„Uite ce m-a apucat și pe mine. Să fac muzică turcească în România”

– În ultima vreme, preocupările tale artistice cuprind în ele și muzică, împarți scena teatrului cu concertele de muzică turcească din Dobrogea. Ești pe drumul cel bun? Visai la un spectacol mare…

– Sunt la jumătatea drumului. Am reuşit să cânt muzică turcească din Dobrogea, muzica aceea cu care am crescut, dar asta, în cadrul proiectului „Lăutăresele”, pe care l-am făcut împreună cu Mădălina Pavăl, sub umbrela „Şaraimanic”. Propunerea a venit de la Mădălina şi de la Larisa Perde, omul din spatele „Şaraimanic”, deşi ele nu ştiau că lucram la proiectul cu muzică turcească. Dar ideile ni s-au potrivit de minune, aşa că am intrat în joc. Mai ales că în felul ăsta, am putut să mă lămuresc cam care ar fi reacţia oamenilor faţă de mine, cântând genul ăsta de muzică. Din fericire, am avut parte de un feedback constant foarte bun: am simţit că oamenii parcă abia aşteptau să le cânt. Jur! Am simţit asta cu toţi porii! Plus că se vede şi din audienţa pe care o am pe reţelele sociale: cifrele au crescut foarte mult! Asta mi-a reconfirmat ceva ce ştiam: ce impact fantastic are muzica şi cât de diferit este acest impact faţă de cel al actoriei. Când mă percepeau    în principal ca actriţă, oamenii erau mai reţinuţi să mă abordeze, să-mi vorbească, acum, după ce m-au văzut pe scenă cântând, sunt mult mai expansivi, mai deschişi: comunică mai uşor cu mine-cântăreaţa, decât cu mine-actriţa. Mai mult, cu concertele astea, „Lăutăresele”, care de fiecare dată au fost sold-out, am stârnit, în mod clar, multă curiozitate, deci – cu atât mai mult sunt motivată să definitivez albumul: ăsta a fost teaser-ul pentru ceea ce urmează. (râde)

– Albumul va conţine exclusiv muzică turcească?

– Da, uite ce m-a apucat şi pe mine: să fac muzică turcească, în România! Lăsând gluma la o parte, ăsta e unul dintre motivele pentru care îmi iubesc ţara: România este un cocktail de naţii şi de origini, poporul e alcătuit din oameni atât de diverşi, dar care ştiu să comunice şi să trăiască împreună în armonie. E o idee care cred că trebuie subliniată, cu atât mai mult acum, în contextul mişcărilor care se tot inflamează pe glob: noi suntem exemplul clar că şi în diversitate există armonie, există înţelegere. Iar muzica are atuul de a fi o limbă universală: chiar dacă eu cânt acum în turcă, mesajul muzicii ajunge nealterat şi la vorbitorii de orice altă limbă, fiindcă, în primul rând, ajunge la suflet şi la inimă. Aşadar lucrez la album, dar, de dor, mai urc pe scenă înainte să-l dau gata. (râde)

– În ce stadiu eşti cu lucrul la el?   

– Pentru albumul ăsta am ales să lucrez cu Marius Alexe, Bean, de la „Subcarpaţi”, un român get-beget. (râde) Ce-mi place este că Bean are un spirit foarte deschis şi curios, aşa că treaba merge strună: alegem ce va rămâne din tot materialul pregătit de mine,    ce instrumente să folosesc, cum va suna pe live… Deci, suntem aproape de final şi sper ca anul care vine să avem lansarea.

Acasă, la Teatrul Național

– Ai pus teatrul în paranteză? Ești actriță super-distribuită, joci în nouă spectacole. Cum te descurci?

– Pentru mine, întotdeauna, prioritatea o reprezintă Teatrul Naţional, care e „acasă”. Iar actorii din trupa TNB mi-au devenit cei mai apropiaţi prieteni. Aşa că, fără excepţie, programul mi-l fac în funcţie de cel de la teatru. Perioada mai complicată este aceea de până să ne vină programul, dar, ulterior, situaţia se limpezeşte. La fel, dacă intru într-o repetiţie cu un spectacol nou, atunci acel spectacol devine prioritatea, iar restul „schelei” se construieşte în jurul lui. Dar ca să răspund punctual la întrebare: de-asta şi durează atât de mult să termin albumul. Pentru un muzician, care doar cu asta se ocupă, această perioadă lungă de timp, de când tot lucrez la albumul ăsta, ar părea ceva ciudat, dar, pentru mine, care sunt în primul rând actriţă, aşa stau lucrurile… Încerc să-mi arăt înţelegere, aşa cum arăt şi faţă de copiii mei: şi faţă de ei, şi faţă de mine, tendinţa e să „Hai! Hai! Hai! Nu pierde vremea!”, dar încerc să mă ponderez, să fiu mai înţelegătoare. (râde) Am felul ăsta de-a mă arunca în mai multe lucruri deodată, şi pe toate vreau să le duc la bun sfârşit, repede, încât faptul că mă lungesc atât de mult cu albumul înseamnă că-mi dă cu virgulă la socoteală. Până la urmă, cel mai important este ca el să iasă la timpul lui. Asta ca alternativă la a-l băga într-un sertar, de unde să nu-l mai scot niciodată.

„Nu ştiu ce anume mă trage cu atâta putere spre rădăcini”

– Pe lângă frumusețea muzicii pe care o cânți, strădania de a te întoarce la rădăcinile tale turcești este impresionantă…

– Da, sincer, nu ştiu ce anume mă trage cu atâta putere spre rădăcini, pe măsură ce trec anii, parcă sunt tot mai departe de cine sunt eu de fapt. Mai ales că aici, în Bucureşti, sunt foarte izolată de comunitatea turcă, am foarte puţini oameni în imediata mea apropiere, cu care să pot să vorbesc turcește. Şi, pentru că mai vorbesc atât de puţin în turcă, iar acasă, deloc, nu reuşesc s-o dau mai departe copiilor mei. Copiii n-o mai „prind din zbor”, aşa cum am învăţat eu turca, în copilărie. Ştii, când eram mică, mă rugam la Alah, în gând, şi mă rugam în turcă. În general, când eram mică,    gândeam în turceşte. Azi, asta nu mi se mai întâmplă… Vezi, de-asta e şi atât de important albumul despre care am vorbit: vreau să ştiu că am lăsat ceva în urmă. Pentru copiii mei, pentru copiii lor… Pe de altă parte, am şi o mare temere, ca albumul să nu fie perceput de public ca o încercare de a mă da, cumva, „specială”. Mă lupt mult cu gândul ăsta: încerc să-l dau deoparte şi să-mi văd pur şi simplu de treabă. Că niciodată nu voi putea să fiu chiar pe placul tuturor. Dar, zică oamenii ce vor zice, eu vreau să las muzica asta în urma mea. Mă gândesc că, peste cincizeci de ani, va conta.

Sarmale și cântece     

– Mâncăruri turcești gătești? Cele pe care le mâncai în anii copilăriei?

– După părerea mea, mâncărurile tradiţionale turceşti, aşa cum se făceau ele în Dobrogea, pe vremuri, sunt foarte complicat de gătit. Dacă-mi pun mintea, pot să le fac, dar, sincer, nu am vreme pentru ele: când ajung acasă, în general, n-am la dispoziţie decât o jumătate de oră în care să pregătesc masa, aşa că mă descurc cum se descurcă toată lumea, adică bag ceva la cuptor, fac repede un orez sau nişte cartofi… Mâncăruri tradiţionale nu mai gătesc decât la evenimente: când e vorba de o masă mai mare, o masă de sărbătoare, când vin sora sau mama şi mă ajută… Atunci îmi place cel mai mult, pentru că gătitul devine, de fapt, doar o scenă: în spate, „în culise”, povestim, cineva îşi aduce aminte o melodie şi începem şi-o cântăm toate, mă mai ceartă mama c-am învelit sarmaua greşit şi-a ieşit prea mare, aşa că mi-o ia şi-o reface aşa cum trebuie… (râde) Atmosfera devine mai importantă decât mâncarea în sine! În plus, tot pe partea de gastronomie, mai am un soi de implicare: sora mea şi soţul ei au deschis în urmă cu nişte ani un food truck, „Arrosticini”, specializat pe mâncăruri italieneşti, iar, recent, un bistro de breakfast şi brunch, „Ou”. Ei, la „Ou”, o zi din lună e dedicată plăcinţelelor turceşti, numite „şuberec”: vine mama de la Constanţa, ele două gătesc împreună, iar eu merg şi le ajut, servind la mese. Deci, m-am mai specializat într-o meserie: acum aş putea să joc excelent un rol de ospătăriţă! (râde) De asemenea, sora mea mai are un plan în minte: tot aşa, o dată pe lună, să pregătească un eveniment dedicat meniului de nuntă turcească. Meniu pe care îl va pregăti tot asistată de mama. Iar la servire, de mine. (râde)

– Dar cu ocazia sărbătorilor de iarnă, cum „arată” meniul la tine, în familie?

– Pentru că soţul meu este român, creştin ortodox, avem pe masă nişte variante de fripturi. Pe care eu, una, nu le-aş face, dar nu pot să-i interzic românului să mănânce ce vrea el să mănânce. (râde) Însă fac şi friptură de miel, la cuptor. De asemenea, nu vor lipsi sarmalele: nu ne lipsesc în niciun an şi ele vin direct de la mama. Sunt sarmale din alea, tradiţionale, în foi de viţă, făcute de mama la nişte dimensiuni atât de reduse, de nu-ţi vine să crezi: nu mănânci una, ci zece dintr-odată! (râde) Cu siguranţă, o să fie şi fasole bătută, fiindcă îmi place mie foarte mult. Avem neapărat şi-un cozonac bun, şi o tavă cu baclavale… Realitatea este că, avându-le pe mama, pe soră-mea şi pe soacra mea, eu, de fapt, nu mai prea gătesc: pentru că oricât le-aş spune să nu mai pregătească nimic, ele tot nu mă ascultă. Aşa că, până la urmă, am cedat: le pun la dispoziţie casa, bucătăria şi masa, iar eu mă mai ocup doar de partea organizatorico-administrativă. Dintr-un motiv simplu: ca să nu se mai adune atât de multă mâncare, încât să nu mai poată fi consumată. E şi o risipă, şi o bătaie de cap: că, la final, eu trebuie să iau decizia ce fac cu mâncarea care n-a fost mâncată.         

– Pavel şi Amza, băieţii tăi, în ce relaţie sunt cu Moş Crăciun?

– Încă mai au acea gândire magică a copilaşilor (Pavel are acum 10 ani, iar Amza, 8), aşa că i-au scris Moşului fiecare câte-o scrisoare în care i-au cerut… o mulţime de lucruri! Aşa că le-am atras atenţia: „Pentru fiecare dorinţă, trebuie să aveţi şi câte o faptă bună făcută anul asta!” Prin urmare, i-au înşirat Moşului şi faptele bune, aşa cum le percep ei. Ulterior, i-am surprins adânciţi într-o discuţie: stabileau cum să facă să-l surprindă pe Moşu’, când o să vină de Crăciun. Ca să-l vadă cu ochii lor, s-au hotărât să doarmă în noaptea aia lângă brad… Speranţa mea e că, până atunci or să-şi uite planul, ca să nu mai fiu eu nevoită să găsesc metode să li-l zădărnicesc. (râde)

„Când începe Decembrie, îmi vine să mă ascund într-o peșteră”

– Dar tu, Aylin, cum te întâlneai cu Moș Crăciun în copilărie?

