Oradea, o cotitură măreață a vieții

– Deși majoritatea oamenilor visează să ajungă în București, ofertanta capitală a țării, tu l-ai părăsit pentru a te muta la Oradea. De ce? Perioada ta de scriitoare bucureșteană a fost fructuoasă: ai publicat patru romane, iar „Monștrii cu bot de catifea”, apărut în 2020, a fost premiat.

– Venirea în Oradea reprezintă una dintre cotiturile cele mai mărețe ale vieții mele de până acum. Ca în cazul apei prefăcute în vin, privesc astăzi scrisul diferit de felul în care-l vedeam când aveam 19 ani și-mi doream cu ardoare copilăroasă să ajung scriitor; îmi închipuiam atunci că a scrie va fi singura mea slujbă și datorie. Am înțeles, plătind un preț prea mare, că viața și, mai ales, moartea, se sustrag scrisului și îl întrec. Liniștea atinsă aici, la Oradea, m-a redat mie. Și din această liniște cred că, în viitor, se va naște un scris mai matur. Nu al unui tânăr care vrea să fie văzut și citit, ci al unui om care a fost nevoit să-și piardă de atâtea ori speranța în sine, în oameni, în bine și-n frumusețe, apoi a regăsit-o, când se aștepta mai puțin.

– Te-ai obișnuit cu tihna provincială? Cum ți se pare toamna orădeană?

– Spre deosebire de orașele în care am trăit de-a lungul anilor, aici, toamna seamănă cu o ieșire din existență, un fel de pauză de la viață, în care trăiești, și trăiești, și trăiești clipe întinse, lente, nejustificat de lungi, cărora le împrumuți toată visarea de care ești capabil. Aerul este străpuns de o lumină dulce și Crișul, cu liniștea lui, te poate atât de ușor ademeni să-ți așezi obrazul vieții pe întinderea lui. Poate din pricina apei, poate din pricina frumuseții podurilor și clădirilor, pari aruncat într-un alt timp, mai domol și mai potrivit pentru o viață pe care ai răbdare să o asculți.

O singurătate nouă

– Nu regreți efervescența artistică și culturală a capitalei?

– Pentru cineva care își dorește să hoinărească la nesfârșit, Bucureștiul mi se pare locul cel mai potrivit; somptuozitatea lui stranie, aerul inefabil al străzilor, gălăgia și viermuiala nesfârșite te fac să crezi că totul se disipă, că aici și acum viața se strânge sul. La antipod, în unele seri, Oradea pare golită de orice suflare; străzile goale, centrul împresurat de liniște și lumina joasă a clădirilor te fac să te simți la capătul lumii. Plecând dintr-un oraș în care părea că nimic nu se sfârșește vreodată și nimeni nu își mai aduce aminte cum este să nu facă nimic, lentoarea orădeană a reprezentat o redescoperire a liniștii cu care am crescut. Neștiind pe aproape nimeni din oraș, mi-am putut așeza peste inimă o singurătate nouă, după care am tânjit mereu. Am rămas aproape fără identitate și nu mai pare că trebuie să mă justific și nici măcar să încerc să par un scriitor. Bucureș­tiul, cu vânzoleala lui, și viața mea care începuse să se adâncească în lumea culturală, părea să-mi ceară prea mult. Aici, ori de câte ori pășesc pe străzile necunoscute, sunt cel mai mare străin care a existat vreodată. Pot înghiți cu mintea toată lumea. Pot să-mi imaginez de dimineața până seara câte o carte, pe care cel mai probabil nu o voi scrie niciodată. S-a făcut atâta liniște, deși Oradea are viața ei culturală, demnă de luat în seamă.

„Dacă ești fericit, poți trăi oriunde și scrisul începe să zboare…”

– Se poate vorbi de o geografie sentimentală, o anume stare a locului, care trece și în scris?

