În Decembrie 1990, o tânără jurnalistă franceză cobora din tren în Satu Mare, cu un aparat foto pe umăr și un rucsac plin de filme alb-negru. România o întâmpina cu zăpadă, brumă, blocuri cenușii și fețe curioase. Așa a început legătura lui Laure Hinckel cu România – o poveste care avea să-i schimbe destinul. Timp de un deceniu, a călătorit, a învățat limba și a scris despre români. Iar când s-a întors în cele din urmă acasă, a ținut aproape lumea românească, traducându-i literatura și făcând-o cunoscută în spațiul francez. Astăzi, Laure Hinckel este una dintre cele mai importante traducătoare ale literaturii române din Hexagon, vocea din umbră care a dat Franței romane de Simona Sora, Mircea Cărtărescu, Lucian Dan Teodorovici sau Gabriela Adameșteanu. O îndrăgostită de nuanțe, pe care le surprinde deopotrivă în cuvinte și în lumina din fotografii.

Cu aparatul foto în România

– Înainte să te îndrăgostești de limba și de literatura unei țări, trebuie să ajungi să descoperi locul. Laure, ce v-a adus de fapt în România?

– Am ajuns prima oară în România în Decembrie 1990. Absolvisem studiile la Școala de Jurnalism din Tours, lucrasem vreo șase luni la un ziar de provincie și, cu banii strânși, destul de puțini, am decis să plec să văd Estul Europei și să mă întorc c-un reportaj. Am pornit însă fără niciun contract sau sprijin din partea vreunei redacții, într-o adevărată aventură jurnalistică, doar cu aparatul foto pe umăr și un maldăr de filme în rucsac.

– Și ce ați găsit aici, odată ajunsă?

– Aproape totul îmi dădea atunci senzația că m-am întors în timp, cu cel puțin 40 de ani: arhitectura, obiectele casnice folosite de oameni, agricultura, destul de lipsită de mecanizare, lipsa de canalizare sau de încălzire la sate, starea spitalelor. Am simțit, efectiv, că plonjez într-o altă realitate, într-o țară rămasă în urmă, dar în care oamenii erau extrem de educați și de citiți. Cunoșteau literatură de cea mai bună calitate, puteai avea discuții extraordinare cu ei. După această călătorie de două luni, în care am fost găzduită, întâi, de o familie de profesori la Satu Mare, iar apoi, de la București la Galați sau Târgu Mureș, de oameni care au câștigat în veci recunoștința mea, m-am întors acasă, am publicat reportajul și am participat și la o expoziție cu fotografiile adunate. Am rămas însă cu gândul de a reveni în România ca profesionistă. Și, după un tur al redacțiilor, în care le-am pus în temă că aș vrea să corespondez, când m-am simțit pregătită, în aprilie 1992, am venit cu tot bagajul și m-am instalat la București. În Transnistria era război, vara aia am fost pe front, în focul evenimentelor. Practic, atunci am început cu adevărat cariera mea de jurnalist internațional, care a durat fără întrerupere până în iulie 2000, când m-am întors în Franța.

“Ce știi tu cel mai bine să faci?”

– Plecarea din România a însemnat și sfârșitul primei dvs. vieți profesionale, cea de jurnalist. Ce v-a făcut să schimbați macazul?

– În România nu m-a ținut doar jurnalismul, ci și prietenii, faptul că acolo l-am întâlnit pe George, soțul meu, care e român, cu care am doi copii care vorbesc românește perfect. Mi-am dorit să înțeleg cu adevărat cu ce se confruntă românii după revoluție, așa că le-am învățat limba, și asta m-a făcut să mă integrez și mai repede. În 2000 însă, a venit momentul să o înscriem pe fiica noastră la școală și ne-am dorit ca ea să fie școlarizată în Franța. Pe de altă parte, și interesul presei franceze pentru România intrase un pic în recesiune, România nu mai era într-o criză permanentă. Ne-am întors, așadar. Soțul meu și-a schimbat viața. Ne-am instalat întâi la nord de Paris, dar curând ne-am mutat la Chartres, un orășel la 80 de km de Paris, cunoscut mai ales pentru catedrala lui cu vitralii splendide. O vreme, am încercat să fac un pic de ziaristică la Paris, dar condițiile de muncă se schimbaseră drastic și nu-mi mai plăcea. Și atunci, m-am întrebat: ce știi tu cel mai bine să faci? Păi, știu să citesc, să scriu și mă descurc mai mult decât bine pe românește. M-am gândit, așadar, să traduc. Eram cititoare de literatură dintotdeauna. Și, cum imediat ce m-am instalat în România, prietenii mei mi-au pus în brațe autori dintre cei mai buni, ajunsesem să cunosc foarte bine și literatura română. Am început să lucrez, traducând cu creionul, pe caiete cu spirală. Am avut însă și un foarte mare noroc. După aproape un deceniu în care Humanitas și alte edituri publicaseră mai mult “recuperări” – memorialistică, scriitori interziși, istorie sau eseu – Editura Polirom paria, în sfârșit, pe tineri. În 2003, a lansat colecția “Ego. Proză”, care a fost un adevărat punct de cotitură. Dintr-o dată, publicul descoperea o literatură proaspătă, percutantă și foarte interesantă, care m-a entuziasmat într-atât, încât la un Salon de Carte la Paris, povestindu-i despre experiența mea românească lui Jacqueline Chambon, am reușit să o conving să publice “Raiul găinilor” de Dan Lungu. În paralel, am tradus și “Despre îngeri”, cartea lui Andrei Pleșu. Mi-am început deci cariera de traducător cu două titluri foarte diferite între ele, în cel mai bun moment posibil. La scurt timp, Centrul Național al Cărții din Franța a dedicat o ediție literaturii române – România era Terra Incognita pentru ei –, iar organizatorii m-au chemat să-i ghidez și să curatoriez.

