„Mișcarea eliberează sufletul”

– În ultima vreme, reţetele medicale cuprind obligatoriu, pe lângă alte remedii, şi mişcarea fizică – un domeniu în care tu eşti expertă. Îţi propun să vorbim la începutul dialogului nostru despre sport: de ce e aşa de important? Ce beneficii ai de pe urma lui? Simţi că te face mai sănătoasă?

– În primul rând, sportul ne pune sângele în mişcare și astfel creierul e mai bine oxigenat, iar inima pompează mai eficient. Apoi, ne lucrează muş­chii, ceea ce înseamnă că ne sporeşte mobilitatea, flexibilitatea… Automat, când faci sport, te hidratezi mai bine. Stomacul şi intestinele își optimizează funcţionarea, deci digestia se realizează mai bine, tranzitul intestinal, de asemenea. Datorită tuturor acestor elemente reunite, şi dormi mai bine, ceea ce e esenţial pentru starea de sănătate.    Dar nu doar tonusul fizic se îmbunătăţeşte, ci şi cel mental: când faci sport, e ca şi cum te-ai debarasa de toate grijile, de tot ce-ţi apasă sufletul. Iar când tonusul fizic şi tonusul mental sunt îmbunătăţite, te simţi mai motivat, ai mai mult avânt indiferent de ce probleme ai de rezolvat. Nu în ultimul rând, dacă nu e practicat solitar, acasă, sportul te ajută şi la socializare, te ajută să faci cunoştinţă cu oameni noi, ba chiar să legi şi prietenii. Deci, sportul are numai beneficii… Bine, există şi reversul medaliei: mă refer la sportul de performanţă, care uzează teribil corpul. Dar, rămânând în sfera sportului de masă, sincer, nu există om pe care, dacă mă întreabă, să nu-l sfătuiesc să facă sport. E adevărat, eu în ideea asta am şi fost crescută, întrucât provin dintr-o familie de sportivi: părinţii mei au jucat baschet de performanţă, iar fratele meu a devenit hocheist. Deci, în cazul meu, chiar pot să spun că am sportul în sânge: pentru mine, sportul e lege! Chiar nu-mi văd viaţa fără sport: inclusiv după accidentări, în perioadele de recuperare, tot am găsit nişte forme de a face mişcare. Ce să mai vorbim de sportivii cu dizabilităţi: ei trebuie să ne fie exemplul suprem! Sunt oameni care, în situaţii fizice dificile, chiar imobilizaţi în scaun rulant, tot fac sport: înoată, joacă tenis de masă, joacă badminton, aleargă în scaun rulant etc. Aşadar noi, cei care suntem sănătoşi şi întregi fizic, n-avem nici o scuză să nu facem mişcare.

„La 4 ani, eram cât fetițele de 7 ani”

– Provii dintr-o familie de sportivi, dar tu cum ai început să faci sport?

– Aaa, nu doar că părinţii mei au fost baschetbalişti de performanţă, dar sportul a fost ceea ce i-a adus împreună: s-au cunoscut pe terenul de baschet! Acolo s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt şi aşa au devenit „mama şi tata”. Doi oameni superbi, cu-adevărat înalţi ca brazii: tata avea 2,02 metri înălţime (din păcate, l-am pierdut în 1989), iar mama are 1,80 metri înălţime. Însă nici eu, nici fratele meu nu ne-am lăsat mai prejos: el are 2,01 metri, iar eu, 1,92. (râde) Văzând că-i moştenim în privinţa înălţimii, mama şi tata şi-au dorit iniţial să facem baschet amândoi, să le călcăm pe urme, dar uite că n-a fost să fie: ne-am îndreptat spre alte sporturi. În ceea ce mă priveşte, am început cu sportul când eram de-o şchioapă: abia mergeam pe picioruşe. Dându-şi seama că eram foarte elastică, mama m-a dus la gimnastică ritmică: „jucăriile” mele erau funda, cercul, mingea… Dar n-am făcut gimnastică prea mult: eram deja foarte înaltă (la 4 ani, eram cât fetiţele de 7 ani), iar după ce antrenoarea l-a văzut şi pe tata cât de înalt era, le-a spus părinţilor că, în mod cert, la maturitate voi deveni o femeie foarte înaltă şi, din acest motiv, nu crede că voi putea face performanţă în acest sport. În continuare, după ce-am intrat la şcoală, am făcut Shotokan, am învăţat tehnici de autoapărare, după care, când eram în clasa a V-a, a venit la şcoală un antrenor de handbal, care s-a uitat la noi şi, văzându-mă mai înăltuţă şi cu rezultate bune la săritura în lungime sau la aruncarea mingii de oină (direct peste gardul şcolii!), a zis că, după părerea lui, aş fi foarte bună de handbal. De care m-am şi îndrăgostit: am jucat până am terminat liceul. Atunci am avut o accidentare destul de urâtă, în urma căreia am suferit şi două operaţii, perioada de recuperare a fost lungă… Mi-am dat seama că acolo era punctul terminus: deşi eram apreciată (jucam în lotul naţional, unde eram pivot), eram foarte expusă riscului de accidentare, căci eram foarte subţire, ca o trestie, iar handbalistele trebuie să fie mai solide, mai robuste… Aşa că, o vreme, m-am axat strict pe sportul de întreţinere: în principal, făceam gimnastică aerobică. Peste nişte ani, din pură plăcere, m-am apucat de box (am lucrat cu antrenorul lotului naţional de box feminin), apoi am trecut la kickbox – timp de vreo şase ani. Iar în 2019, m-am apucat de catchball, un sport derivat din volei, pe care poţi să-l joci până târziu: mi-a plăcut foarte mult, dar, în primăvara asta, a trebuit să renunţ. Am din nou probleme cu unul dintre genunchi şi am fost forţată să iau decizia asta. Dar m-am retras „în plină glorie”, cum se spune: am strâns din dinţi, am făcut tot felul de tratamente de recuperare şi întreţinere, ca să rezist şi să joc în campionat. Iar echipa mea a câştigat, deci eu şi colegele mele suntem campioane! (râde) Acum merg în continuare la sală, fac şi pilates reformer… deci nu lâncezesc.