– Cred că cea mai importantă formă de geografie sentimentală este cea pe care o desțelenim urmărind cu lacrimi harta propriei inimi. Și a propriei minți. Viața se poate schimba radical, în câteva fracțiuni de secundă, în care pare că nici carnea nu-ți mai stă bine pe oase, iar gândul că vei putea râde din nou ți se pare absurd. Și totuși, vine o zi când râzi din nou, când renaști, când peste piele îți pui strat de dragoste și lumină, când pe orice străzi ai umbla, oriunde ai fi, oricine ai fi ajuns, știi că reclădești și reinventezi lumea prin ceea ce poți iubi, cu tărie, aproape cu sălbăticiune. Cred că putem învenina locurile în care trăim cu propria noastră durere, cu doliul prin care trecem, cu micile și marile dezamăgiri ori pierderi, așa cum suntem capabili să transformăm și o dărăpănătură în palat de cleștar. Dacă ești fericit, poți trăi oriunde și scrisul începe să zboare, atingând atât de rar hârtia. Înveți însă că tocmai ceea ce nu ajungi să arunci pe foi te face scriitor. Ceea ce nu ajunge niciodată să fie citit, ci rămâne doar un vis dureros și ademenitor, reprezintă opera de care nu te rușinezi.

„Apa pe care o bei când ești copil adapă toate visurile”

– Te-ai născut în Bucovina cea plină de povești. Ce rol joacă spațiul magic al copilăriei în opera ta?

– Zorii existenței noastre ne însoțesc până la moarte și cum viața se amestecă pe nesimțite cu scrisul, până la contopire, copilăria rămâne pururi marele început, de o frumusețe dureroasă și neiertătoare, din care toate cresc. Tot ceea ce ni se întâmplă când suntem copii ne influențează atât existența, cât și felul în care vom simți nevoia să scriem (chiuind de bucurie sau strigând de durere). Ne povestim necontenit, întorcându-ne mereu cu duioșie la ceea ce a fost – zilele acelea mieroase ale fragedei și neîncercatei noastre vieți, când aveam paradisul și nu știam, când eram veșnicia și nu ni se spunea. Pământul pe care calci când ești copil se desprinde apoi în brazde mari, când scrii. Apa pe care o bei atunci adapă mai apoi toate visurile. Jocurile de copil, nedumeririle și spaimele, bucuria și dragostea… toate se răsfrâng în scris. Noi creștem și ne alterăm, ne șlefuim și luptăm să fim mai învățați, să avem ochi de văzut, dar uităm (și poate că altfel nu se poate) că am văzut totul când am fost copii. Cred că dacă nu aș fi avut copilăria din inima Moldovei, scrisul meu ar fi fost poate fals, poate rece, poate abstractizat și fără jale. Așa, trăind vremuri pentru care n-ar fi destule nici câteva vieți pentru a le povesti, scriu – nu doar ca să inventez personaje, ci ca să spun adevărul unor oameni pe care i-am iubit cât au trăit și-i iubesc și acum, când moartea ne desparte pentru o vreme, oameni pe care i-a înghițit pământul de prea multă vreme, peste care lumea va așeza într-o zi mari reușite, dar care-mi rămân sclipiri de bunătate, onoare și iubire deplină.

Climansa și Victor

– Care au fost acești oameni, întâmplările, personajele din viața ta care te-au influențat în mod hotărâtor în ceea ce ai scris?

