„Am convins un spaniol să creadă în visul românesc!”        

– În ultima vreme, plutești într-o sferă strălucitoare, ca Vrăjitorul din Oz. Unde te uiți, reflectoare: televiziune, teatru, cinema… tocmai ce te pregăteşti pentru premiera noului tău film, „Crăciun cu Ramon”! Cum ai devenit inventator de poveşti şi producător?

– La un moment dat, stăteam şi mă gândeam că filmul, ori venea în cantităţi reduse, ori venea când eram ocupat: eu şi industria filmului nu ne corelam deloc. Şi-atunci, mi-am dat seama că eram în postura în care puteam să-mi lansez provocarea de a face eu însumi film, de a fi producător şi de a-mi gestiona propriile proiecte. Evident, n-am ştiut, la acel moment, că avea să fie atât de greu! (râde) Primul pas a fost să găsesc oamenii potriviţi cu care să colaborez. Aşa se explică parteneriatul cu Jesus del Cerro: am convins un spaniol să creadă în visul românesc! Cred că nu e puţin lucru! Ce-i drept, noi aveam deja o istorie în spate: am făcut împreună ceea ce multă vreme a fost singurul film de Crăciun românesc, „Ho-Ho-Ho”, apoi ne-am regăsit la proiectul „Ramon”, iar acum, Jesus mi-a spus: „Pavele, cred atât de mult în proiectul ăsta (n. red. „Crăciun cu Ramon”), încât nu vreau să fiu doar regizor, ci şi co-producător!” Relaţia noastră a ajuns să depăşească business-ul, este întâlnirea a doi oameni care vor să creeze împreună şi care sunt dispuşi să-şi asume şi riscurile presupuse, şi nopţile, şi zilele nedormite care vin la pachet… Gândeşte-te că la primul film, „Ramon”, am muncit cinci ani de zile! Pentru că, în România, să faci un film independent de calitate e foarte greu: să găseşti sponsori, să aduci actori de calibru, să faci o scenografie la standarde înalte, plus chestiunile tehnice – filmări cu două camere, deci cu două echipe, cu o sută de oameni în faţa camerelor, dar şi cu o sută de oameni în spatele camerelor… În fine… În ceea ce priveşte povestea, voiam să fie ceva la fel de sensibil ca „Ramon”, şi-atunci am venit cu ideea unei istorioare de Crăciun: Ramon şi-a găsit iubirea în primul film, iar acum e cu această femeie, care e gravidă în nouă luni. Urmează aşadar primul lor Crăciun. Dar soseşte o scrisoare, din care Ramon află că are o nepoţică, în Oradea. Vrea s-o aducă de Crăciun acasă, însă de-aici încep să se înşire o serie de peripeţii… al căror final trebuie descoperit în cinema. Unde rog pe toată lumea să nu vină solo: să vină cu soţul, cu soţia, cu iubitul, cu iubita, cu părinţii, cu bunicii, cu copilul… Filmul acesta e asemenea zilei de Crăciun: când eşti împreună cu oamenii dragi, te bucuri şi mai mult de el!

„Cine este Ramon? Un om bun”

– Pavel, celor care n-au văzut primul tău film spune-le un pic povestea: cine este Ramon?

– Ramon e un viticultor, aparent un om simplu. Dar eu îl consider super-eroul românesc. De ce? Pentru că Ramon n-are nici pelerină, n-are nici chiloţi peste izmene, nu e nici slim-fit… Ce are el, în schimb, e mult mai important: Ramon are principalele calităţi ale unui super-erou, adică e un om bun, care vrea să facă foarte mult bine. Şi tocmai aceste calităţi ale lui sunt sursa nedumeririi celorlalţi, fiindcă lumea nu mai e obişnuită cu oamenii care chiar au sufletul curat şi vor într-adevăr să facă bine, sunt cinstiţi şi vor să ajute.

– Faptul că ai continuat povestea lui Ramon înseamnă că prima parte s-a bucurat de succes. Ce ingrediente ai folosit?

