„Doamne, scoate-mi în cale ceva mic și negru!” Așa mă rugam, seară de seară, cu sufletul sfâșiat de durere. Murise Carina, minunata mea pisică, iar eu nu-mi mai găseam liniștea, adormeam și mă trezeam plângând. Cei din jur, neînțelegând dimensiunile suferinței mele („Ce naiba, era doar o pisică!”), mă compătimeau sincer, neputându-și ascunde însă zâmbetul ușor ironic. Nu-i luam în seamă, știam că nu de la ei îmi va veni alinarea. Continuam să mă rog așa cum n-o mai făcusem niciodată. „Doamne, scoate-mi în cale ceva mic și negru!” Acesta era leitmotivul suferinței mele repetat, obsedant, seară de seară, până când…
Trecuse de miezul nopții. Mă îndreptam spre casă fără grabă. Îmi plăcea orașul la acel ceas târziu, când toată suflarea dormea. Toată suflarea, în afară de ceva „mic și negru” ce mi-a apărut în cale. Nu-mi venea să cred, Dumnezeu îmi ascultase ruga! La picioarele mele „se pisicea” un ghem de viață ce aștepta să-l ridic și care se va numi Natașa. Era începutul unei minunate „povești de iubire” dintre un om și o pisică.
La vreo zece luni de la această întâmplare, „frumoasa” mea, crescută de altfel în captivitate, a fugit cu… vreo câțiva motani. Timp de-o săptămână o strigam înnebunită prin curte, dar dumneaei se făcea că nu m-aude. Asistam neputincioasă la neliniștitoarele-i incursiuni pe-acoperișuri și magazii, cu o ceată de „golani” după ea. Și eu, care până nu demult mă amăgeam, crezând că i-am dat o „educație” aleasă… Resemnată la gândul că, în fond, toți copiii sunt niște ingrați, îmi vedeam de treburile mele când, într-o seară, aud un jalnic mieunat la ușă. Deschid, și-n prag stătea, cu un aer spășit… Natașa. Ne-am privit câteva secunde ochi în ochi, timp în care „domnișoara-doamnă pisică” a înțeles că, orice-ar fi, mama-i mamă, până la urmă iartă, și-a intrat, țanțoșă, pe teritoriul ei (acesta fiind nu numai casa, ci și inima mea). S-a repezit la „fufuria” ei, pe care m-am grăbit s-o umplu cu tot felul de bunătăți. Era lihnită de foame, că „porcii” de motani nu s-au gândit s-o invite și la masă. Mda, așa-s unii „bărbați”, știm noi bine.
În așteptarea sorocului – pentru că era lesne de-nțeles cam ce a făcut „minunata” mea cât a lipsit de-acasă, mi-am procurat câteva cărți, documentându-mă serios asupra sarcinii și-a nașterii la felinele domestice. Și, într-o noapte, minunea s-a întâmplat. Natașa mea a născut trei fetițe: Sașa, Lena și Liuba.
„Ce copii urâți ai făcut, Natașa!” Se uita intrigată la mine. „Nu-i adevărat, mama a glumit.” Privirea i se-nsenina și, strângându-i cu dragoste și mândrie la piept, parcă-mi spunea: „Uite ce pui frumoși am!”.
La câteva zile, Lena și Liuba s-au făcut „îngerași”, ducându-se la Doamne-Doamne. Muriseră din cauza cine știe căror boli ascunse, iar eu le-am îngropat, plângându-le cu-aceeași durere cu care-am plâns-o pe Carina odată… Dar a rămas Sașa. O drăcăraie de pisică, goală tată-său. (Spun asta, pentru că trebuie să o „reabilitez” totuși pe Natașa în ochii dvs. Deși au ”curtat-o” mulți – pentru că e frumoasă și deșteaptă și de familie bună – ea doar pe Alioșa l-a iubit.) Este inutil să vă descriu cam ce face Sașa cu jucăria ei: i-o arunc la distanță și mi-o aduce-n botic, i-o așez pe mobile și, după ce chibzuiește îndelung – clipind ștrengărește din ochi – cam pe unde s-o apuce, alege „traseul” cel mai sigur și mi-o aduce, bineînțeles, tot în botic. Ce mai, Natașa are un „copil-minune”!
Cât despre Ana, ce să vă spun? Ea este puiul meu de om. Asta, ca nu care cumva să creadă cineva că sunt o domnișoară bătrână și zaharisită, înconjurată de pisici. Am trei fete: Ana, Sașa și Natașa. Alături de ele și prin ele trăiesc, clipă de clipă, o poveste de iubire totală, absolută și definitivă.
STELA B. – Brașov