Cu creionul pe carte

– Cum vă apropiați de o carte? Cum știți că v-ar plăcea să o și traduceți?

– Citesc cărțile ca orice iubitor de literatură, însă, în cazul unora dintre ele, scrisul parcă îmi place mai mult. Simt mai bine ritmul frazei, structura, vocabularul, felul aparte al scriitorului de a le pune împreună. Se cristalizează toate într-o voce pe care o aud foarte clar în mine și, aproape pe nesimțite, mă trezesc că traduc deja cu creionul pe carte, chiar pe paginile de gardă. Majoritatea cărților pe care le am sunt scrise pe toate părțile, cu creionul. Sigur, mă gândesc și dacă povestea poate fi relevantă pentru un public francez. Însă faptul că sunt o fostă ziaristă, cu un bun simț al comunicării, mă ajută să știu exact cum să înmânez o propunere de traducere unei edituri și cum să o susțin, să am câștig de cauză.

–    Traducătorul nu are o relație obișnuită cu opera unui scriitor. Ajunge să o cunoască în cele mai intime detalii, nu?

– Mie îmi place să fac o comparație din registrul medical. Îmi place să spun că, traducând, ajungi să cunoști și anatomia, și fiziologia scrisului, ajungi să știi dacă textul are coloana vertebrală solidă, dacă ritmul e mai nervos sau mai limfatic, dacă fraza are respirație largă sau gâfâită și tot așa. Dar, mai ales, ajungi să pătrunzi în creierul scriitorului, să simți și vibrațiile vocii lui.

“Sclavagism de secol XXI”

– Traducătorii se confruntă azi cu o mare provocare: apariția inteligenței artificiale, capabilă să traducă pagini întregi în doar câteva secunde. Cum trăiți cu fantoma ei la orizont?   

– Inteligența artificială generativă e un pericol pentru orice creator de text, muzică sau imagine. Ea se bazează pe un model statistic, care a fost antrenat pe baze uriașe de date, pe miliarde de creații aparținând creierelor umane, cărora nu le întoarce niciun fel de drepturi de autor. Este o adevărată spoliere, un furt intelectual care s-a comis deja, cu mult înainte ca noi să ne putem apăra, să apucăm să creăm o legislație. Un lucru de care se vorbește mai puțin e ce dezastru de mediu antrenează ea. Toate aceste enorme centre de date emit tone de CO2, iar supercomputerele folosite au nevoie de răcire constantă, la care se folosesc cantități uriașe de apă. Asta a provocat deja, în regiunile unde sunt localizate, secete majore și mari dezechilibre ecologice. Nu mai vorbim de felul în care sunt menținute inegalitățile planetare, fiindcă în timp ce toate profiturile merg spre Nordul Global, în Sudul Global, milioane de oameni sunt exploatați și foarte prost plătiți ca să filtreze încontinuu imagini, ca noi să putem folosi asemenea programe. Revenind însă la traduceri, o să vă întreb: voi ați lăsa inteligența artificială să traducă manualul de folosire a unei centrale nucleare? Sper că nu. Dar un tratat de pace? Sigur, o să ziceți că traducătorul poate doar supraveghea traducerea care se face automat pentru a o corecta la nevoie. Dar ce muncă precară și alienantă ar fi asta, ce sclavagism de secol XXI, care îi ia traducătorului bucuria! Nu cred nici în folosirea inteligenței artificiale în domeniul traducerii științelor sociale, unde pericolul de viciere a relațiilor între oameni e și mai mare. Modelele statistice nu sunt bune decât acolo unde miza e să extragi informație dintr-o masă de date, să găsești acul în carul cu fân.