– „Ramon” chiar a fost un succes: a adus un număr impresionant de oameni în cinematografe, apoi a fost difuzat şi pe Pro TV şi a fost lider de audienţă, după care a intrat şi pe o platformă de streaming, unde a stat unsprezece zile pe locul unu, ceea ce, pentru un film românesc, este extraordinar! Aşadar, al doilea film a venit „la cererea publicului”, cum se spune, deşi el poate fi vizionat fără probleme şi de cei care nu l-au văzut pe primul (personajele principale au fost păstrate, dar acţiunea e independentă). Din nou, cu toate că aveam experienţa cu „Ho-Ho-Ho”, nu ne-am dat seama cât de greu avea să fie să facem un film de Crăciun: noi nu avem bugetul producţiilor hollywoodiene, ca să refacem un întreg decor de iarnă în plină vară, aşa că am filmat chiar iarna. Ceea ce nu e deloc uşor! Bine că am avut un parteneriat excelent cu „Visit Oradea” şi cu primăria oraşului Oradea: oamenii de acolo au lucrat fără cusur, ne-au susţinut logistic enorm, au fost de o punctualitate perfectă… Am ales Oradea cu Târgul de Crăciun de acolo, după ce am vizitat toate celelalte târguri de Crăciun din restul ţării: toate erau superbe, dar cel de la Oradea a avut un avantaj. Anume, faptul că se desfăşoară într-o piaţă cu deschidere, se vede şi Crişul, deci, acţiunea filmului se putea derula foarte bine. Ţin minte că Jesus mi-a spus: „Pavele, oriunde filmez aici, 360 de grade, se vede Crăciunul!”.

„Actori senzaționali!”

– Pavel, cum poţi face un om agitat și neliniştit din ziua de azi să stea locului preţ de aproape două ore la cinema?

– Povestea are umor şi, încă şi mai important, are foarte multă emoţie şi căldură. Te captivează prin delicateţe, frumuseţe şi sinceritate, astfel că, o oră şi jumătate, devii al filmului. Cu totul! Fiindcă nu e ca atunci când te uiţi la un film acasă, unde poţi să fii deranjat de telefon, de vecini, de curier… În cinematograf te dedici poveştii, devii una cu ea. Jesus şi cu mine am ţinut să arătăm lucrurile bune: din oameni, dintr-un oraş… Fiindcă asta e convingerea amândurora: că oamenii sunt buni, cu atât mai mult în preajma Crăciunului. Şi am mai vrut să transmitem ceva important: că Moş Crăciun există! Că existenţa lui nu e o bănuială, ci o certitudine… Plus distribuţia: avem nişte actori senzaţionali! De la Andreea Vasile, Bogdan Farcaş, Iulian Postelnicu, Bogdan Horga, la Alina Chivulescu, Paul Ipate, Anisia Gafton, Sorin Tofan şi Adrian Titieni! Ce pleiadă! Plus, marea revelaţie, Anastasia Haiducu, fetiţa de doar unsprezece ani care o interpretează pe eroina poveştii şi care a luat acest rol în urma unui casting la care au participat peste 115 persoane. E meritul lui Jesus că a descoperit-o: a ales copilul cel mai bun pentru film! Anastasia nu doar că are un talent extraordinar, dar are şi o putere de muncă ieşită din comun! A confirmat aşteptările noastre ­deplin!

„Încerc să fiu un model pentru copiii mei”

– Din reţeta ta de succes face parte şi dorinţa de a-i induce spectatorului o stare de bine? De a-l face să plece zâmbind din sala de cinema?

– Da, îmi doresc să-i fac pe oameni să se simtă bine! Iar ca să reuşesc asta mă gândesc la copiii mei: ce şi-ar dori copiii mei să vadă? Deci, la drept vorbind, eu fac în primul rând filme pentru cei dragi mie. (râde) Serios: încerc să fiu un model pentru copiii mei. Şi tot ce fac în viaţa asta, de când au apărut copiii, pentru ei fac. Iar pentru acest film, în special, fetiţele mele m-au ajutat enorm, în sensul că m-au inspirat.

– Să înțeleg că între Ramon și tine există afinități?

– Da, să ştii că de Ramon simt, cumva, o mare apropiere. Afinitatea asta vine, desigur, din faptul că, inevitabil, avem mai multe lucruri în comun. În primul rând, Ramon are o voinţă extraordinară, iar eu, aşişderea. Ramon, chiar nu se lasă până nu-i iese pasienţa, cum se spune, iar eu sunt la fel de hotărât. Bine, la el situaţiile se complică mai mult, sunt mai întortocheate, la mine, în viaţa reală, lucrurile se desfăşoară ceva mai lin. (râde) Iar în al doilea rând, faptul că Ramon încearcă să bucure cât mai mulţi oameni, asta caut şi eu să fac. În plus, amândoi găsim bucurie pentru noi înşine, în lucrurile cele mai simple, pe care însă nu le luăm ca pe un dat: şi eu, şi Ramon ne bucurăm că plouă, că ninge sau că străluceşte soarele, ne bucurăm că ne trezim şi bem o cafea… „Îmmm, ce bună e cafeaua!”. Ne bucurăm de tot ce ni se întâmplă în fiecare zi, pentru că asta înseamnă că trăim!

