În Maramureș, de Luminație

– Suntem în ultima lună de toamnă, plină de fru­musețe, dar și de melancolii. Mai reprezintă Maramureșul pentru dvs. un leac de suflet, mai ajungeți acasă să vă astâmpărați neliniștile vieții?

– Angajamentele profesionale mă țin tot timpul pe drumuri, dar încerc să strecor cât de des pot măcar câteva zile în care să merg acasă şi oricum, în fiecare an, ţin să fiu în Maramureş pe 1 Noiembrie, de Luminaţie, marea sărbătoare a celebrării morților. Aco­lo, în Maramureș, sunt înmormântaţi bunicii şi tatăl meu şi simt mereu dorința ca, alături de mama şi de sora mea, să mergem la cimitir, să facem cele ce se cuvin şi, cel mai important, să am câteva clipe în care să mă reculeg. Anul acesta am reuşit: să ajung în Sighet, chiar pe 1 Noiembrie, şi-am    hotărât cu sora mea să mergem la cimitir a doua zi, duminică. Aşa era şi mai linişte… În general, în Sighet, încerc să ocolesc întâlnirile cu localnicii – când am spectacole acolo, vin la mine mulţi oameni, care-mi spun: „Ducule, nu mă mai ştii? Nu mă mai recunoşti?”, iar eu cu-adevărat nu-i mai recunosc, chiar dacă sunt oameni cu care poate am locuit pe-aceeaşi stradă, iar în copilărie ne-am jucat împreună… Cum să le explic că nu mă ţin cu nasul pe sus, ci, pur şi simplu, nu-i mai ştiu? Trecerea anilor ne schimbă aspectul fizic, iar eu, cu toate că ajung acasă cam de 4-5 ori pe an, timpul petrecut acolo îl dedic mamei şi surorii mele, nu am vreme să văd „ce mai face târgul”, cum se spune… Aşa că, pentru a evita situaţiile acestea delicate, ca să nu rănesc sentimentele nimănui, prefer să mă ţin mai retras: evit „băile de mulţime”.

– În anii comunismului, Maramureșul rămăsese o rezervație de tradiție românească nepervertită, un loc de încărcare spirituală. Și-a mai păstrat și azi ceva din zestrea de atunci?

– Absolut! Iar asta nu cred că se va schimba vreodată, fiindcă e vorba de energia locului. Crede-mă, în clipa în care, pe şosea fiind, trec cu maşina de poarta-simbol, ce marchează intrarea în Maramureș, imediat mă simt acasă şi parcă respir mai profund, mă las în voia amintirilor care, de fiecare dată, dau năvală peste mine. Acolo, pe dealurile acelea, mergeam cu tata să ducem stupii cu albine, să se desfete cu toate florile pământului, care umpleau lumea de miresme și de culori, cum n-am mai văzut niciodată prin alte părți. Toate amintirile astea mă răscolesc… Pentru mine, Maramureşul înseamnă o reîntoarcere în trecut şi, mai ales, în zilele copilăriei, de care mi-e atât de dor… Nu mă feresc de amintiri, îmi fac bine, îmi reîncarcă bateriile!

„Sculați, sculați, boieri mari!”

– Dar maramureșenii de azi mai seamănă cu moroșenii de altădată? Trăsăturile acelea nobile, moralitatea, sfinţenia cuvântului dat, credința au supraviețuit? Pe lângă pământuri și case, moștenesc tinerii de azi și zestre morală? Se mai pot identifica cu locul nașterii lor? Tendința aceasta renaște astăzi în toată lumea…