“Traducerea e act de creație”

– Ce îl face pe un om un bun traducător?

– În primul rând, un bun traducător respectă textul original. Asta nu înseamnă, bineînțeles, că îl traduce cuvânt cu cuvânt, ci că a înțeles perfect fiecare frază, în toate dimensiunile ei, că o poate contextualiza în economia paginii, a capitolului, a cărții, că o poate situa în istoria personală a scriitorului și așa mai departe. Un bun traducător are un bagaj de lecturi și de experiențe care îi permite să găsească acel cuvânt potrivit. Nu traduci doar cu un dicționar, traduci cu întreaga ta existență. Eu, Laure Hinckel, când traduc, traduc cu tot ce sunt, cu cărțile care m-au format, cu oamenii pe care îi am alături, cu locul în care trăiesc, cu lucrurile pe care le iubesc. Tocmai asta face ca traducerea să fie vie.

– Ați avut întâmplări, experiențe sau întâlniri care să vă fi schimbat felul în care vedeți actul acesta al traducerii?

– Cred că în timp am evoluat, m-am perfecționat, dar nu mi-am schimbat neapărat viziunea despre ce înseamnă o traducere. Încă de la început am fost destul de impermeabilă la eterna dezbatere din breasla traducătorilor, cea dintre les ciblistes și les sourcistes, adică cei care sunt gata să facă adaptări exagerate, pentru a se conforma limbii țintă, și cei care impun prezențe ale limbii sursă în limba de destinație. Mi se pare sterilă discuția, un traducător este și una, și alta: el descrie cel mai bine tensiunea dintre cele două modele. Traductologia, prin urmare, nu mă atrage. Ca traducătoare de cursă lungă, am chiar sentimentul că mă poate frâna în expresivitate. Cu cincisprezece ani în urmă, am întâlnit însă o expresie care mi-a plăcut și pe care am păstrat-o. Un coleg traducător mi-a spus “J’ecris des traductions”. Nu “Je fais des traductions”. Era adică “un scriitor de traduceri”. E pentru mine cea mai fidelă definiție a actului de traducere, care e eminamente un act de creație. Chiar dacă trebuie să îți traduci propriul tău text literar, ai să te trezești că de fapt îl rescrii. De aceea tot mai multe edituri aleg să pună numele traducătorului pe copertă. Iar noi, prin asociațiile noastre de traducători, milităm constant pentru asta.

– Există și ceva ce nu poate fi tradus? Ce ­rămâne pe dinafară când un text trece în altă ­limbă?

– Ce rămâne pe dinafară e ceea ce eu numesc “la part des anges”, care e și numele site-ului meu de traducere. Partea îngerilor e o expresie poetică a “crescătorilor de cognac”. Le spun “crescători”, fiindcă ei înșiși spun că: “ils ­elevent le cognac”, “cresc” cognacul, nu îl “produc”. În lumea lor, “partea îngerilor” e cantitatea de alcool care se evaporă natural din butoaie, în procesul de învechire a alcoolului. Am întâlnit multe astfel de exemple, mai ales în procesul de traducere a “Solenoidului” lui Mircea Cărtărescu, le-am trecut în caietele mele de traducere, în jurnalul de traducător. Nu teoretizez, că nu-s teoreticiană, dar din când în când îmi place să împărtășesc și cu alții câte ceva din munca asta de culise.

– Pe umerii unui traducător nu stă doar traducerea propriu-zisă, ci și un veritabil efort de promovare a unei literaturi. Cât de confortabil stă azi literatura română în spațiul francez?

