„Dulce schizofrenie”

– Sunt mulţi ani de când nu ne-am mai auzit, Ilinca, dar am continuat să-ţi urmăresc cariera, care n-a scăpătat prin nimic: prezentă tot timpul pe scenă, pe care strălucești de talent și de patima meseriei. Te împlinește teatrul, la fel ca la început?

– Muncesc cu patimă, într-adevăr, dar volumul nu mai e atât de mare ca odinioară. Au fost stagiuni în care jucam şi câte zece spectacole, am avut perioade cu câte trei spectacole pe zi! Dar au fost şi perioade mai lungi, de nedreaptă şi aberantă stagnare, pe care nu le-am înţeles. Dar probabil că nu întotdeauna trebuie să înţelegem motivele suferinţelor ci, pur şi simplu, trebuie să trecem prin ele şi să le lăsăm în urmă. Ceea ce am şi făcut, ajutată fiind de un principiu de viață pe care tata, inginer de profesie, nu actor, mi l-a dezvăluit de foarte devreme: că succesul şi insuccesul sunt feţele aceleiaşi medalii. Că ambele trebuie primite şi trăite egal. Sau, altfel spus, că reflectorul care-ţi luminează chipul creează şi umbrele din spatele tău, umbre cu care trebuie să coexişti în pace. Aşa m-am împăcat cu nedreptăţile… Şi, bineînţeles, am găsit răbdarea de a aştepta şi apoi de a-mi vedea de drum în continuare din pura pasiune pe care o am pentru meseria mea. Adesea mă gândesc ce norocoasă sunt cu această profesie atât de nobilă, de creativă, atât de diferită la fiecare pas. Şi cât de nefericită, de neîmplinită aș fi într-o altfel de muncă, mai puțin creativă, într-o muncă „normată” sau „normală”. Că noi, actorii, suntem orice, numai „normali” nu. Suntem atipici, suntem altfel, nu zic în sensul de mai răi sau mai buni, ci în sensul de „para-normali”! (râde) Mi se pare fantastic că, pe parcursul unei singure vieți, am ocazia să trăiesc, să exprim și să descriu atâtea vieți străine mie, care de care mai adânci, mai pătimașe, mai haioase, mai crude ori mai intense și vibrante! E o „dulce schizofrenie” a paralelei pe care o trăieşti ca actor. Eu, una, sunt adânc şi cu totul dedicată rolului pe care îl primesc şi pe care, odată primit, îl scormonesc neîncetat şi-l port cu mine tot timpul, chiar şi când nu sunt pe scenă sau în faţa camerelor de filmat. Dar, concomitent, sunt dedicată şi trăiesc deplin şi viaţa mea personală. E ca şi cum vieţile astea, ale rolurilor şi a mea, se adapă unele din celelalte, se cheamă şi se mângâie unele pe celelalte… Apoi, ceea ce-mi mai alimentează pasiunea sunt marile întâlniri: cu un text, un autor, o concepție regizorală, cu colegi sau cu regizori de la care am ce să învăț şi cu roluri pe care să le dovedesc şi care să-mi folosească și ele mie, nu doar eu lor. (râde)

„Când sună un telefon în sala de teatru”

– „Corola de minuni” a muncii de actor e confirmată, în cele din urmă, de public. Îți simți răsplătită strădania?

