Vara viitoare se fac 50 de ani de la una dintre performanțele iconice ale sportului românesc, aurul obținut de Nadia Comăneci la Montreal cu prima notă de zece, din istoria olimpică a gimnasticii. Pe drept cuvânt, anul 2026 a fost numit „Anul Nadia Comăneci”, ca „un angajament al statului român față de respectarea valorilor” și pentru a sublinia „faptul că sportul face parte din identitatea națională a țării noastre”. Inițiativa e remarcabilă, iar Nadia, cu energia ei debordantă, chiar poate duce mai departe, în anul care vine, un mesaj viu și valoros către generațiile din urmă, dar și pentru generația de azi, căreia îi lipsește un pic de mobilizare înspre valorile adevărate. Primele efectele ale „Anului Nadia Comăneci” se văd deja: la Onești a fost vernisată recent o pictură murală spectaculoasă, cu „Zeița de la Montreal” – un artificiu modern, pe gustul tinerilor, de a arăta recunoștință pentru cineva care, pornind dintr-un modest oraș de provincie, a ajuns să cucerească lumea.
Coincidență sau nu, pregătirile pentru „Anul Nadia Comăneci” prind gimnastica românească înghițită de un nou scandal, a cărui consecință imediată e dizolvarea lotului olimpic. Iar în spatele scandalului nu stă lipsa de rezultate (rezultate aflate, oricum, la ani-lumină față de Montreal ’76), ci dovada unor crase încălcări ale „valorilor” pe care sportul ar trebui să le celebreze în sălile de antrenament și în marile arene. S-ar putea spune că, în context, „Anul Nadia Comăneci” pică tocmai la fix, prezența fostei mari gimnaste poate reprezenta un ferment de maturizare în lumea mică, dar turbulentă, a gimnasticii românești. Într-o societate tot mai complicată, cu generații tot mai complicate la rândul lor, sportul românesc e într-un punct în care nu mai poate trăi doar din aura unor victorii izolate. Celebrată de întreaga țară acum când a trecut de 60 de ani, Nadia Comăneci era în deplinătatea forțelor sale în anii ’90, după căderea regimului comunist, de scârba căruia fugise în Occident. De ce nu s-a găsit, în toți acești ani, un proiect național serios, în care marea sportivă să fie atrasă, pe care să-l patroneze? S-au spart bani enormi, în tot felul de proiecte sportive fantasmagorice, fără nicio finalitate, și nu s-au găsit fonduri pentru o academie sau un centru profesionist de pregătire, girat de Nadia?!
Ne-a părăsit, zilele trecute, Emerich Jenei, singurul antrenor român care a câștigat cel mai mare trofeu european la fotbal, Cupa Campionilor. Sigur, „nea Imi” a avut parte de recunoaștere din partea României, al cărei selecționer a fost în mai multe rânduri, cu borne importante, bifate la momentele respective, a fost și reprezentant guvernamental. Dar am învățat, în tot acest timp, ceva din eleganța sa, atât de lăudată în ultimele zile? A rămas ceva cu adevărat valoros după Ivan Patzachin, în afara proiectelor sale private, legate de Delta Dunării? „Anul Nadia Comăneci” poate fi un bun moment de reflecție asupra felului în care ne raportăm la marii noștri performeri din sport și nu numai. Ne mulțumim să celebrăm performanțe unice, rarisime, sau învățăm să le punem, în sfârșit, atât pe ele, cât și pe oamenii din spatele lor, în slujba unor proiecte de anvergură, menite să genereze sisteme de performanță, cum există în țările cu mare tradiție sportivă? Dacă tot e „Anul Nadia Comăneci”, n-ar trebui să-i transformăm modelul în realitate? Să-i învățăm lecția?
