Retezatul face parte dintr-o zonă întinsă de munți înalți, unde vifornițele iernii troienesc cantități uriașe de zăpadă. Distanțele mari dintre cabane, lipsa amenajărilor pentru sporturile de iarnă fac muntele puțin accesibil amatorilor neantrenați. Mai ales după ce lași în urmă pădurea, urcând în golul alpin, gradul de dificultate crește. Chiar pentru un alpinist experimentat, echiparea ca la carte, pregătirea fizică și tehnică corespunzătoare sunt cerințe strict obligatorii, altfel ești expus în orice moment pericolelor. Dar priveliștea ce se deschide după cele patru ore de urcuș îți oferă o lume de basm. Vârfurile Peleaga, Păpușa, Bucura, acoperite de zăpadă, strălucind orbitor în soare, au dus faima Retezatului ca un masiv nespus de frumos pe timp de iarnă. Cu o condiție: să ai vreme bună și genunchi antrenați. Deși mă consider un alpinist încercat, mi-a fost dat ca la peste 2200 metri altitudine, vântul care s-a stârnit din senin în câteva minute să transforme totul în infern. Era ora prânzului. Viscolul, ceața, frigul au cuprins totul. Rafalele băteau cu putere, iar pâcla, foarte deasă, nu-ți mai permitea orientarea. Ca să te mai poți salva, prima condiție era să nu intri în panică, iar a doua, să evaluezi corect situația, pentru a lupta împotriva naturii dezlănțuite. Și, bineînțeles, să supraviețuiești. Din fericire, eu nu eram singur. Aveam alături coechipieri de nădejde: doi câini. Primele măsuri luate la repezeală au fost legarea schiurilor de rucsac și punerea animalelor în lese. Deși toți trei eram familiarizați cu traseul, sus, pe podiș, vijelia se transformase într-un veritabil ciclon, care desrădăcina copacii și stâncile. Pierdusem orice punct de reper, cei care m-au scos din impas au fost câinii. Cu simțul lor de orientare foarte dezvoltat, au început să mă tragă, obligându-mă să-i urmez. Singura legătură cu ei era lesa. La un moment dat, s-a dezlănțuit un vânt înghețat, care sufla cu turbare, urlând când se spărgea de pereții stâncilor. Nu se mai putea sta în picioare și nu se mai putea respira. M-am culcat pe zăpadă și m-am târât, cu ajutorul lesei, până între câini. Toată speranța era să ajungem în pădure, înainte de a veni întunericul. După ceasul de la mână, era încă devreme, aveam suficient timp chiar să coborâm la cabană, dar nu mă puteam orienta unde sunt, din cauza ceții și a viscolului. Trecuse o oră de la plecare. După încă o oră și jumătate, care mi s-a părut o veșnicie, am ajuns la Bordul Tomei, o stâncă solitară, care oferă un fel de adăpost. Eram pe drumul cel bun. Ne apropiam de pădure. Încă aproape o oră, și am ajuns la refugiul Gențiana. Îngrijitorul refugiului mi-a adus o oglindă: fața, sprâncenele, nasul, gura erau acoperite de o promoroacă groasă, iar capul și botul câinilor, pline de țurțuri de gheață. Cu puteri sporite – ca un cal care întinde pasul când se apropie de casă – am parcurs ultima oră de mers prin pădure până la cabana Pietrele. Eram salvați!
Anii au trecut, bătrânețea nu iartă pe nimeni, nici pe câini. Bucuriile trăite alături de ei, dragostea și atașamentul lor, spiritul de sacrificiu pentru a-și apăra stăpânul nu pot fi înțelese decât de cei care iubesc, cu adevărat, animalele. Așa cum unii părinți trăiesc drama cea mai grea când își pierd copiii, aceeași durere ne încearcă și pe noi, iubitorii de animale, la despărțirea de chipul drag al câinilor, care ne-au fost credincioși și devotați, întreaga lor viață.
PETRU Ț. – Feldioara, jud. Brașov
