Când lucrurile par a nu se așeza cum ți-ai dori acasă, printre ai tăi, poate însemna că voia lui Dumnezeu e alta. Și, uneori, trebuie să ajungi cu adevărat la capătul lumii, ca să-ți împlinești rostul și menirea. Așa se va fi întâmplat și cu părintele Daniel Corîu. Fiu de preot și nepot al unei bunici ce s-ar fi vrut monahie, Daniel se juca de-a preotul prin casă, încă din anii copilăriei, cu prosoape ca epitrahil și vătraiul drept cădelniță. Educația de bază a primit-o în biserica în care tatăl său a slujit mai bine de 35 de ani, așa că drumul lui n-avea cum să fie altul decât tot cel al preoției, a slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor, dinlăuntrul altarului. Atâta doar că nu i-a fost dat să-și poată împlini visul în țară. Când patriarhia căuta un preot dispus să plece tocmai la Tokyo, în Japonia, la parohia „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, părintele Daniel Corîu a fost ales de Patriarhul Daniel să îndeplinească această misiune. Sunt 12 ani de atunci. În țara „Soarelui răsare” credința creștină prinde greu.

„Sunt singurul preot ortodox român din arhipelagul nipon”

– Sunt mulți credincioși ortodocși în Japonia? Ei au cerut să aibă preot și biserică?

– Cred că ortodocși sunt aproximativ 5000, în toată Japonia, doar unu la sută din totalul populației. La solicitarea românilor ortodocși, în 2008, Patriarhia Română a trimis doi preoți, unul pentru Tokyo și altul pentru Osaka. În 2013, eu l-am înlocuit pe cel din Tokyo, iar preotul din Osaka a plecat din Japonia la câțiva ani după venirea mea, astfel încât acum sunt singurul preot ortodox român din arhipelagul nipon și deservesc în jur de 200 de familii, majoritatea româno-japoneze.

– În ce spațiu slujiți, părinte, și în ce limbă?

– Când am ajuns în Japonia, am slujit în capele catolice, din 2013 până în 2016, când ne-am mutat în actuala biserică, tot catolică. Această comunitate voia s-o vândă, însă nu unei companii imobiliare, ci unei alte comunități, care s-o folosească în continuare ca biserică. Noi căutam un astfel de spațiu stabil și astfel Dumnezeu a făcut să ne întâlnim. Am achiziționat biserica în 2017, cu sprijinul Patriarhiei Române și al Secretariatului de Stat pentru Culte. Ulterior, am amenajat-o și înfrumusețat-o cu tot ceea ce este specific unei biserici ortodoxe, iar în 2020, a avut loc sfințirea ei.

De slujit, slujesc în română, engleză și japoneză. De mult ajutor este slujirea părintelui diacon, care este japonez, vorbitor de limbă engleză, și care s-a mutat la noi în urmă cu trei ani, de la Biserica Ortodoxă Japoneză. Această biserică are rangul de Mitropolie Autonomă, se află sub jurisdicția Patriarhiei Ruse și a fost întemeiată în secolul 19 de Sfântul Nicolae al Japoniei.

„Preoții budiști ajută la ridicarea unei biserici ortodoxe”

– Ce presupune o biserică ortodoxă într-o țară bogată, civilizată, dar necreștină?

– Societatea japoneză are cunoaștere despre creștinism pe filieră catolică sau protestantă, deci creștinismul nu le e întru totul străin japonezilor. Desigur, le este greu să înțeleagă diferențele dintre Biserica Ortodoxă și cea Catolică, dar sunt toleranți cu creștinii, în general. Noi am avut șansa ca biserica să fie deja construită și, astfel, comunitatea locală să fie obișnuită cu ideea de biserică în mijlocul ei. În general, este destul de dificil să construiești o biserică într-un cartier rezidențial, deoarece localnicii, fiind iubitori de liniște și ordine, se simt deranjați de tot ceea ce presupune biserica, respectiv o adunare de oameni.

Cu ajutorul Domnului, acum așteptăm să primim o bisericuță de lemn, ce va deservi cimitirul nostru din Yamanashi. Această biserică va fi amplasată vizavi de un templu păgân și va fi adusă și instalată cu tot suportul logistic oferit de preoții budiști ai acestui templu. Unde vrea Dumnezeu, chiar și preoții budiști ajută la construirea unei biserici ­ortodoxe!

„În general, majoritatea japonezilor sunt indiferenți față de tot ceea ce înseamnă religios”

– Cum e viața de zi cu zi în Japonia? Care e statutul dumneavoastră, ca preot? Aveți și un alt loc de muncă?

– Nu am alt statut decât acela de preot. Am viza de la statul japonez doar pentru activități religioase, cea mai restrictivă viză, care nu-mi permite să mă angajez nicăieri în altă parte. Mai mult, ea se reînnoiește din cinci în cinci ani și nu poate fi deveni permanentă.

– Cum vă privesc japonezii – pe dumneavoastră, ca preot, și pe creștinii ortodocși, în general? Vin la slujbe măcar de curiozitate?