„Prima mea iubire și cea mai mare e teatrul”

– Între teatru, film şi televiziune, care îţi oferă mai multă satisfacţie, unde simţi publicul mai aproape?

– Teatrul e prima mea iubire şi cea mai mare, pentru că interacţiunea directă pe care o am cu publicul în fiecare seară e extraordinară! Publicul vine cu mine, îl simt: râde şi plânge cu mine, se bucură sau suferă împreună cu mine… Clipele de genul ăsta, trăirile astea nu le am niciunde altundeva. Ceva similar, dar nu identic, se întâmplă în ediţiile live ale emisiunilor de la TV. Apoi, în teatru, mai e ceva: regizorii au încredere în mine şi-mi dau şi roluri dramatice, ceea ce înseamnă că am posibilitatea să descopăr în mine lucruri noi, lucruri pe care nu credeam că le conţin. Din motivele astea, repet, teatrul e prima mea iubire şi cea mai mare. Pe de altă parte, ca să revin la televiziune, şi aici simt publicul incredibil de aproape: practic, televiziunea mă duce direct în casele oamenilor! Ceea ce e mare lucru! Uite, şi acum, în clipa asta, vorbind cu tine pe acest subiect, mi se pare ceva fantastic şi n-am cum să nu mă bucur de ce mi se întâmplă. Da, am muncit mult ca să ajung în acest punct, lucrurile astea nu mi-au venit din senin, dar am ajuns, iar ceea ce trăiesc n-are cum să nu mă bucure! Şi, apropo de ce discutam mai devreme, legat de analogia cu Ramon, nu mă plâng că mă trezesc dimineaţa şi ştiu că: „Azi am şi de filmat, şi de repetat, şi am şi spectacol…” În fond, pentru asta m-am pregătit! Normal că mă bucur! Acum, de pildă, pentru „Crăciun cu Ramon” avem un turneu de distribuţie care cuprinde peste douăzeci şi şase de oraşe: practic, ajungem în toate regiunile ţării. Am început în Oradea, cum era şi normal, fiindcă acesta a fost oraşul care ne-a găzduit filmările, apoi, pe 28 Noiembrie ajungem la Iaşi, acoperim toată Moldova, pornim apoi spre Cluj, Timişoara, Braşov, urmează Bucureştiul şi Chişi­năul… Și încheiem, ca şi la filmul precedent, în oraşul meu natal, în Miercurea-Ciuc, ca să mă bucur şi împreună cu oamenii de-acasă. Acolo o să fim pe 20 Decembrie.

– În ultimul timp, lumea vine azi buluc la spectacole. Ce crezi că-i aduce pe oameni la teatru? Mai este arta o formă de a rezista?

– Percepţia mea e puţin deosebită. În ce sens? De când am venit în Bucureşti, în anul 2000, la noi, la teatrul Odeon, sălile au fost mereu pline. A nu se înţelege că pretind că veneau oamenii pentru mine: în nici un caz, că, la acel moment, nu eram cunoscut. Mă refer în general, la toate spectacolele de la Odeon, din toţi anii din 2000 încoace. Iar pentru mine, a fost un impuls extraordinar: în fond, ăsta a fost motivul pentru care m-am mutat aici. Cât fusesem actor în provincie, la Cluj, la Satu Mare ori la Timişoara, se mai întâmpla să mai văd şi săli mai goale. Aşa că în mintea mea a fost ceva de genul „Un actor de Bucureşti n-are parte de aşa ceva”. Prin urmare, am venit în capitală. Iar la Odeon, presupunerea mi s-a confirmat. Dacă, din fericire, azi sălile sunt arhipline peste tot, asta se întâmplă fiind­că lumea realizează ce frumos e la teatru, ce tip special de emoţie trăieşti într-o sală de teatru, când piesa se joacă pe viu. E o emoţie pe care n-o mai găseşti niciunde. De-asta sunt convins că, dacă Inteligența Artificială îşi va duce „viaţa” până la final, atunci ultimul lucru pe care îl va face va fi să înlocuiască actorul de teatru. Ceea ce nu prea cred că se va întâmpla vreodată, pentru că nu văd cum ceva artificial ar putea vreodată să înlocuiască emoţia vie, creată de actorul de teatru.

– Pavel, cum arată o seară la Odeon, după ce se ridică cortina?

