În luna Mai, trebuia să merg la policlinică, pentru „un tratament de revigorare a încheieturilor”. Spitalul se află în zona veche a Bucureștiului, pe str. Paris. Îndreptându-mă într-acolo, am observat câteva persoane care doreau să ajute să zboare un puiuț de pasăre, căzut din cuib. După 2-3 încercări, de frică să nu-i zdrobească pieptul, căci puiul nu putea să se susțină, am intervenit, l-am luat în pălăria mea de pai și am plecat cu el la policlinică. Acolo i-am dat apă cu un căpăcel, l-am familiarizat cu aparatele, mai ales cu sunetele lor, și parcă s-a mai înviorat. Apoi, am plecat acasă cu el, evident, gândindu-mă cu îngrijorare cum să fac să-l protejez, căci eu aveam o pisică! Am trecut pe la un cabinet veterinar, să aflu ce pasăre este și cum s-o hrănesc. Avea penaj negru, câteva pete albe și albastre pe aripi și… când se voia fioros, puiul desfășura un moț bej pe căpșor. N-am aflat mare lucru, spre surprinderea mea, însă de mâncare mi s-a spus că pot să-i dau, din porția pisicii, „hrană umedă de pui”! Am trecut pe la o vecină, am împrumutat o colivie de papagali, am instalat puiul în ea, am luat o seringă în care am tras gălbenuș de ou crud, amestecat cu puțin mălai, și l-am hrănit. Culmea că a vrut, a băut și apă și s-a culcat extenuat, pe niște lavete curate, până a doua zi. Eu m-am instalat la calculator și am căutat, am rugat pe toată lumea autorizată să mă ajute să aflu „cine” e puiul meu. Un singur om de suflet m-a înțeles și mi-a răspuns, domnul Daniel Petre, un adevărat iubitor al naturii. Mi-a trimis fotografii din care am „identificat suspectul”. Era un pui de gaiță!
În două zile ne-am împrietenit. Mă chema să-l hrănesc cu un glas răgușit, un fel de crăunit ca al ciorilor, dar mai muzical, dădea din aripi și căsca ciocul. Venea încrezător din colivie pe mâna mea, când încercam să-l învăț să zboare. A început să-i placă balansul meu, a acceptat-o și pe mama, care „ținea de 6”, să nu intre cumva pisica în bucătărie, când îl dădăceam. Pisica nu l-a văzut niciodată, dar bănuia ceva, căci mă privea scormonitor și căuta prilej de a inspecta locul interzis.
Așa au trecut peste 3 săptămâni. Hrănit, curățit și antrenat, încât nu prea mai încăpea în colivie, privea toată ziua pe geam, tânjind după păsările ce treceau în zbor pe lângă balcon. Cu mare tristețe și îngrijorare, într-o zi m-am hotărât să-i redau libertatea.
L-am hrănit bine, i-am dat apă și l-am dus în colivie până într-un parc din apropiere. I-am întins mâna, a urcat pe ea și apoi a zburat stângaci, într-un pomișor. Acolo l-am lăsat, cu sufletul plin de îndoieli, dar și de speranță că se va descurca și că își va găsi chiar și o pereche la fel de moțată ca el. Cred că între păsări și oameni există o legătură pierdută, pe care ar trebui s-o descoperim. Nu sunt chiar așa de sălbatice precum par. La fel ca și noi, au nevoie să fie iubite și ajutate. Cred că marea lecție pe care ar trebui s-o reînvățăm e iubirea.
RODICA A. – București
