Cum ieși din Bulevardul Carol și faci la stânga, pe strada Armenească, într-una din cele mai selecte zone ale Bucureștiului, claxoanele se aud tot mai stins, lumea agitată se împuținează, iar tihna caselor cu luminițe ce pâlpâie în ferestre te invită, parcă, la o evadare din cotidian. Nu mai trebuie să faci decât câțiva pași până la intersecția cu străzile Silvestru și Latină, pentru ca evadarea să fie totală. La 10 fix, Theodor Paleologu mă întâmpină în fața ușii de la intrare și mă invită să intru în universul cultural pe care îl patronează de câțiva ani: „Casa Paleologu”. Clădirea în stil cubist, construită de bunicul său în Interbelic, e decorul ideal pentru prelegerile de filosofie, istorie sau retorică pe care Theodor Paleologu și lectorii care i s-au alăturat le țin cu mare succes. Într-o epocă în care rețelele sociale par să fi acaparat toată atenția societății, mii de oameni, de toate vârstele, sunt vrăjiți și se lasă acaparați de aventuri intelectuale. După un scurt tur al frumoasei case, ne așezăm la o cafea. Theodor Paleologu e șarmant, viu, învăluitor, punctează cu limpezime ideile, dar șarjează înțepător de câte ori ajungem la chestiuni de actualitate.

Fabrica de profesori

– Domnule Theodor Paleologu, ați fost diplomat, deputat, ministru. Cu un asemenea CV, puteați să rămâneți ancorat în zona demnităților publice, dar ați ales altă cale: o afacere privată în zona educațională, care se bucură azi de mare succes. Cum s-a născut proiectul „Casa Paleologu”, acest loc extraordinar în care lumea vine să învețe filosofie, istorie, retorică și alte lucruri ce par desprinse din alte timpuri?

– Meseria mea de bază și marea mea pasiune e să predau. Prima dată am predat pe când aveam 26 de ani, în 1999-2000, la Boston College, în Statele Unite ale Americii. École Normale Supérieure, pe care am absolvit-o la Paris, este, de fapt, o fabrică de profesori, pentru asta a fost creată de către Revoluția Franceză. Deci, vocația mea asta este – predatul. Uitându-mă în urmă, probabil n-aș mai accepta să fiu ambasador. Mă interesează mult mai mult ceea ce fac acum. Ar trebui să fie o situație cu totul excepțională – și improbabilă – ca să gândesc altfel. Cu mintea de acum, n-aș mai accepta oferta din 2005, de a fi ambasador la Copenhaga, deși recunosc că am învățat foarte multe ca ambasador, a fost o experiență extrem de interesantă.

Ideea de a crea o școală umanistă e veche în mintea mea. Eu sunt un om care are multe idei, dar trebuie ca cineva să le și pună în practică – cineva care să aibă o bosă mai dezvoltată pentru chestiuni de ordin concret. Această persoană a fost Ioana Prândurel, care venise la niște cursuri de-ale mele, fusese absolut încântată și m-a încurajat să facem acest proiect. La început am fost mai reticent, mai cu seamă în a-i spune „Casa Paleologu”, pentru că nu voiam să pun numele meu în față, dar a reieșit că aceasta a fost alegerea cea mai bună pentru identitatea proiectului.

„Există o bucurie a ideilor”

– Ce îi motivează pe cursanții „Casei Paleologu”? De unde dorința de a învăța filozofie, istorie și retorică în lumea supertehnologizată de azi?

–    Când ai 15.000 de participanți la cursuri, motivațiile sunt foarte diverse. Cel mai tânăr cursant al nostru avea 7 ani și cel mai în vârstă avea 83! La unii e pură curiozitate, să vadă cum arăt sau cum predau sau cum e la noi în casă. Sunt oameni care vin din motive profesionale, fie la cursurile de retorică, fie la cursurile de leadership. Cred însă că majoritatea cursanților noștri vin din plăcerea de a învăța, de a întâlni oameni care au preocupări asemănătoare. Există o bucurie a ideilor și cred că asta ar fi motivația cea mai importantă.