– Întâlnirea cu Măria Sa, publicul… Ca actor, trebuie să-l iubeşti şi să-l respecţi. Totuşi, aici simt nevoia să fac o digresiune, luându-mi libertatea de-a menționa cu indignare și chiar cu furie una din noile metehne ale unor spectatori, către care fac un apel: dacă nu veniți la teatru pentru spectacol, pentru a-l urmări, vă implor, mai bine stați acasă și uitați-vă la TV! Nu există sabotor mai mare pentru un actor pe scenă, în plină reprezentație, în plină desfășurare de situații dramatice, decât să-i sune cuiva din public, la maximum, telefonul, iar acel cineva (Mi s-a-ntâmplat!) nu doar să răspundă, ci chiar să pună telefonul pe speaker! Te gândești: „Dumnezeule, de unde vin oamenii ăştia? Din ce hrubă?!”. Și, inocent, întreb: ce faci în momentul ăla? Întrerupi spectacolul? Să zicem, dar, când îl reiei, căci trebuie reluat, cum faci să ajungi din nou la momentul în care ai ieșit din convenție? Îl reiei total, de la început? Din mijloc? Te prefaci că nu s-a-ntâmplat nimic și că ai amnezie? Ce vină ai tu sau ceilalți spectatori educați și civilizați, care și-au închis telefoanele, că există și un nesimţit sau o nesimțită, care strică o sală și o seară întreagă?! Trebuie introdusă o amendă – vorbesc serios! Chiar și pungile de chipsuri, bomboanele îmbrăcate-n poleială, orice zgomot parazitar te smulge din poveste și te infestează de cotidian. Sincer, eu nu-i înțeleg pe oamenii ăştia: ce Dumnezeu mai caută la teatru, dacă ei tot cu telefoanele au treabă?! E foarte sensibil ceea ce facem noi pe scenă, indiferent de stilul teatral sau de tipologia spectacolului, e o ars poetica, o meserie-măiestrie, e un meşteşug de mare anduranță, de cursă lungă, de smerenie, de umilință, de multe ori, de-asta combustia interioară din scenă are nevoie să fie în fiece clipă înal­tă, fluidă, credibilă, reală, și, mai ales, respectată.

„Am grijă să îmbătrânesc graţios”

– Cum îți păstrezi starea asta de grație, zona liberă de visare?

– E tot o chestiune de perseverenţă, în sensul că muncesc întruna să-mi depășesc limitele, fie chiar şi cu pași minusculi, de furnică, dar, în acelaşi timp, și respectându-mă, fiindcă, de foarte devreme, în creierul meu s-a înfipt o idee, devenită ulterior obsesie: să am grijă să îmbătrânesc graţios. Şi, crede-mă, realmente am grijă de asta, în toate planurile! Iar în planul profesiei, asta se traduce prin grija de a-mi selecta proiectele şi rolurile, astfel încât spectatorul să poată să desprindă o anume învăţătură, o morală… Fiindcă eu consider că actorul este un fel de arheolog al sufletului şi spiritului uman. Sau, mai frust exprimat, cred că e buldozerul menit să spargă aisbergul din spectatori, să preia glasul minții pentru a-l face auzit inimii. Cât despre zona de visare și eliberarea imaginației, și ele, tot în gândul la îmbătrânirea frumoasă își au sorgintea.    Vârstele unui actor sunt precum ale calului lui Harap Alb: cu cât e mai hodorog, mai gloabă, cu atât devine „mai fenomenal”, înaripat și fantastic! Depinde de calitatea jăratecului! Meșterul Radu Beligan spunea că „actorul îmbătrânește invers”: pe măsură ce se perindă vârstele prin el, devine mai versatil, mai ager, mai smerit, mai hazos, mai liber, mai relaxat, mai tânăr, într-un anume fel! Adică, de ce îmbătrânește, de-aia întinerește! Aşa strunesc şi eu acest animal viu și nărăvaș care este profesia: doar ăsta e felul în care pot eu s-o iubesc.

„Îmi repugnă spiritul de turmă”

– În lumea actorilor, a culiselor, cum te mai simţi? Mai faci parte sufleteşte din ea? Azi nu se mai prea caută „actorul nobil”, ci „actorul descurcăreţ”…