– Oricât m-am ciocnit de oameni și de lume, oricâte cărți am citit, oricâte lucruri m-au fascinat, viața mi-a rămas mereu impregnată de existența Bunicilor. Ea, Climansa, cea mai frumoasă țărancă, călcând iarba udă de rouă cu tălpile mici, râzând și dezvelin­du-și dinții mărunți, împletindu-și cozile lungi cu repeziciune. El, Victor, înalt și curtenitor, demn și drept, iubitor și plăpând, pentru care lumea a fost mereu, până la cei aproape 90 de ani trăiți, cea mai mare bucurie. Când s-a prăpădit, preotul a spus că Victor obosise de atâția ani și că alesese pământul în schimbul vieții. Dar Victor murea pentru Climansa și se grăbea să o ajungă din urmă, lăsându-mi în palme cea mai mare poveste de dragoste, pe care nicio carte nu ar putea vreodată să o întreacă. Ei doi – ca sâmburii strânși în același fruct, trecând prin război, prin foamete și prin comunism, îndurând moartea copiilor, care de abia apucau să rodească în pântece, niciodată renunțând la luptă. Înțeleg acum că, priviți din afară, nu aveau pentru ce lupta. Se amestecau în lutul vieții care umple gurile și ochii tuturor, dar aveau deasupra capului, ca o icoană, iubirea. În felul în care se priveau chiar și noaptea, spre bătrânețe, se povățuiau să nu le fie frică, dacă unul dintre ei nu va rezista până la ziuă, a stat întreaga mea viață. Poveștile Climansei mă făceau întruna să râd sau să plâng, iar felul în care ea alegea să descrie lumea și viața mi-au rămas cele mai importante lecții despre scris. Mă ghidez după viața Bunicilor mei ca după singura lumină care-mi poate arăta drumul, căci deși au fost oameni necitiți și simpli, au înțeles veșnicia, și deși nu au avut nimic din acareturile necesare vieții, iubirea lor se scutura și-n furcile de la casă, și-n prispa de lut, și-n oalele ținute-n pod, în sacii de iută și-n mieii abia fătați, în nările vacilor care dădeau mult lapte și-n paiele din care se făceau saltele. Iubirea lor s-a strecurat în măduva oaselor noastre și-n tinda vieții, în care intru cu sfială, mereu desculță, mereu recunoscătoare că am putut vedea că nu-i niciun sfârșit de lume dacă lumea nu te vede niciodată – în viață e suficient să fii iubit și să iubești, mai ales când nu ai nimic, mai ales când ești mai puțin decât spun oamenii că ar fi trebuit să ajungi.

Climansa plângea morți și mă învăța cu jelitul, Victor tăia iarba și mă învăța răbdarea; când fierbea laptele ori mureau puii, când ploua și creștea Prutul, viața mea se cocea încetișor. Deși eram copil, vedeam totul, căci Climansa îmi atrăgea atenția. Uite, uite, spuneau mâinile ei, cotrobăind grânele, să nu prindă umezeală și mucegai; uite, uite, spuneau ochii ei urmărind iarba crescând și florile înflorind; uite, uite, spunea pieptul ei când vreun necaz ne secera. Am avut cu Bunica Climansa o viață în care am suferit pentru ceilalți fără margini, iar când am putut râde, se zguduiau și căpriorii și grinzile, ne ocolea uneori și boala, ne uita și moartea. Scriu, într-un fel, și pentru Climansa, să o bucur pe ea, dacă e posibil, să-și treacă mâinile prin părul meu rar și să-mi mai poată spune că, la marginea acestei vieți, cu toată durerea ei, ne vom reîntâlni și vom coace niște turtițe pe plită, să mâncăm alături de îngeri.

„Am vrut să cuprind frumusețea și urâciunea, bunătatea și cruzimea lumii…”

– Nu trăim timpuri ușoare, vorba cronicarului: „Iară nu sântu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi”. Și sub multe griji, cărțile se vând greu, mai poți găsi tihna, starea propice pentru scris?

– Am scris doar când mi-a fost foarte greu, când mi s-a zdrențuit viața și când am rămas fără nimic, căci atunci mi s-a părut că scrisul e singurul strigăt pe care-l lași în afara ta și nu o să te doară dacă nu-l găsește nimeni. Vremurile grele mă apropie de scris mai mult decât orice, îmi ostoiesc durerea, căutările și greșelile povestind. Inventând personaje sau scriind despre oameni întâlniți, încerc să-mi fac mai ușor de înțeles propria existență, din care arareori am priceput ceva. Am vrut să cuprind frumusețea și urâciunea, bunătatea și cruzimea lumii și pentru că nu am putut, am scris despre tot ce am văzut, crezând că așa n-am să mă uit și-ntr-o zi oarecare voi ști să mă salvez de o viață risipită. Cred că tocmai absența tihnei, prezența grijilor și greul vieții ne mână să scriem, să plângem sau să ne imaginăm că râdem, ca să trăim încă o bucată de vreme. Cine știe cât de lungă sau de scurtă…

– De ce scrii, Simona? La ce te ajută scrisul? Ești fericită când scrii?