– Aveți un curs care se cheamă „Ne ajută filozofia în dragoste?”. Există soluții intelectuale la problemele lumii noastre?

– Evident că da! Ideea că filozofia este o activitate pur abstractă, pentru visători, e o prostie. În mentalul românesc există reprezentări cu totul false despre ce înseamnă filozofia. Există multiple feluri de a face filozofie, dar dimensiunea practică e esențială. Filozofia morală, filozofia politică au, evident, aplicații practice. Vezi asta la Platon, la Aristotel, la Epicur, la Zenon. Toți marii filosofi au o preocupare practică puternică. Chiar și Kant, care scrie „Critica rațiunii pure”. Să nu uităm că a doua mare critică a lui Kant este „Critica rațiunii practice”. Deci, chiar și în cazul unui filozof precum Kant există o dimensiune practică evidentă. Iar Kant ne spune lucruri esențiale despre cum să ne trăim viața…

„Ce ne facem cu atâția proști?”

– Cum reușiți să vă izolați de zgomotul, de superficialitatea și de urâtul din jur, ca să vă puteți preocupa de lumea aceasta a ideilor?

– Eu, încă din adolescență, am ca principală activitate lectura. Nu e zi de la bunul Dumnezeu în care să nu citesc. În România se citește foarte puțin, suntem pe ultimul loc în Europa, și eu mi-am asumat această sarcină patriotică, de a    încerca să ridic media (zâmbește). Și sper să-i conving și pe alții. Pe de altă parte, nu sunt complet izolat de ceea ce se întâmplă în jur, ați văzut că reacționez când simt nevoia. Cred că trebuie să existe un echilibru între cele două. Lucrez acum la o carte, „Ce ne facem cu atâția proști?”, și vorbesc acolo despre diferitele școli de gândire. Școala de gândire epicuriană propune să eviți politica, să te detașezi. Eu nu pot să mă detașez cu totul de ce se întâmplă în jur. Atitudinea mea e mai degrabă stoică: consider că trebuie să suportăm prostia din jur, să încercăm să o corectăm atâta cât se poate și, de asemenea, simt că e de datoria mea să nu fiu detașat de lucrurile din jur. Nu am de gând să mai fac parte din un partid politic, că m-am ars. Am făcut bine ce am făcut, sunt foarte mândru de realizările mele ca ministru, dar nu asta mă definește, un an de ministeriat. Țin foarte mult la independența mea, vreau să spun exact ce cred, fie că am dreptate, fie că n-am dreptate. Dar adesea o nimeresc! Așa că, pe de o parte, îmi văd de preocupările mele, iar cititul e principala mea activitate, urmată de vorbitul despre ce am citit și, în timpul liber, îmi mai dau cu părerea despre treburile cetății, pentru că nu cred că pot să mă izolez de ce se întâmplă în jur.

– Și cum se vede România de la fereastra dvs.?

– România pe care o văd eu este o Românie minunată – România oamenilor care vor să învețe, care citesc, care pun întrebări. Tocmai am încheiat un curs despre metamorfozele fascismului, unde am avut niște tineri extraordinari. Unul, în mod special, m-a impresionat prin vastitatea cunoștințelor sale și prin pertinența întrebărilor pe care le punea. Abia împlinise 16 ani! Sunt multe astfel de motive de satisfacție în ceea ce fac. Mulți au tendința de a cădea într-un fel de „sinistroză”: totul e rău, totul e nasol, totul e deprimant. Nu e adevărat! Sunt multe lucruri dezolante în societatea românească, dar sunt și multe motive de a vedea și partea bună. Iar oamenii cu care interacționez la „Casa Paleologu” sunt oameni minunați, oameni deștepți, cumsecade, care vor să învețe.