– Mi-e greu să fac o evaluare exactă… Trăsăturile despre care vorbești eu le-am deprins din familie şi din comunitatea în care am crescut: nu degeaba se spune că acei „şapte ani de-acasă” sunt baza vieții! Nu mai ştiu cum stau lucrurile în familiile şi în comunităţile maramureşene de azi. Ceea ce se vede însă cu ochiul liber e faptul că maramureşenii sunt, în continuare, oameni semeţi şi mândri şi muncitori. Poate că tocmai din cauza acestor trăsături, din dorinţa de a arăta că muncesc şi câştigă bine, la un moment dat, au comis şi o eroare, și-au disprețuit tradiția. Lucrând în străinătate, au adus acasă modelele de acolo, ridicându-și case mărețe, dar nepotrivite cu locul, dând uitării tradiţia strămoşească a lemnului. Aşa au apărut casele alea care nu mai aveau nicio legătură cu spiritul locului, construcţiile acelea din beton şi inox, atât de agresive vizual… Slavă Domnului că „furia” noului a fost depăşită, greşeala a fost conştientizată şi, încetul cu încetul, oamenii s-au întors „la matcă”. Dar vreau să precizez ceva important: în Maramureş, niciodată tradiţiile spirituale, ce ţin de credinţă, nu au fost abandonate! Inclusiv acele obiceiuri cu rădăcini în perioada precreştină au fost respectate fără abatere, chiar şi în perioada comunistă, şi continuă să fie respectate şi azi. De exemplu, înainte de Luminaţie, marea sărbătoare de pomenire a morților, în Maramureş există și astăzi un ritual menit să alunge spiritele rele, prin puterea focului: oamenii fac focuri mai mari sau mai mici, prin curţi, ard tot ce se strânge de prin livadă. Acum un an, s-a nimerit c-am ajuns în Maramureş exact în ziua asta şi – Doamne! – ce imagine era: fumuri-fumuri se ridicau pe tot cuprinsul, pe dealuri şi pe văi, iar aroma aceea de frunze şi vreascuri arse, în aerul toamnei târzii, te îmbăta!

Chiar am comentat cu cei cu care eram în maşină: „Deştepţii ăia de la Uniunea Europeană ne-au zis să nu mai ardem gunoaiele, că poluăm atmosfera!”. Astea sunt lucruri care, la noi, se fac de mii de ani şi au un rost! Sau – uite! – colindele de Crăciun: la noi s-au cântat întotdeauna, chiar şi sub comunişti. Eu şi în anii aceia am mers în Maramureş şi-am cântat colinde. Ba am cântat chiar şi în Bucureşti, pe scena Sălii Palatului. În vremea aceea. făceam parte din grupul Song, condus de Ioan Luchian Mihalea, căruia i se spunea Oanţă. Ei, într-un an, înaintea unui concert, m-am dus la Oanţă şi i-am zis: „Eu aş vrea să cânt un colind.” La care el, plin de curaj, mi-a răspuns: „Ieşi şi cântă un colind!”. Şi-aşa am făcut: am ieşit în faţă şi-am cântat „Sculaţi, sculaţi, boieri mari, seara de Crăciun, / Sculaţi, voi, români plugari, seara de Crăciun”.    Oamenii, în sală, mai întâi au îngheţat de spaimă. Apoi şi-au dat seama că eu veneam „din altă lume”, şi-au luat inima-n dinţi şi, la final, m-au aplaudat… Pentru mine, Crăciunul întotdeauna a fost sfânt: în anii în care am lucrat la fabrică, în preajma Crăciunului, îi spuneam şefului: „Gata, am plecat acasă!”. „Da’ ce-i acolo, în Maramureşu’ ăla de Crăciun?”, se minuna el. „Şefu’, nu ştiţi ce-i acolo… E Crăciunul, eu trebuie să plec acasă!” Şi mă lăsa să plec.

O prietenie pe viață – Ioan Luchian Mihalea

– V-au ajutat sau v-au încurcat aceste trăsături neaoșe maramureșene, odată ajuns în Bucureşti?