– Acasă la mine se făcea brad şi primeam cadouri așezate frumos sub el. Dar vezi, în copilăria mea, încă era „moda” cu Moşii ăia care veneau la şcoală, Moşii cu barbă din vată, pe care-i vedeai de la o poştă că nu erau adevăraţi. Aşa că, pentru mine, problema asta cu Moşu’ a fost destul de confuză… În rest, nu-mi dădeam voie să-mi doresc prea multe, fiindcă ştiam că n-aveam să le primesc pe toate… Iar de sărbători, mereu mi s-a părut că e prea multă agitaţie: când începe luna Decembrie, îmi vine să mă ascund într-o peşteră şi să mai ies de-acolo abia după Revelion! (râde) Prea sunt multe de făcut, aşa că azi, ce-mi doresc eu cel mai mult de sărbători este să fie mai liniştite, mai relaxate. Să fie mai multă bucurie şi mai puţin stres.

– În ziua de azi, stresul nu este doar un apanaj al Crăciunului, ci și al întregii noastre vieți. Cum te aperi de provocările lui?

– Mă ajută enorm „infuzia” pe care o primesc de la copiii mei – am noroc că Pavel, băiatul meu mai mare, deşi are 10 ani, încă mai crede în Moş Crăciun, deci e încă foarte copilăros, spre deosebire de majoritatea celorlalţi copii de-o vârstă cu el. Pe de altă parte, meseria mea, actoria, îmi permite să trăiesc un pic desprinsă de pământ, iar de muzică… ce să mai spun?! Pentru mine e aproape un leac universal: când simt o greutate în suflet şi nu am nicio altă cale de a o înlătura, mă apuc şi cânt, aşa, de una singură, de obicei câte un cântec în turcă şi… mă vindec, mă liniştesc şi merg mai departe. Şi cărţile sunt foarte importante… În general, încerc să mă înconjur cu lucruri şi cu oameni care-mi fac bine.

– Intrăm în anul 2026, în afara albumului despre care am vorbit, ce altceva mai pui la cale profesional, Aylin?

– În primul rând, am speranţa că lucrurile se vor stabiliza la Teatrul Naţional: mă refer la situaţia incertă privind directoratul TNB. Acum, în Decembrie, e concursul şi cu toţii aşteptăm să vedem ce şi cum va fi. De asemenea, pe lângă piesele de la TNB, voi merge înainte şi cu spectacolul din zona privată: „Domnişoara din Tacma”, pe un text de Mario Vargas Llosa, în regia Teodorei Petre, în care joc alături de Maia Morgerstern şi Claudiu Istodor. Mai am un text, pe care aş vrea să-l fac tot cu doamna Maia, dar, din nou, aşteptăm să se clarifice nişte lucruri, ca să ne punem pe treabă… Iar pentru zona televiziunii, am un proiect pe care-l tot cresc de ceva timp, dar suntem abia la faza de discuţii, deci foarte la început, aşa că voi vedea ce se va întâmpla cu el. Eu deschid tot felul de drumuri şi aştept să văd care va căpăta aripi… Şi, nu în ultimul rând, voi continua şi cu experienţa de trainer la Atelierele OILBAH: Mihai Munteniţă şi cu mine predăm actorie şi suntem deja la a patra grupă. Predăm unor oameni dornici să deprindă acest meşteşug, deşi sunt amatori. Iar ceea ce este cu-adevărat frumos: elevii noştri au vârste între 17 şi 60 de ani. Dar asta înseamnă şi că tu, ca trainer, ai foarte mult de muncă, iar eu, după cum mă cunoşti, mă implic cu totul. Prin urmare, după fiecare grupă zic că „Gata!”, însă experienţa e atât de intensă şi satisfacţia atât de mare, încât, de fiecare dată, mai iau o grupă şi tot aşa. Plus că oamenii ăştia vin să-i învăţ eu lucruri, dar, în realitate, şi eu învăţ foarte mult de la ei, pentru că au nişte personalităţi atât de interesante, încât mă inspiră.

Foto: Lucian Naste (1), Raluca Mărgescu (1), Arhiva personală