– Japonezii sunt, în general, reticenți față de tot ceea ce este nou, ieșit din comun pentru ei. Eu m-am obișnuit cu privirile lor curioase și uimite. Faptul că port mereu o cruce la gât mă ajută cumva, altfel m-ar fi confundat cu vreun musulman și atunci și-ar fi arătat mult mai frontal reticența. În general, însă, majoritatea japonezilor sunt indiferenți față de tot ceea ce înseamnă religios. Curiozitățile și interese lor majore sunt față de tehnologie, mâncare, modă, nicidecum față de biserică. Trăiesc o viață materială golită de tot ceea ce presupune spirit și spiritualitate.

– Cum v-ați acomodat dumneavoastră și ­familia?

– Nu aș spune că ne-am acomodat, de vreme ce noi nu trăim în Japonia, ci în biserică, la propriu. Pe lângă puținele ieșiri în mediul japonez, avem de-a face doar cu oamenii și activitățile din biserică.

Desigur, diferențele majore exterioare față de mediul de acasă, din România, ne pun permanent la încercare. Însă am învățat să ne facem ale noastre, așa cum se poate aici, fără a ne dezintegra identitar, dar și fără a disprețui ceea ce nu coincide cu ce gândim și facem. Este dificil să reziști, deoarece presiunea mediului este enormă. Însă în biserică ne găsim susținerea, iar relația cu sfinții este esențială pentru a rezista acestei presiuni. E nevoie exact de o anume rezistență, deoarece mediul și cultura japoneză nu pot fi acomodate creștinismului. Mai exact, nu se poate să trăiești și după cultura și principiile japoneze, și după cele evanghelice, în același timp.

„De mai bine de 400 de ani, misionarii creștini au încercat fără succes adaptarea Evangheliei la cultura și tradiția japoneză”

– E greu să fii creștin într-o țară necreștină?

– De mai bine de 400 de ani, misionarii creștini au încercat fără succes adaptarea Evangheliei la cultura și tradiția japoneză. Cultura japoneză este o cultură păgână, o cultură adogmatică, ne-evanghelică. Prin urmare, acomodarea unui creștin adevărat, trăitor, la societatea japoneză este aproape imposibilă. Însă aici intervine rolul esențial al bisericii. În Japonia, Biserica este ca un spital ce îi vindecă pe oameni de virusul cu care societatea materialistă și păgână îi infectează. Vindecarea creștinilor se vede în aceea că transfigurează tot ceea ce presupune mentalitatea, traiul și cultura păgână. În cazul românilor, aș zice că sufletul devenit sănătos prin biserică nu mai vrea să trăiască în Japonia, ci se mută în România sau cel puțin, într-o țară ortodoxă. În decursul timpului, am avut numeroase cazuri de asemenea credincioși, români, dar și de alte naționalități, care, după ani de stat în Japonia, au înțeles că nu pot să trăiască creștinește aici și au plecat. Pe cei care rămân îi ținem pe „perfuzii”, adică pe rugăciuni. Cu alte cuvinte, aici ne ocupăm doar de supraviețuire, de întreținere, nicidecum nu ajungem la sporire, creștere în viața creștină, duhovnicească. Și aceasta, deoarece două ore de slujbă pe săptămână – adică atât cât unii prind, alții nici atât – nu sunt suficiente pentru a face față traiului păgân japonez. Eu le spun mereu celor din biserică faptul că aici trebuie să facem de trei-patru ori mai mult efort decât în România, pentru a trăi o viață creștină, evanghelică. Desigur, Dumnezeu se îngrijește de mântuirea fiecăruia, oriunde s-ar afla. Însă, pentru a spori duhovnicește aici, cred că este nevoie de multă osteneală, determinare și renunțare la comoditățile cu care viața în Japonia ne obișnuiește.

„Majoritatea românilor de aici trăiesc fericiți în viața

pe care le-o oferă Japonia”

– Aveți în grijă și familii mixte? Cum țin ei sărbătorile, cum e viața lor duhovnicească?

– Majoritatea celor pe care îi păstoresc au familii mixte. Pot să vă spun că soțiile japoneze ale bărbaților români, cât și soții japonezi ai româncelor, nu vin la biserică, nu sunt prezenți în viața bisericii, aproape deloc. Unii dintre ei sunt în continuare păgâni și nu vor să se boteze. Alții au fost botezați, în special dintre soții româncelor, dar, pentru că nu au făcut-o din convingere, ci doar la îndemnul partenerului, nu au nici o legătură cu biserica.

Desigur, greutatea trăirii vieții creștine o resimte, în special, cel care vine la biserică. Multe dintre româncele care vin constant la slujbe sunt atenționate de soți că vin prea des, că cheltuie bani pentru biserică ș.a. Sau soțiile japoneze gătesc intenționat de dulce, în post, pentru soții lor ortodocși, și ca o formă de dezacord față de schimbarea spirituală a vieții lor. Sunt însă și japoneze care se bucură de schimbarea în bine a soților, însă ele nu participă la experiența vieții creștine. Prin urmare, este dificil pentru o familie mixtă să trăiască creștinește. Chiar dacă aceștia sunt botezați, pentru că trăiesc în continuare în același mediu păgân, este foarte greu să renunțe la mentalitatea păgână și să devină ortodocși în lăuntrul lor.