– În general, nu-s cineva care se afiliază ușor,    nu „fac parte” decât din tribul meu sufletesc, familia pe care mi-a dat-o Dumnezeu: părinţii – Dumnezeu să-i odihnească! –, fiul meu, soţul meu, fratele, rudele mele. Lumea actoriei din țara noastră este foarte polarizată: există actori pursânge, dar și mulți nechemați, iar mie, ca structură, îmi repugnă spiritul de turmă, aşa cum îmi repugnă şi găștile. Fiindcă ele sunt pur conjuncturale, pe interese și pe monopoluri. Actorul adevărat suferă imens din alte pricini: cel mai mult din lipsa rolurilor și a valorificării, a capacitării fiecărei vârste. Eu niciodată nu m-am suit pe capetele altora, deși se poartă, nici n-am legat prieteșuguri de circumstanță și nici n-am pupat popouri. Niciodată nu s-a lipit de mine mentalitatea asta scârboasă a înregimentărilor oportuniste şi a falsităţii. Oricât am avut de pierdut profesional, n-am putut să practic intrigi sau mașinațiuni de culise, interesul din categoria „pupă-l în bot și papă-i tot” sau prudenţele de genul „capul plecat sabia nu-l taie”. Şi nici n-o să mă mai schimb acum, să mă dezic de mine însămi, când mai am opt ani pân-la pensie! (râde) Pensie pe care-mi doresc să mi-o trăiesc simplu, decent, curat și cu demnitate, cum mi-am trăit și cariera.

– La societatea prezentului, cât de conectată eşti, cât de mult îi aparţii?

– Sunt la fel de alertă şi implicată ca orice intelectual sau om care gândește. Sunt speriată, amărâtă şi dezamăgită de lipsa de respect cu care ne confruntăm, noi, ca breaslă, dar şi noi, ca generaţie de „decreței”! Şi aşa, dezamăgită, sunt de ani și ani de zile: au fost decade întregi, când salariile în teatru erau josnice. Câțiva ani lucrurile au stat ceva mai normal, însă numai pentru actorii deja angajați într-un teatru. Apoi primul care ne-a dat direct la temelie a fost numitul Boc, acum cincisprezece ani, care ne-a tăiat salariile cu 35%. După care, în urmă cu doi ani, Ciolacu s-a „ocupat” de vouchere, iar acum Bolojan a „perfectat” sporurile, adică le-a retezat, căci fix în salariile celor din cultură și educație stătea reparația bugetului țării! Cei mai tineri se lovesc de o penurie de perspectivă și de lipsuri crâncene, când, pe de altă parte, pensiile artiștilor au rămas îngrozitor de mici. „Un popor care nu-și respectă bunicii nu are viitor”, a spus Papa Francisc. Aș adăuga: nici trecut! Iar un popor care nu-și valorizează, nu-şi prețuiește tineretul n-are niciun Dumnezeu. De-asta, eu m-am implicat în munca sindicală, care încă e o forţă. Există un sindicat al actorilor din Teatrul Naţional din Bucureşti, care e afiliat la nişte organisme mai ample şi împreună facem tot posibilul să găsim formule de reparaţii în contextul „protuberanţelor cancerigene” care tot apar pe fața sau … pe din dosul societății. Gândeşte-te că noi nu avem o lege a teatrelor, o lege contemporană cu noi și cu copiii noștri, deșteaptă, dreaptă şi modernă, care să-i confere teatrului demnitate și viziune, să-l smulgă din sistemul struțo-cămilă în care ființează de prea multe zeci de ani. Nici investiții care să autorizeze munca din teatru drept act cultural de măiestrie artistică și deopotrivă de răspundere în educație. Apoi, sau, de fapt, în primul rând, nu avem directori și miniștri care să iubească teatrul şi să prețuiască destinele artistice pe care le gestionează. O excepție și-un exemplu pozitiv, pe care l-am remarcat după ce am trecut prin multe directorate în TNB, este George Călin. Dar interimatul lui se sfârșește odată cu anul acesta și, din păcate, el nu vrea să participe la concursul pentru directoratul TNB-ului. Într-un fel, îl înțeleg. Dar ce urmează? Oare pot să-mi mai permit să fiu optimistă? Mai onest ar fi să fiu realistă. Pentru a nu fi iar dezamăgită.

Jumătatea de după jumătatea vieții

– Ilinca, să coborâm de pe scenă. Cum arată viața ta cea de toate zilele? Ce te susţine, ce te îmbărbătează, ce-ţi aduce lumină şi zâmbet?