– Mult mai bine ca acum două decenii, asta e clar. E și consecința politicilor culturale făcute în tot acest timp – ediția din 2005 a “Belles Etrangeres” a fost dedicată României și a adus 12 scriitori români contemporani la întâlnirea cu publicul francez; în 2013, România a fost și țara invitată de onoare a Salonului de Carte de la Paris ș.a.m.d. Dar e mai ales rezultatul muncii de furnică a traducătorilor, încăpățânarea lor de a continua. Nu toți autorii români sunt la fel de cunoscuți sau se vând la fel. Cărțile mai importante, cum e “Solenoid”, au atins însă 10.000 de exemplare cel puțin. Azi, numele care le sunt cunoscute francezilor sunt, în primul rând, cel al lui Mircea Cărtărescu, care are tot mai mare succes de public, urmat apoi de Gabriela Adameșteanu, care e foarte talentată    și rodnică, de Matei Vișniec, care își scrie romanele în română, dar piesele de teatru în franceză. I-am tradus o carte care a fost răsplătită în 2016 cu premiul “Jean Monnet” al Festivalului de literatură din orașul Cognac. Ana Blandiana e în continuare foarte cunoscută. Dacă ne gândim însă la literatura nouă, au avut succes traducerile lui Dan Lungu. Bogdan Alexandru Stănescu e la a doua sau a treia traducere, e bine promovat, a început să prindă în Franța. Din spațiul de peste Prut, o primire extraordinară a avut Tatiana Țîbuleac (ea locuind la Paris, de multă vreme deja), dar au avut parte de traduceri și Nicoleta Esinencu și Iulian Ciocan. În ce mă privește, abia aștept să pot să traduc “Țesut viu”, al lui Emilian Gălaicu Păun.

– Lumea românească a fost de multe ori zguduită de scandaluri legate de câți bani se bagă în promovarea autorilor români în străinătate și cât din succesul ulterior al acestora e parte a acestui lobby. Cum stau lucrurile de fapt? Care e rețeta succesului peste hotare, odată cartea tradusă?

– Evident că e nevoie de politici culturale. E nevoie ca Institutul Cultural Român să continue să publice și să prezinte la Salonul de Carte de la Paris, acele cataloage cu extrase traduse din cărțile scriitorilor români. Apoi, trebuie să ai norocul unui editor francez care să creadă în tine. Trebuie să existe niște eforturi și în țara de recepție. Dar aceste polemici, cu care sunt la curent și eu, sunt pur și simplu invidie aruncată-n lume. Ce trebuie să înțeleagă lumea e că, de la un punct încolo, nu mai ține doar de programele culturale necesare, ci și de valoarea fiecărui autor. Dacă scriitorul nu are talent, nicio editură nu-l publică. Dacă Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Bogdan Alexandru Stănescu, Dora Pavel și alții sunt publicați, e pentru că sunt buni, iar cărțile lor sunt interesante. Oricât de importante ar fi politicile culturale, totul începe de la valoare.

“București, după 30 de ani”

– În primăvara aceasta, pereții galeriei Macadam, a Institutului Cultural Român din Paris, au găzduit expoziția dvs. de fotografie, Bucarest, trente ans après, asta, după ce în Octombrie anul trecut volumul cu același nume ne-a făcut să vă descoperim și ca fotografă, una care și-a antrenat mult ochiul pe realitățile românești. De fapt, ce căutați, ce vă face să declanșați aparatul, în plimbările dvs. prin București?

– După exact 30 de ani de la expoziția mea foto de la Institutul Francez din Ianuarie 1995, am revenit ca fotografă, pentru a arăta cum s-a schimbat un oraș. Mi-a plăcut să-mi plimb privirea, să descopăr și să surprind locuri mai puțin cunoscute. Bucureștiul e un oraș care îmi e azi foarte familiar. Îi cunosc și rănile, și defectele și-mi place să captez ce-l face înduioșător și interesant. Ca toți francezii, țin mult la ideea de patrimoniu și mă doare, efectiv, să văd clădiri de valoare lăsate în paragină,    din nepăsare sau corupție. Cartea aceasta, pe care am scris-o și în franceză, și în română, cu o introducere destul de cuprinzătoare, e și un omagiu adus bucureștenilor.

– Reveniți an de an la Iași, la festivalul de literatură. Dar drumurile vă poartă constant și prin București. Dacă în plimbările dvs. v-ați împiedica și de-un personaj literar, cu cine v-ar plăcea să stați la povești?

– Oooh… imediat m-am gândit cât mi-ar fi plăcut s-o cunosc pe bunica cineastului Cristian Mungiu, cea evocată cu atâta empatie și realism în “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”. Am avut bucuria să traduc volumul, s-a lansat anul trecut și la Paris. Însă de stat la povești, la o cafea sau un pahar de vin, mai curând aș face-o cu “Tache de catifea”. Nu cred că există o vreme mai potrivită ca moliciunea soarelui de Octombrie ca să cobori în lumea personajelor lui Ștefan Agopian. În 2015, la Actes Sud, s-a publicat traducerea mea la “Sara”. Lui “Tache..” nu i-a venit încă rândul. Dacă aș putea însă alege ce cărți ale lui Agopian să traduc, aș alege… să le traduc pe toate.    Într-atât sunt de fascinată de universul lui!