şi Îl las pe Dumnezeu să lucreze, atunci El face minuni. Domnul nu poate să facă minuni în viaţa ta dacă nu te laşi tu pe tine. Hristos ne cere să ne lepădăm de toate cele care nu ne îngăduie să Îl lăsăm pe Dumnezeu să intre în inima noastră.

”L-am văzut aievea pe Sfântul Nectarie”

– Dumnezeu a lucrat vreo minune în viața dumneavoastră?

– Da! Cea mai mare minune este viața fiicei noastre, Nectaria. Istoria acestei minuni a început încă de când eram în seminar, fără ca eu să conștientizez prea mult. Sfântul Nectarie, care a fost director de seminar, un model desăvârşit de director, care făcea curăţenie cu mâna lui în internat şi postea negru când se băteau cei mici între ei, era și ocrotitorul capelei de la Seminarul Teologic Ortodox din Arad. Și-mi amintesc că mă duceam dimineaţa la rugăciune, sărutam mecanic icoana lui, fără să știu prea bine cine era. Am terminat studiile, m-am căsătorit, iar soţia mea a pierdut prima sarcină. A rămas a doua oară gravidă, în 2013, eu nu eram încă preot. Ea suferă de trombofilie şi, ca să menţină următoarea sarcină, a fost nevoită să îşi facă injecţii pe toată durata ei. Câteodată, femeile au mai multă credinţă decât noi, bărbaţii, chiar dacă noi filosofăm mai mult. La femei e ceva mai concret, mai pur. Soţia mi-a propus să ne rugăm la Sfântul Nectarie. A mers la o biserică și a și cumpărat o icoană cu Sfântul Nectarie, ca să ne apucăm să-i facem acatistul în fiecare zi, pe toată durata sarcinii. Când am văzut icoana, nu mi-a venit să cred: era acelaşi sfânt pe care eu îl pupam în fiecare dimineaţă la seminar, deşi nu îi dădeam importanţă. Așa am ajuns să ne rugăm la Sfântul Nectarie şi să ajungem în luna a şaptea de sarcină. Și pentru că aşa suntem noi, oamenii, nu ne ajunge părerea unui medic, mai mergem la încă unul, ca să avem o confirmare… Noi am mers şi la Bucureşti, la Fundeni, la o doamnă doctor hematolog, deși soția mea era supravegheată de doamna doctor hematolog Hortensia Ioniţă de la Timişoara. După un drum lung, de la Petroşani la Bucureşti, când soţia trebuia să stea numai întinsă şi, la fiecare două ore se dădea jos din maşină şi făcea exerciţii 15 minute, am ajuns dimineaţa la Bucureşti obosiţi, terminaţi. După un control de 15 minute, la Fundeni, doctoriţa ne-a spus scurt: “Placenta e îmbătrânită, copilul moare în burtă!”. Plânşi, disperaţi, am plecat la mânăstire la Radu Vodă, să ne închinăm la moaştele Sfântului Nectarie. Ne-am rugat, apoi am ieşit din biserică şi stăteam în curtea mânăstirii şi plângeam amândoi. Plângeam şi nu ziceam nimic. În starea aceasta am sunat-o pe ginecoloaga noastră din Petroşani, care ne-a spus să venim la ea la orice oră ajungem, chiar dacă sosim la unu noaptea, nu e o problemă. Așa că ne-am suit în mașină și am plecat… Pe autostrada de la Bucureşti la Piteşti, obosit, după 12 ore de drum, după control, plâns și veşti groaznice, la un moment dat, am adormit la volan o fracţiune, două. Și-mi aduc aminte că am auzit-o pe soția mea spunându-mi din spate: “Ce ai făcut?”, deși ea dormea. M-am trezit atunci şi am simţit toată maşina smucită şi am văzut că eram la 10 cm de parapetul din mijloc. Și-am văzut clar o mână pe volan, care nu era a mea, și care a tras de el, ca să nu lovim parapetul.

M-am uitat în dreapta mea, să văd a cui era mâna și l-am văzut aievea pe Sfântul Nectarie… Arăta exact ca în icoană: purta o cămaşă albă, avea reverendă neagră şi un culion simplu, grecesc. Era bătrân, cu barbă mare, albă, frumos din cale afară. Soţia mea nici nu s-a trezit, deși eu am auzit-o vorbind, iar eu nu i-am mai spus ce s-a întâmplat şi ce am trăit. Am ajuns la Petroşani teferi, ne-am dus la control şi, ce credeți? Sarcina era în regulă, totul era bine! Feţita noastră Nectaria este și acum sănătoasă. Când am fost cu ea la Eghina, în pelerinaj, cred că avea 3-4 ani, am ridicat-o să sărute racla cu sfintele moaşte şi, pur şi simplu, a îmbrăţişat racla sfântului. Am învățat atunci (și închei cu acest gând) că atunci când ni se pare că nu mai există nicio speranţă, trebuie să ne lăsăm pe noi înşine, să lăsăm orgoliul şi toate la o parte şi să Îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră.