Idila noastră a-nceput într-un August torid, când soarta a făcut să trec prin cel mai tragic moment al vieții mele. Erau zile nespus de grele pentru sufletul meu de mamă, erau zile fără de speranță. Dacă stau să mă gândesc bine, nu știu exact când și de unde a apărut. Cum eu îmi petreceam toate după-amiezile în cimitir, s-a apropiat întâi prudent, cu grijă, pas de pas, privindu-mă cu ochii lui rotunzi, de copil, ascunși sub blana stufoasă. Era un câine mare, lățos. Când a realizat că nu e niciun pericol, s-a apropiat dând din coadă prietenos, de parcă ne știam de când lumea. În cele din urmă, s-a așezat la odihnă pe labe, iar fiindcă mă auzea plângând, gemea și el, în felul lui. Nu știu dacă mintea și sufletul lui de câine înțelegeau durerea nespus de mare a unei mame care-și pierduse copilul, dar eu simțeam că îmi împărtășește nenorocirea. Sau poate pierduse și el un pui drag lui? În momentele când îi vorbeam sau aveam puterea să zâmbesc, dădea bucuros din coadă și îmi lingea palmele. Îmi făcusem obiceiul să-i aduc ceva de mâncare și, după ce se ospăta, se culca la picioarele mele. Cimitirul era bântuit de câini vagabonzi, de care altădată îmi era frică, dar acum, cu Lăbușică lângă mine, eram liniștită. Era un câine voinic și curajos, un adevărat prieten de nădejde. Cu lătratul lui puternic, îndepărta orice intrus. Dar cum, încetul cu încetul, iarna își intrase în drepturi, iar eu nu-mi mai puteam petrece tot timpul în cimitir, Lăbușică mă aștepta la poartă ca să-și primească mâncarea, povesteam ca doi prieteni buni, apoi mă conducea până la scara blocului în care locuiam. Într-o zi l-am poftit în casă. Era atât de bucuros, dar n-a îndrăznit să pășească pe covor cu labele lui murdare. Era plin de respect și de maniere! Mă gândeam că n-are stăpân și aș putea să-l adopt, deși la bloc nu era de el, dar am aflat că nu e singur pe lume. Mă împărțea cu altcineva. Instinctul îi spunea probabil că am nevoie de ajutor, că trebuia să mă protejeze. Se întâmpla uneori să nu-l văd 2-3 zile și-mi făceam gânduri, prea mă obișnuisem cu prezența lui, dar când apărea, se repezea spre mine cu bucurie așa de mare, încât atunci când se proptea cu labele pe umerii mei, mai-mai că mă dobora. Era bucuros ca un copil, hămăia, mă lingea, dădea din coadă fericit.
Iarna a fost lungă și grea, îi recunoșteam urmele labelor pe zăpada din jurul mormântului. Apoi a venit primăvara, din nou vara, iar spre toamnă, Lăbușică n-a mai apărut. Degeaba l-am tot așteptat, degeaba purtam la mine pachețele cu mâncare, n-a mai apărut. Se terminase, oare, perioada protecției? Considera că își poate retrage oferta sentimentală? N-am putut afla niciodată ce s-a întâmplat cu prietenul meu Lăbușică, ce l-a mânat către mine și ce l-a îndepărtat. Un singur lucru e sigur: prezența lui, tăcută și-afectuoasă, în clipele acelea grele, de deznădejde, m-a ajutat.
ELENA O. – Orăștie