– Dacă e un spectacol pe care nu l-am mai jucat de ceva vreme, atunci mă întâlnesc cu colegii mai repede, ca să repetăm. Dacă nu, oricum ajung la teatru cu timp la dispoziţie: am nevoie să mai schimb o vorbă cu colegii şi cu cei de la tehnic, ca să intru în atmosfera de teatru, ca să pot să las în urmă orice probleme sau gânduri aş avea şi care nu au legătură cu spectacolul. Detaşarea asta e esenţială pentru mine, pentru acele două ore cât sunt pe scenă. E ca şi cum aş intra într-o cameră de depresurizare. În plus, mai fac ceva: nu merg la machiaj, adică nu las pe altcineva să mă machieze, ci fac asta chiar eu. E un „truc” pe care l-am învăţat la Cluj, de la marea actriţă Melania Ursu: alea zece-cincisprezece minute în care îmi pun un fond de ten pe faţă şi aşa mai departe, în funcţie de rol, mă ajută să mă adun, mă ajută să fac trecerea de la civil la personaj. Apoi urc pe scenă şi sunt transpus: mă „trezesc” la aplauze, care, şi azi, mă emoţionează enorm! Iar după căderea cortinei, contează mult să mai stau puţin cu colegii: să ne relaxăm, la un pahar de vorbă. Aşa nu plec acasă încarcat de personaj, ci fac trecerea înapoi, către civil.

– Şi hop, acum, pe micul ecran: sunt treisprezece ani de când prezinţi „Vocea României”, de la Pro TV.    În mod cert, jovialitatea ta este o cheie a succesului. Totuși, nu te-ai plictisit?

– În nici un caz! Îmi place aşa de mult! Iarăşi, ţine foarte mult de context, colegii minunaţi cu care conlucrez – Tudor Chirilă, Irina Rimes, Theo Rose, Smiley, Horia Brenciu -, concurenţii, atât de talentaţi, echipa din spatele camerelor, care-mi dă o siguranţă extraordinară, pentru că ştiu că fiecare membru al ei îşi face treaba foarte bine. Aşa că mie nu-mi rămâne decât să fiu bun şi… nebun! (râde) Cum să nu-mi placă?! Şi cum aş putea să mă plictisesc?!

„Viața e simplă. Noi o complicăm!”

– Fetele ce-ți mai fac? De-acum eşti tată de domnişoare… Îţi calcă vreuna pe urme?

– Fata mea cea mare e în anul IV la Drept. Cea mijlocie are şaptesprezece ani şi se îndreaptă spre Arhitectură. Doar cea micuţă, Sofia, care are unsprezece ani, se pare c-o să-mi calce pe urme. Până acum am ferit-o de castinguri, dar are toate datele necesare şi îşi şi doreşte foarte mult, aşa că n-are sens să neg ceea ce e evident. Pentru prima dată, a participat şi ea la castingul organizat de Jesus pentru rolul fetiţei din „Crăciun cu Ramon”, dar am avertizat-o: „Dacă tati e producătorul, nu înseamnă neapărat c-o să şi iei rolul.” Nu l-a luat. Dar Jesus a zis: „Sofia a fost printre primele cinci. Hai să-i dăm şi ei unul dintre rolişoarele de copii.” Ceea ce a fost grozav, fiindcă aşa, Sofia şi-a dat seama cât de multă muncă presupune actoria. Şi ştii ce m-a bucurat? Că nici faptul că n-a luat rolul principal, nici munca de la filmări n-au descurajat-o, ci din contră. Bine, nu vrei să-ţi spun ce emoţii am avut eu la secvenţele cu fetiţa mea… (râde) Jesus a şi intervenit: „În loc să te gândeşti la personajul tău, te gândeşti la ea, cum să-i fie ei mai bine. Revino-ţi! Tu eşti acum Ramon!”

– Pavel, pun punct întrebărilor mele, cu o mărturisire: indiferent de zona artistică în care evoluezi, tu eşti un vestitor al bucuriei de viaţă. Dă-ne și nouă rețeta. Trăim vremuri care ne cam şterg zâmbetul de pe obraz…

– Sunt un om care a realizat că viaţa merită trăită. În fiecare zi! Chiar şi în zilele în care nu totul îţi merge din plin. Că sunt destule… Ştii, acum vreo trei ani, am aflat ceva ce a fost spus de un om foarte deştept, iar cuvintele astea mi-au devenit un soi de motto: „Omul are două vieţi, iar cea mai importantă începe în clipa când realizezi că ai doar una”. Ăsta e tot secretul, că viaţa e simplă, noi o complicăm al dracului de mult.