– Pe de o parte, m-au încurcat, în sensul adaptării. Mai ales aspectele legate de punctualitate, respectarea cuvântului dat şi rigoarea: astea nu se prea „purtau” pe-aici. (râde) Pe de altă parte, m-au și ajutat: au fost apreciate de profesioniştii cu care am început să lucrez aici şi de oamenii cu care am legat prietenii pe viaţă. Să-ţi dau un exemplu: punctualitatea şi rigoarea mi-au dăruit o întâlnire la care şi azi mă gândesc cu gratitudine – aceea cu Ioan Luchian Mihalea. Eu eram obişnuit cu muzica corală de mic: mama făcuse parte din Corul Cadrelor Didactice din Sighet şi mă luase cu ea adesea la repetiţii. Peste ani, ajuns în Bucureşti şi aflând de grupul Song, mi-am dorit foarte mult să fac parte din el. Atât doar că, iniţial, Oanţă m-a respins: nu accepta muzicieni deja cunoscuţi şi nici studenţi de la Conservator, voia doar „profani”, pe care el să-i formeze. Dar eu am insistat: „Haide, totuşi, să încercăm, şi dacă n-o să fii mulţumit, plec singur, fără să mai comentez”. Până la urmă, Oanţă a cedat şi nu i-a părut rău. Vreme de patru ani, între 1977 şi 1981, colaborarea noastră a mers ceas: a fost întâlnirea a doi oameni extrem de riguroşi, care s-au apreciat reciproc. Ceea ce ne-a despărţit a fost, pur şi simplu, diferenţa de ritm în privinţa programelor: cariera mea de folkist luase avânt, pornisem la drum cu Cenaclul Flacăra, şi nu mai reuşeam să ajung la toate repetiţiile Song-ului. Mi-am dat seama că nu mai puteam să merg în paralel cu toate angajamentele şi-atunci eu m-am dus la Oanţă şi i-am spus că ar fi mai bine să mă retrag. Aşadar, a fost o despărţire absolut prietenească, lipsită de orice animozităţi…

Nu mințiți poporul cu televizorul!

– Să revenim la prezent. Într-un interviu anterior, v-aţi descris ca un om bine ancorat în realitate: Cu cea de azi cum vă aveți? Trăim vremuri potopite de griji şi de nesiguranţe. Dețineți vreo reţetă de păstrare a echilibrului interior?

– Primul lucru care-mi vine-n minte este să nu mai stăm cu ochii așa de mult în televizor. Se vehiculează atât de multă informaţie mincinoasă și negativă… nu mai înţelegi nimic, doar te sperii! Şi mama se plânge şi eu îi zic: „Lasă, uită-te mai bine la filme. Dacă e ceva important sau grav, te anunţ eu.” În plus, pe mine mă mai ajută ceva: faptul că merg atât de mult prin ţară. Gândeşte-te că, lunar, eu parcurg câte 2-3.000 de km, ajung în oraşe diferite, în regiuni diferite, de pe tot întinsul ţării. Or, când ajungi la firul ierbii, îţi dai seama că da, oamenii au multe probleme, au griji, dar merg înainte, muncesc, se zbat, caută soluţii… Realitatea diferă semnificativ de ceea ce se prezintă pe posturile de televiziune. Şi mai înţelegi ceva: că, din păcate, politicienii sunt complet deconectaţi de la situaţia societăţii şi, încă şi mai grav, nu sunt interesaţi de oameni şi nu urmăresc interesul naţional.

– Vremurile acestea mai lasă loc bucuriei artistice, inspiraţiei, așa de necesare creației?

– Pe de o parte, trebuie să recunosc: e greu. Toţi artiştii sunt afectaţi. De pildă, a venit ordonanţa asta, 52, care a creat doar haos şi a generat disperare în mediul cultural. De exemplu, din Septembrie încoace, eu nu mai ştiu cu certitudine decât că urmează să merg patru zile în Elveţia, să-i colind pe românii din comunităţile de acolo. În rest, toate celelalte angajamente sunt sub semnul întrebării. Aveam programat un concert cu Filarmonica din Brăila, şi abia de curând am fost anunţat că: „Am reuşit, am făcut rost de bani! Îl facem!”. Nu poţi lucra aşa, stând cu sufletul la gură până în ultima secundă. E inadmisibil să-ţi baţi joc în felul ăsta de un întreg domeniu! Pe de altă parte, în ceea ce mă priveşte, chiar dacă am capul şi sufletul plin de gânduri, de griji, când urc efectiv pe scenă, las totul în urmă: aşa e corect şi faţă de actul artistic în sine şi faţă de oameni, trebuie să li te dedici cu totul, lor şi doar lor. Apoi, păşind pe scenă, privesc chipurile celor din sală: îi văd pe majoritatea îngrijorați. Asta mă motivează: scopul meu, ca artist, este să-i alin, să-i duc undeva, într-un spaţiu interior mai calm, mai liniştit, să-i fac, dacă nu fericiţi, atunci măcar să zâmbească. Procesul ăsta e de-a dreptul magic: faptul că vezi cum, încetul cu încetul, chipurile se destind, se luminează, se înseninează, apoi ajung chiar la zâmbet… Şi totul se încheie cu aplauze în picioare şi cu sentimentul că nimeni n-ar mai vrea să plece din sală. E ceva magic! Iar satisfacţia mea este imensă!