– Ce anume mai păstrează din România românii stabiliți în Japonia? Își mai educă copiii în spiritul nea­mului din care se trag?

– Românii din Japonia păstrează din România acele lucruri care sunt cel mai puțin importante, din punctul meu de vedere, cum ar fi: muzica populară, mâncarea, băutura, cozonacul, pălinca, vinul etc. În rest, pentru a se putea integra într-o familie japoneză, dar și în societate, au trebuit să ignore multe aspecte ce țin de România. În casele lor nu se vorbește românește, decât foarte puțin. Soții lor nu fac efortul de a învăța românește, iar copiii, cât sunt mici, vorbesc limba română, dar când cresc, o uită și renunță la ea. Ori, fără a ști limba română, cu greu pot să învețe ceva din cultura și tradiția noastră. Tradiția și cultura română sunt eminamente creștine. Fără biserică, nu se poate vorbi de cultura română. Prin urmare, cine este iubitor de cultură română este și de biserică, și viceversa. Dar, așa cum spuneam, cine ajunge la acest nivel nu mai dorește să trăiască în Japonia.

La biserică, facem cursuri de limba română pentru copii, îi învățăm colinde, cântece. Însă, ceea ce facem este extrem de puțin, deoarece în restul timpului vorbesc în japoneză și trăiesc în mediul japonez. Sunt uimit când îi aud, în mod involuntar, chiar pe copiii ce vin la biserică, vorbind unul cu altul doar în japoneză. Cu mine comunică, pe cât pot, în română. Pentru a-i ajuta mai mult, am ajuns, mai degrabă, să vorbesc eu cu ei în japoneză.

– Care sunt frământările românilor din Japonia? Au de gând să se întoarcă acasă, în România?

– Din păcate, chiar și românii din Japonia au ajuns să trăiască așa cum trăiesc japonezii, au aceeași rutină, aceleași interese și aceeași mentalitate. Vorbesc în special de cei care locuiesc aici de cel puțin zece ani. Prin urmare, foarte puțini dintre ei doresc să revină în România. Așa cum sunt românii peste tot, la fel sunt și cei din Japonia: critici față de România și față de tot ceea ce este românesc. Desigur, sunt printre ei și excepții. Însă majoritatea românilor de aici trăiesc fericiți în viața pe care le-o oferă Japonia, care este, cu adevărat, o viață comodă, ușoară, sigură și frumoasă.

„Îi rog pe românii din România să se roage și pentru românii din Japonia, ca să își vină în fire, în simțire și trăire”

– Ce ar trebui să învățăm noi de la japonezi și ce ar trebui să învețe ei de la noi?

– Dacă avem Biserica, avem Evanghelia, avem toată bogăția aceasta istorică și culturală a neamului nostru, cred că nu ne mai trebuie nimic. Avem tot ceea ce ne trebuie ca să fim așa cum trebuie, pentru ca țara noastră să înflorească. Din păcate, deși suntem bogați, ne uităm cu poftă la roșcovele din farfuriile străinilor. Japonezii, fără a fi creștini, își iubesc țara și cultura lor și își dau viața pentru acestea. Cred că asta am putea învăța și noi de la ei: să iubim mai mult ceea ce avem, ce este al nostru. În ultimele decenii, ni s-a inoculat ideea că tot ce este străin, doar pentru că este altfel, este mai bun decât ceea ce este românesc. A fi român este tot una cu a fi creștin. Dar nu orice fel, ci un creștin de­săvârșit, sporit duhovnicește. Până să ajungem la acest nivel, atâta vreme cât ne uităm peste gard, la alții, mai avem multe de învățat despre noi înșine, despre ce ar trebui să însemne a fi român și a fi creștin.

– Ce gând duhovnicesc ați adresa cititorilor revistei noastre, unii dintre ei poate admiratori ai Japoniei, țară în care trăiți și slujiți?

– Gândul pe care îl trimit cititorilor dumneavoastră, cât și tuturor românilor, este acela de a fi și a deveni creștini adevărați, trăitori, rugători, iubitori de Dumnezeu, de biserică și de aproapele. Trăim vremuri tulburi, confuze, în care doar discernământul ne poate așeza pe calea care trebuie. Pe cât de multă informație avem, pe atât de puțin discernământ dispunem. Viețuirea creștină adevărată aduce cu sine virtutea discernământului și vom cunoaște care este lucrul cu adevărat folositor și care nu. Îi rog pe românii din România să se roage și pentru românii din Japonia, ca să își vină în fire, în simțire și trăire. Să îi ajute Bunul Dumnezeu să fie treji sufletește și să revină acasă, în România! Iar dacă, din diverse motive, nu pot face asta, măcar să trăiască în Japonia astfel încât să insufle în familiile lor, în tot ceea ce ei fac, duhul autentic creștin și românesc. Nu ca să îi facă români pe japonezi, ci, împreună cu ei, noi toți să fim uniți în aceeași credință, nădejde și dragoste.