– Lumina, iubirea și curățenia din căminul meu, din familia mea. După cum vezi, am acolo nişte gantere: fiindcă fac sport. Boxele de colo înseamnă că şi eu, şi Dan, soţul meu (n. red. medicul Dan Dobre), ascultăm muzică: multă, bună, adevărată. Biblioteca? Ne hrănim din lecturi. În bucătărie am o mulţime de poze, mărturii ale călătoriilor minunate plănuite de bărbatul meu. Pe Zoe, pisicuţa noastră, ai cunoscut-o: o iubim și ne iubește de parcă ne-ar fi copil.    E o „îngeroaică” de pisicuță mult alinătoare, izvorâtoare de endorfine cu care ne inundă zilnic. Zoe e sănătate curată: zilnic ne aduce bucurie și zâmbet cu carul. Ceea ce nu poţi să vezi e căsuța noastră de la munte, de la poalele unei păduri, care ne dăruiește multă, multă liniște, aer foarte curat și cuminecare. În ceea ce priveşte partea cu îmbărbătarea, de ea e responsabil… bărbatu-meu! (râde) Împărtășim totul, inclusiv timpul liber, oricât de puțin sau de mult ar fi. Amândoi spunem că ne-am găsit jumătatea după jumătatea vieții și avem restanțe: toți anii netrăiți împreună, de la douăzeci la patruzeci şi cinci, îi recuperăm acum, ca niște bolnavi de „diabet liric”! Iar eu, de când am auzit că „The fifties are the new thirties” („Anii cincizeci sunt noii ani treizeci”) , se vede că mi-am luat-o-n cap (râde): am mare grijă la tot echilibrul și cumpătarea vieții, ca să ne fie cât mai armonioasă. Am grijă ce și mai ales când mănânc, cu cine vorbesc, ce sau pe cine ascult, ce privesc, ce citesc, cum îmi „mobilez” interiorul.

„Nikita m-a învățat să fiu mamă”

– Nikita, fiul tău, ce mai face? A ajuns un bărbat în toată firea. Mai aveţi o relaţie la fel de complice, la fel de apropiată, ca atunci când era copil?

– Sunt foarte mândră de Nikita și în deplină admirație faţă de el, iar relația noastră e și azi la fel de onestă, de prietenoasă și de iubitoare, doar vârstele ni s-au mai transformat. Nikita e un bărbat în floarea vârstei și a creației artistice: face multe și foarte frumoase băiatul meu! Anul ăsta a creat muzica originală pentru două spectacole de teatru, pentru două sau chiar trei filme (a și primit premiul Gopo pentru unul din ele!), a avut o serie de „cine-concerte” în Ardeal (pentru nişte filme mute, din anii 1930, a compus o muzică nouă, proaspătă şi revigorantă, ca un dialog peste timp, ceva splendid şi foarte sensibil), are o emisiune radio lunară… Muncește enorm băiatul ăsta! Marea realizare a fost însă lansarea, acum, în Octombrie, a celui de-al doilea album, „Above Albatross”, cu trupa lui, Kadjavsi, proiectul lui de suflet, la care e compozitor, textier, producător, interpret, vocalist, pianist, promoter… de toate! Colaborează cu patru tineri impetuos de talentați și dedicați, iar eu sunt topită după ei: de când au lansat albumul, nu mă mai satur, îl ascult pe auto-repeat. Copiii ăştia îmi dau o energie fantastică: sunt extrem de buni, se potrivesc alchimic și fac o muzică frumoasă, modernă, vie, puternică, de calitate, adevărată!

– Dar copilul din tine ce mai face, Ilinca? Cât de des îi mai dai voie să te ţină de mână?

