La oraș, venirea toamnei trece neobservată. În ultimii ani, chiar și în multe sate schimbarea anotimpurilor plânge nevăzută pe la poartă. Tinerii au plecat, maturii sunt tot mai puțini, bătrânii stau zăvorâți. Zilele trecute, am fost acasă, în Gorj. Asfalt, gaze, apă curentă, internet, televiziune cu 100 de canale, supermarket, garaje, livezi uscate, platouri de vii năpădite de rugi, pruni, meri și peri sălbăticiți, plaiurile în care pășteau și dormeau vitele, inundate de puieți de salcâm și de tufe de porumbe. Am avut, totuși, și-o bucurie: am întâlnit-o în drum pe Olimpia din Albeni, colega mea de clasă din liceu. Dar și ea era năpădită de melancolii. Ne-am așezat pe o bancă și am îndemnat-o la amintiri. Cum erau, în urmă cu 65 de ani, toamnele din Albeni? “Porumb, pruni și vie… Triunghiul bogăției la sat”. Olimpia se ducea cu părinții, pe când încă nu se ițeau zorile, în Câmpul Mare, unde îi aștepta lanul de porumb. Se urcau în carul tras de boii Prian și Floricel, iar mama o punea în coșul carului, învelită cu o broboadă de lână, lucrată de bunica Florica. Până la locul de muncă era departe, așa că școlărița dintr-a-ntâia dormea fără grijă în hurducăturile atelajului. Papornița cu mâncare era atârnată de loitră. Treceau Gilortul prin prundul apei, că nu era pod peste apă. Ajunși în câmp, dejugau boii, le dădeau să mănânce, trezeau copila și plecau la cules. Înainte de porumb, strângeau dintre rânduri fasolea și dovlecii. Încărcau apoi carul cu porumb și plecau acasă. Munca dura mai bine de o săptămână și jumătate, adunând peste 80 de coșuri de car. Cum creșteau grămezile în șopron, cum deschideau claca de… știuleți. Veneau vecinii cu nemiluita. Erau omeniți din belșug cu țuică fiartă și cartofi copți în țest. Olimpia adormea în foile de porumb, claca ținea până la miezul nopții, după care satul se trezea de cântecele bine dispuse ale clăcașilor ce plecau acasă. După ce trecea porumbul, începea culesul nucilor și al prunilor. Olimpia, miticuță și ușoară, era urcată în pomi și scutura fructele până în vârf. Nucii și prunii păzeau râul Câlnicului. Când se termina culesul, vrednicia se muta la vie, pe Dealul Curmăturii și al Hertiului. Plecau cu carul căptușit cu cergi de cânepă, să nu se scurgă boabele prea coapte de struguri. Pe deal, era pândarul. Cum vedea pe cineva, cum dădea șuier, să se știe că paza era la locul ei. Culesul se făcea în cotorițe, de la fiecare viță umpleai una cu struguri mari. Apoi se înjugau boii și oamenii luau drumul casei. Lanțul era la vedere, să-l pună la roată pe coastă, în pripon, să nu se prăbușească carul peste boi. Așa treceau lunile toamnei, pentru țăranii gospodari. Muncă și oboseală, cu mândria celui vrednic și avut. Asta era toamna Gorjului. Azi, te uiți cu lacrimi în ochi și te întrebi: s-au dus țăranii, și-au uitat rostul, și-au pus coroane de spini pe ogoare? Cine să răspundă? Toamna plânge de dorul lor.
