24 decembrie, Ajunul Crăciunului. Stau așezată pe un fotoliu lângă fereastră și privesc minunatul dans al fulgilor de nea, ce se aștern pe ramurile golașe ale copacilor și pe acoperișuri. Mirosul proaspăt al bradului, împodobit regal pentru sărbătoarea care se apropie, și priveliștea albă din fața ferestrei nu-l impresionează deloc pe motanul meu, Achile, care stă tolănit pe caloriferul călduț, digerând mulțumit fripturica pe care tocmai a savurat-o. Sunt patru ani de când conviețuim fericiți, patru ani, din seara aceea de Moș Crăciun, când destinul ne-a adus față-n față… Ningea ca și-acum. Zăpada se așternuse-n troiene, părând că vrea să înghită pământul. Era atât de frumos, încât mi s-a făcut dor de amintirile vechi, din copilărie, de libertatea lor cu miros de zăpadă, și m-am hotărât să plec afară, pe stradă, în căutarea fericirii de-atunci. Dar cum îmi place să împart bucuria cu alții, în drum spre oraș am trecut și pe la prietena mea, îmbiind-o la o plimbare… cântată: „Hai să-ți arăt Bucureștiul iarna…”. N-am apucat să dăm colțul străzii, când în fața unui magazin de îmbrăcăminte, ale cărui frumuseți expuse în vitrină ne-am oprit să le contemplăm, am auzit niște mieunături disperate. Cineva cu glas mic striga după ajutor. N-am rezistat și m-am dus să văd ce se-ntâmplă. În spatele magazinului, printre lăzi și gunoaie, am zărit un ghemotoc mic și negru, leșinat aproape de foame și frig. Stătea, pur și simplu, tremurând în zăpadă, plângând cu ultimele puteri. Negru ca tăciunele, cu ochii mari, de culoarea lămâilor coapte, mă privea rugător, spunându-mi parcă „Ia-mă cu tine, nu mă lăsa să mor”. M-am aplecat, l-am luat cu grijă în brațe, l-am alintat cu cuvinte tandre și l-am dezmierdat, mângâindu-l pe căpșorul mic și murdar. Deși era foarte slab și înspăimântat, pisoiașul m-a prins de gât cu lăbuțele și m-a pupat cu boticul lui mic și catifelat. În acel moment, care mi-a rămas întipărit adânc în memorie și în inimă, s-a creat o legătură indestructibilă între mine și suflețelul negru ca abanosul pe care l-am botezat Achile. Când am ajuns cu el în dreptul magazinului care forfotea de animație și de lume, am început să aud tot felul de comentarii legate de el. Până și prietena mea era de părere că pisoiașul era prea prăpădit ca să poată trăi, că zilele îi erau numărate, și mai bine să-l las acolo, să-l pun înapoi, în gunoaie. Oameni necunoscuți îmi spuneau să nu-l mai țin în brațe, că-i plin de râie, că-i plin de purici, că-i pisicul diavolului, negru tot, cum era, din cap și până-n vârful codiței… Legătura stabilită între noi a fost însă mult mai puternică, n-a zdruncinat-o nicio părere și nicio povață. Prins de gâtul meu cu lăbuțele lui subțirele, am făcut amândoi drum întors, către casă, și acolo a rămas. Zgomotul produs de prăbușirea bradului frumos împodobit mă trezește din reveria trecutului: „Achile, golanule, ai dărâmat pomul!”. Mă reped la el, dar motanul meu e atât de fericit că a găsit un copac verde într-o cameră de bloc, încât îl mai las puțin să-și vâre botul prin acele parfumate.
Mulți dintre noi mai credem, încă, în Moș Crăciun, și-n seara fermecată a Ajunului ne punem câte-o dorință, așteptând să ni se îndeplinească. Eu cred că în iarna aceea când l-am găsit pe Achile, înțepenit de frig în zăpadă, dorința lui era să-și găsească o casă și o stăpână care să-l îngrijească și să-l iubească. Dorința i s-a-mplinit. În ce mă privește pe mine, deși în anul acela nu-mi dorisem niciun cadou, Moș Crăciun mi-a dăruit mult mai mult: mi-a dăruit un tovarăș de viață, un tovarăș pe patru labe, ce-i drept, cu mustăți și codiță, dar capabil de afecțiune statornică. Singurătatea s-a risipit. Sunt sigură că fiecare din dvs. ați fi mult mai fericiți și mai buni dacă acum, în pragul Crăciunului, ați lăsa să vă intre în casă un animal de pe stradă: o pisică sau un câine orfan.
ALEXANDRA L.