– Și care este secretul acestui proces magic?         

– Empatia, capacitatea de a-i simţi pe oameni, de a-i „citi”. De-asta, eu niciodată nu merg la un concert cu un playlist prestabilit, nu ţin cu dinţii de o înşiruire de piese, că „aşa am repetat” împreună cu colegii. Nu! Repertoriul se creează acolo, pe scenă, în funcţie de cum îi simt pe oamenii din public: colegii mei îşi dau seama ce urmează după cele câteva acorduri pe care le dau. Repertoriul oricărui concert e ceva ce se naşte atunci, în clipele alea…

– În general, în zona folkului românesc, cum mai stau lucrurile? Acesta este un domeniu artistic care mereu s-a bucurat de un public şi fidel, şi numeros…

– Situaţia e foarte bună! Căci în afara acelor fideli, în ultimii ani am observat în săli un public tânăr şi foarte tânăr din ce în ce mai consistent: au ascultat muzica mea acasă, în familie, adesea datorită părinţilor, iar acum, dorindu-şi să trăiască şi experienţa muzicii cântate live, au prins gustul şi tot revin. Ba chiar, aceia care au acum în jur de patruzeci de ani, vin şi cu copiii lor la concerte. E foarte frumos! E o reîmprospătare care mă bucură enorm! Dar, ştii, cred că explicaţia acestei reîmprospătări nu e doar una sentimentală, cred că are legătură şi cu „arta ca panaceu”. Asta, apropo de ce discutam mai devreme, de vremurile grele, tulburi, în care trăim: arta aceasta vie, adevărată, autentică, nu creată artificial, cu AI-ul, arta aceasta emoţionează profund, alină, mângâie sufletele. Eu întotdeauna am considerat şi consider şi acum, cu tot asaltul acesta al inteligenței artificiale, că un om cu o chitară sau cu orice alt instrument, care cântă din suflet pe o scenă sau într-un grup restrâns de prieteni, nu va putea fi niciodată înlocuit. Nici măcar de sinteticul acesta generat de calculator, care, uneori, e înspăimântător de convingător. Emoţia vie nu poate fi reprodusă artificial!

– Emoţia vie… Dumneavoastră de unde v-o procurați când coborâți de pe scenă?

– Din familie! Familia mi-a fost întotdeauna port în furtună, familia m-a alinat, familia m-a susţinut, familia m-a inspirat, familia m-a emoţionat… Soţia mea, copiii noştri şi acum şi nepoţii, sunt stâlpul vieţii mele! Şi ce nepoţi sensibili am! Le place mult muzica bunicului… Atât de mult, încât nepoţica mea i-a spus maică-sii, cu câţiva ani în urmă, că melodia „Floare de colţ” am scris-o special pentru ea!

– O ultimă întrebare, domnule Bertzi: pe 14 Noiembrie veţi cânta la Sibiu, cu ocazia deschiderii Târgului de Crăciun. Personal, ce vă doriți de la Moșul?

– Şi copilul din mine, şi adultul, au aceeaşi dorinţă: îl rog pe Moşul să aibă grijă de toţi ai mei, să-mi fie toţi sănătoşi şi să fie în continuare în jurul meu.