– Nikita spune că-s o mamă cool și înțelegătoare, cu care poate vorbi orice și care a reușit să-și păstreze copilul interior. Într-un fel, ca o paranteză, pot să zic că noi doi am crescut împreună, în sensul că el m-a-nvățat să fiu mamă, aidoma acelui proverb indian „un copil naște o mamă”: așadar și el „m-a crescut” pe mine, nu doar eu pe el… Cu copilul din mine am un dialog interesant… Uite, să-ţi povestesc ceva: prin anii ’79-’83, am ținut un jurnal, și câteva dintre paginile scrise le-am lipit cu    scotch-tape, cu indicaţia „a fi desfăcute la vârsta de 50 de ani”. Când a venit termenul, mi-am adus aminte şi-am desfăcut paginile: conțineau o scrisoare de la Ilinca „mică” pentru Ilinca „mare”, în care îmi ceream să nu-mi permit vreodată să mă acresc, să-mi acopăr sufletul de „zgura vremilor” (ce expresie am găsit eu atunci!), să mă blazez sau să-ncetez „vreodată de-a mă perfecționa la capitolul rafinare, fericire, iubire, viață”! Să nu devin amară, scârbită, obtuză sau, dacă s-a-ntâmplat, să fac tot posibilul să revin la lumina și puritatea care-mi sunt naturale. Mi s-a părut foarte interesant ce preocupări aveam încă dinainte de adolescență. (râde) Și mai conținea scrisoarea respectivă şi o parabolă, despre frunza stejarului din fața casei bunicilor, care dimineața era verde și-atât: un verde mat, opac, crud, verde-tânăr. Dar, la apusul soarelui, lumina trecea prin frunză și verdele devenea auriu-translucid, aproape transparent, toate fibrele frunzei se irizau, fiecare în altă culoare: frunza aceea parcă devenea o aripă de înger! Ei, şi Ilinca mică i-a spus Ilincăi mari că poate ăsta-i rolul vârstelor în viața omului: să-l facă din opac transparent, să-l umple de lumină, tâlc, inspirație, culoare și vibrație. Citind scrisoarea, m-am simțit împăcată: am simțit c-am avut grijă de Ilinca aşa cum și-a dorit. N-am dezamăgit-o: am fost atentă la cum am trecut prin viaţă, la ce-am lăsat viaţa să facă din mine. Şi am fost atentă să nu las viaţa să mă trăiască pe mine…

– Suntem în Decembrie, luna care ne călăuzeşte către marea bucurie a naşterii Domnului și ne învie amintiri tandre din anii copilăriei, legate de părinţi şi de bunici. Pe unde colindă dorul tău?

– Este timpul când mi se face cel mai crâncen și acut dor de bunici, dar mai ales de părinții mei. Tata era născut pe 20 Decembrie, mama, un pic mai devreme, pe 10 Noiembrie, așa încât, de când sunt orfană, astea două-s cele mai grele luni din an. Au trecut cinci, respectiv opt ani, de când ai mei au plecat – Dumnezeu să-i odihnească în pace! – dar nu mă voi vindeca niciodată. Încerc să trăiesc așa încât ei să-mi zâmbească de-acolo de unde sunt, să fie mândri de mine și să-mi facă cu ochiul.

– În Moş Crăciun mai crezi? Dacă ţi-ar mai cere, ca în anii copilăriei, să-i spui o poezie, pe care ai alege-o?

– Ooo, da, eu chiar mai cred în Moş Crăciun: Ilinca mică n-ar accepta vreun alt răspuns! În ceea ce priveşte poezia… Ştii, primul lucru care-mi vine în minte e colindul bunicii mele, un colind de pe vremea războiului: „Cling, cling, ninge liniștit”. Dar nu pot să ţi-l cânt: niciodată nu pot să-l duc până la capăt, că mă podidesc lacrimile. Aşa că… Îţi spun o poezie pe care Dan, omu’ meu, pe care Dumnezeu l-a înzestrat şi cu darul versului, a scris-o chiar aseară, pentru Moşul: „Moş Crăciune! Moş Crăciune!/ Unde locuieşti anume?/ Ca să-ți pot trimite-n dar visul unui preşcolar / Să ating un curcubeu, cu mâna lui Dumnezeu/ Și să mă căsătoresc, pe pământ călugăresc/ Moş Crăciune! Moş Crăciune! Vor veni în seara asta să-ți deschidă larg fereastra/ Toți copiii de pe lume!/ Unde e fereastra ta? Uite-o! Unde-i pasărea…”.