„Soțul meu lustruiește săptămânal mașina de concurs”

– În cazul tău, sportul a devenit şi profesie: după ce ai strălucit în handbal, ai ajuns să prezinţi emisiunea ProMotor, de la postul Pro TV, şi te-ai transformat într-o expertă în maşini – un domeniu potrivit mai degrabă bărbaţilor -, ajungând chiar să participi ca pilot în competiţii de renume. Care e frumuseţea competiţiilor la volan?

– De fapt, am început în calitate de copilot: am fost copilotul lui George Grigorescu. Am debutat în 2001, în Campionatul Naţional de Raliuri. M-am dat cu el câteva etape – urcând, împreună, de multe ori pe podium, astfel că am acasă multe trofee. Apoi am devenit eu însămi pilot, iar în această calitate am fost şi la RallyRide, şi la Off-Road, şi la Karting… N-am făcut din asta o meserie, e doar o pasiune: în fond, în asta şi constă frumuseţea. Că-ţi urmezi pasiunea! Apoi, desigur, e vorba de adrenalină, e vorba de satisfacţia că, din spatele volanului, stapâneşti o maşină puternică şi faci faţă provocărilor de toate felurile de pe traseu… La un moment dat, tot din pasiune, eu şi soţul meu, Silviu (Silviu Bulugioiu, fost handbalist de performanţă, fostul preşedinte al Comisiei Naţionale de Off-Road din cadrul Federaţiei de Automobilism), am devenit şi organizatori de etapă din Campionatul Naţional de Off-Road: am făcut, cred, şase ediţii împreună. Dar, ca în orice domeniu, vine un moment când trebuie să te şi retragi: suntem, în continuare, pasionaţi de motor-sport, dar acum ne mai ducem doar ca participanţi la câte un trial (trialul este proba super-specială din cadrul unei competiţii). Totuşi, maşina de concurs încă o mai avem: soţul meu o lustruieşte săptămânal. (râde) Iar cel mic stătea lângă maşina asta de când era abia în căruţ: l-am familiarizat de mic cu un astfel de motor.

Cu ghiozdanul în turnee

– Vorbeşti despre adrenalină şi despre satisfacţia de a depăşi orice obstacol, dar în tine există o pace şi un echilibru care se văd cu ochiul liber. O linişte minunată! Ele sunt tot o urmare a sportului?

– Parţial! Sunt şi educate, dar sunt şi o urmare a înaintării în vârstă şi a învăţării unor lecţii de viaţă. La 20 de ani nu eram aşa: eram o persoană de-a dreptul vulcanică. Plus că au venit şi copiii: maternitatea m-a modelat, m-a schimbat, în sensul că m-a ponderat. Însă, cu siguranţă, şi disciplina mentală impusă de sport a jucat un rol în evoluţia mea. Rigorile sportului m-au amprentat, fără doar şi poate. Gândeşte-te că, atât timp cât am fost sportiv de performanţă, nu aveam timp de alt­ceva: pentru mine nu existau decât şcoala şi antrenamentele, cantonamentele şi turneele. Pentru că, din fericire, am avut antrenori care am pus un accent pronunţat pe învăţătură: lucru pentru care le sunt recunoscătoare! Şi în cantonamente sau turnee plecam cu ghiozdanul după mine, cu manualele, cu caietele şi cu cărţile pe care trebuia să le citesc. Mi-ar fi fost ruşine să-i spun antrenorului de la lotul naţional c-am luat 5 la teza de la Română sau de la Matematică. Unii ar zice poate că mi-am sacrificat copilăria, dar eu n-am simţit asta: am iubit sportul şi m-am devotat lui. Pur şi simplu! Şi uite că nici până la vârsta asta n-am pierdut pasiunea pentru lectură: ca absolventă de Psihologie, uneori mai citesc şi cărţi de specialitate, dar cel mai adesea mă găseşti în mână cu câte un roman. Acum, de pildă, tocmai ce-am terminat „Necunoscuta de la Windfell Hall”, al lui Anne Bronte.