– M-am gândit atât de mult la motivele pentru care scriu și-am găsit atâtea de-a lungul anilor mei cruzi, încât acum aș răspunde că nu știu. Nu știu de ce (mai) scriu, căci niciun răspuns nu pare complet. Vreau să mă mint că înfrâng puțin durerea și moartea? Vreau să cred că am un scop și sunt un om puțintel mai bun scriind? Vreau să ofer lumii din inima mea? Din toate câte puțin și încă atâtea altele… și ceva în plus, imposibil de descris. Și poate că, dincolo de orice, caut un răspuns greu de găsit la întrebarea de ce sunt (?). Și dacă totuși sunt (când atâția alții nici n-au apucat să se înfiripe pe Pământ), vreau să găsesc frumusețea. A­ceas­ta-i fericirea pe care o găsesc în scris, căutarea frumuseții existenței, a brumei mele de bucurie că, mai ușor decât orice alt lucru pe care îl fac, pot povesti tot ce văd în jurul meu.

„Literatura va salva mereu omenirea”

– Se citește tot mai puțin, tirajele cărților publicate sunt ridicole, crezi că se mai potrivește literatura cu lumea agitată de azi?

– Literatura va salva mereu omenirea. Cei mai mulți dintre oameni însă vor avea din ce în ce mai puțin nevoie de ea, iar scriitorii vor părea niște curiozități și atât. Cu câteva excepții, a publica astăzi o carte înseamnă a te afla în treabă, ca un târgoveț oarecare, plimbându-se cu mâinile în buzunare, de la unul la altul, zbătându-se ca un cocoș jumulit să-și arate fastul vieții de odinioară. Au trecut vremurile când a publica o carte reprezenta un lucru măreț și existau și destui oameni care să te citească. E atât de ușor să publici cărți, pare mai ușor decât să repari un șanț; nu mai știm cine evaluează manuscrisele și cum, cine pe cine publică, ce se premiază, ce se promovează, de ce ne mai zbatem. Ori nu știu eu. Pare să nu mai conteze nimic pentru unii: nici cronicile de carte, nici lansările, nici girul unei edituri – doar bunul renume, clădit prin marketing și câteva ocazii fericite oferite de hazard. Chiar dacă literatura pare să nu se mai potrivească în niciun fel cu timpurile pe care le trăim, cred că acum e timpul ei, pentru acei oameni care se salvează prin ea, care o caută și care o trăiesc. Dacă am scrie pentru un singur om, unul singur, căruia să-i domolim singurătatea, ar conta la fel de mult ca și dacă am fi citiți de milioane de oameni.

– Cum arată o zi din viața unui tânăr scriitor de azi? O zi din viața ta?

– Probabil că viața multor tineri scriitori se desfășoară între locul de muncă (sau mai multe), viața personală, lecturi și scris. Din păcate, orele pe care ar trebui să le dăm lecturii și scrisului sunt măcinate de munci care abia ne asigură traiul de zi cu zi, ținându-ne captivi lipsurilor din ce în ce mai profunde. Scriem în așa-zisul timp liber, pierzând cei mai buni ani, când doar asta ar trebui (dacă s-ar putea!) să facem: să citim și să scriem. Încerc în fiecare zi să înghesui în ore munca, familia, lecturile și visarea cărților pe care le-aș scrie și arareori reușesc să mă port ca un scriitor. Adevărul este că adeseori, uneori luni întregi, uit că scriu. Uit și că am publicat cărți sau că am o datorie față de viitorul meu ca scriitor. Uit și că ar trebui să mă zbat sau că ar fi nevoie, din când în când, să conteze mai mult scrisul decât orice altă îndatorire. Dar am învățat să scriu în minte și, de o bucată de vreme, îmi ajunge doar asta, de parcă mă învăț de pe acum cu renunțarea la viața unui autor publicat. Oh, ce vrajă ademenitoare, care nu-mi mai fură mințile aproape ­deloc!

Simona Poclid – absolventă a Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice, Comunicare și Relații Publice, Universitatea Alexandru Ioan-Cuza Iași, a publicat patru volume: „Teatru în stomac”, 2017, „Pescarul nimicului”, 2020, „Monștrii cu bot de catifea”, 2020 și „Guzanja”, 2023.