„Politica românească este foarte mocirloasă”

– Dacă ar veni niște tineri învățăcei cu ambiții politice, ce i-ați sfătui să facă?

– Dacă mă întreabă un tânăr ce să facă, în ideea că își dorește o carieră politică, mai întâi i-aș spune să se gândească foarte bine, să evalueze mediul politic românesc. Pentru că nu e vorba de a intra în politică în orice țară, e vorba de politică românească, care este foarte mocirloasă. Noi discutăm aici de un tânăr de calitate. Pentru că, dacă vorbim de o tânără lichea, mai bine să nu-mi ceară mie sfaturi, sunt alții mult mai calificați. Dacă vorbim de un tânăr cu bune intenții, i-aș spune, în primul rând, să se înarmeze cu o solidă atitudine stoică. În primul rând, ar trebui să-l citească pe Epictet, să citească „Tusculanele” lui Cicero, mai cu seamă „Despre obligație”, să-l citească neapărat pe Marcus Aurelius, pentru că va trebui să-și construiască capacitatea internă de rezistență la mizeria din jur, să-și dezvolte sistemul etic imunitar. Apoi, eu cred că pentru un politician e foarte important să aibă o bună cultură filozofică, istorică și literară. Fostul președinte american Richard Nixon spunea: „Când un tânăr vine să mă întrebe ce să facă pentru a se pregăti în vederea unei cariere politice, îi spun să citească literatură, filozofie și istorie”. Literatura ne formează capacitatea de empatie, să-i înțelegem pe alții. Istoria abundă în exemple care ajută în luarea de decizii. Filosofia, cum spuneam, e, de fapt, o școală a concretului. Asta aș recomanda unui tânăr de bună calitate. Pe lichele le îndemn să ceară sfaturi de la oameni mai calificați decât mine…

„Dacă învățătura nu este pasionantă, este egală cu zero”

– Sistemul educațional din România e văzut de mulți drept una dintre sursele răului din societate. Ca fost ministru al Culturii, ca antreprenor cultural, ca profesor, cum vedeți tabloul momentului în educație?

– Sistemul e viciat în mod fundamental, e pus pe baze complet greșite, pentru că nu răspunde întrebării despre scopurile educației. Educația nu se reduce la acumularea de cunoștințe, la transmiterea de informații. Procesul educațional trebuie să formeze un om întreg, din punct de vedere moral, în primul rând, intelectual și profesional. Educația trebuie să dezvolte o triplă autonomie – autonomia intelectuală, autonomia morală și autonomia profesională. Când vorbesc de autonomie profesională, mă refer la faptul că, în urma anilor de studiu, trebuie să devii un membru util al societății. Autonomia morală este esențială, vorbim de formarea caracterului. Pentru toți filozofii care au scris despre educație, caracterul este esențial. Noi uităm acest lucru! În fine, autonomia intelectuală se referă la capacitatea de a gândi pe cont propriu. De fapt, școala românească eșuează pe toate cele trei planuri. E un sistem viciat în mod fundamental. Or, educația științifică e foarte importantă – și pentru democrație, pentru că formează capacitatea de a gândi științific, de a nu crede tot felul de bazaconii. Noi și la capitolul ăsta stăm foarte prost, pentru că există o mentalitate anti-științifică în societatea românească. Pentru formarea cetățeanului, disciplinele umaniste sunt fundamentale. Aceste discipline se fac foarte puțin, foarte prost, Literele clasice au fost aproape eliminate din învățământ, iar asta e un dezastru. Să luăm și cazul Religiei: eu cred că Religia e foarte importantă, pentru că îți oferă cheia pentru a înțelege istoria culturii. Dar nu în spiritul acesta este predată. Este predată într-un spirit foarte sectar, foarte îmbâcsit și e un dezastru. Produce fie atei, fie fanatici ignoranți. Am interacționat cu sute de elevi și i-am întrebat ce au citit din „Biblie”. N-au citit mai nimic după 12 ani de Religie făcută în școală! Câțiva citiseră „Geneza” sau câte o Evanghelie, dar în proporție de 99% nu citiseră nici măcar un text din „Biblie”. Asta înseamnă că acești 12 ani de educație religioasă sunt un eșec absolut monumental! În plus, avem o manieră foarte plicticoasă de a preda. Mă uit la tinerii de acum, ei învață pe de rost niște comentarii, adesea aceleași comentarii stupide pe care le-am învățat și noi pe dinafară, înainte de ’89. Există o inerție a plictiselii. Sigur că sunt profesori buni, slavă Domnului!, n-au cum să nu fie, dar ei sunt buni pe cont propriu și oarecum ca excepție de la normă. Dacă învățătura nu este pasionantă, este egală cu zero. Există o enormă plăcere în a învăța. E una dintre cele mai mari satisfacții. De fapt, creierul este cel mai puternic organ al plăcerii. Și nu există plăcere mai mare decât plăcerile intelectuale. Alte plăceri ne lasă cu timpul, sunt de scurtă durată, pot să ne facă și rău. Plăcerile intelectuale nu ne fac decât bine, sunt durabile și sunt extraordinare. Există o adevărată erotică intelectuală, care nu e încurajată. De fapt, e descurajată în școala românească, cu excepții, evident.