– Nu pot să nu te întreb: poţi să ne povesteşti o întâmplare specială de la un concurs de maşini?

– O să te surprind, fiindcă nu e genul de amintire la care probabil te aştepţi: în 2017, în Noiembrie, împreună cu soţul meu, am participat la o etapă dintr-un concurs organizat la Iaşi. Apoi, la exact o săptămână după ce ne-am întors de la această etapă, am aflat că eram însărcinată cu Cezar. Şi-atunci, Silviu şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt şi ne-am întrebat „Dacă acum o săptămână am fi ştiut că urmează să fim părinţi, ne-am mai fi dat cu maşina?”. Răspunsul pe care l-am dat amândoi, în acelaşi timp, a fost „Da!”. (râde) Ca să vezi cât de intensă e pasiunea noastră pentru motor-sport! Iar datorită acestei legături cu sarcina, concursul acela de la Iaşi ne-a rămas în memorie ca fiind cu totul deosebit.

– Ai o fetiţă şi un băieţel. Le-ai transmis şi lor patima competiţiei?

– Fetiţa mea, Ana, a devenit între timp o tânără superbă: are 17 ani. Iar băieţelul meu, Cezar, are 7 ani, e în clasa I. Ana nu e atrasă de motor-sport. Ea a făcut balet: am dat-o pe la 3 ani şi jumătate, pentru că avea un fel greşit de a păşi, scotea călcâiele în exterior, iar medicul ortoped m-a sfătuit s-o duc fie la gimnastică, fie la balet. Baletul i-a plăcut foarte mult, era şi talentată şi se ataşase şi de instructoare, aşa că a continuat până la aproape 11 ani. Ulterior a făcut scrimă, iar înot, de plăcere, nu de performanţă. E o bucurie pe care a păstrat-o până azi. Cezar, pe de altă parte, aşa cum îţi spuneam şi mai devreme, e pasionat de motoare, de maşini… Dar e încă prea micuţ ca să trag o concluzie definitivă.

Sportul, frate cu fericirea

– Aşadar, crezi că sportul face bine la fericire, Roxana?

– Absolut! Sportul îţi alungă toate stările negative, te stimulează mental şi chiar şi emoţional. Eliberează endorfine, despre care se spune că sunt „hormonii fericirii”. Plus că, atunci când te simţi bine în pielea ta, ai şi o stare interioară excelentă: ai încredere în tine, ţii capul sus şi spatele drept… Unde mai pui că sportul îţi limpezeşte mintea, astfel că vezi lucrurile mai clar: mulţi oameni mi-au spus că, făcând sport, le-au venit în minte soluţii la probleme pe care le credeau fără rezolvare. Ştii celebrul dicton: mens sana in corpore sano. Când ai o minte sănătoasă într-un trup sănătos, orice provocare a vieţii e mai uşor de biruit. Sportul te căleşte, te ajută să rezişti acestei competiţii dure, care e viaţa. Cu atât mai mult în prezent, în vremurile astea atât de grele, de incerte…

– În finalul interviului nostru, invită-ne la o plimbare printr-una dintre priveliştile tale de toamnă preferate…

– Peisajul de toamnă care e cel mai aproape de sufletul meu este acela din Pădurea Băneasa, în zona din apropierea Grădinii Zoologice: eu şi Silviu ieşim adesea la câte o plimbare, mână-n mână, printre copacii care toamna capătă atâtea nuanţe, de la galbenul acela intens, aproape strălucitor, până la ruginiul cel mai profund. E o încântare! Dar tare mult mi-a plăcut şi o plimbare pe care am făcut-o de curând într-o pădure din apropierea Iaşiului, care mi s-a părut ca desprinsă dintr-o poveste. Toamna e un anotimp de care sunt foarte legată, fiind născută pe 23 Noiembrie, deşi, sinceră să fiu, anotimpul meu preferat e primăvara: când văd natura renăscând, mă simt mai motivată ca oricând, am o energie debordantă şi poftă să-mi întind aripile la maximum.

Foto: Mihai Solovăstru (1), Arhiva personală