„Milioane de români nu sunt în stare să evalueze o informație sau o afirmație”

– Trăim un moment politic foarte complicat. Cum se vede el din poziția dumneavoastră de observator, deloc apolitic? Are el legătură și cu criza educației din România?

– Sigur! Tot ce s-a întâmplat în ultima vreme revelează dezastrul educației. Noi reinventăm tot timpul apa caldă. Aristotel spunea deja în secolul IV înainte de Hristos că o democrație nu poate rezista în timp fără o educație democratică. Or, noi stăm foarte prost la capitolul educație democratică și stăm foarte prost la capitolul educație în general. Dar mai e nevoie și de capacitatea de a gândi, că tot vorbeam de autonomia intelectuală – capacitatea de a analiza critic informațiile. Or, este evident că milioane de români nu sunt în stare să evalueze o informație sau o afirmație. Cum poți să crezi niște bazaconii absolut nemaipomenite? Văd asta pe Facebook în fiecare zi. Sunt oameni care pur și simplu nu înțeleg ce citesc, reacționează pavlovian la un cuvânt, nu mai înțeleg sensul de ansamblu. Eu cred că ce spun statisticile despre analfabetismul funcțional e optimist. În realitate, stăm mult mai prost.

„Am învățat de la tatăl meu să fiu indiferent”

– Sunteți o voce civică importantă în România. Nu e un risc pentru dumneavoastră    faptul că vă spuneți deschis părerile? Cât de greu este să faceți față valurilor de ură din online?

– Întotdeauna există riscuri. Să nu uităm că Nicolae Iorga a sfârșit asasinat. Nu exclud varianta unei catastrofe, în care România să intre din nou în orbita Rusiei și ticăloșii de aici să ne bage la închisoare, să ne facă tot felul de mizerii. Dar nu poți să trăiești încovoiat numai la gândul că se poate întâmpla o catastrofă. Eu sunt și foarte „vaccinat”. Am învățat de la tatăl meu să fiu indiferent. În România, orice om valoros va fi înjurat, calomniat și porcăit în fel și chip de unii dintre compatrioți. Patologia societății românești e răutatea gratuită. Cu cât ești mai valoros, cu atât ești mai porcăit. Sigur că îmi place să fiu lăudat – îmi face plăcere dacă mă laudă Andrei Pleșu sau Horia-Roman Patapievici sau Mircea Mihăieș. Dar e oarecum firesc ca oamenii ăștia să aprecieze ce fac, e în ordinea lucrurilor. Însă mai mare satisfacție ai când te înjură niște ticăloși. Înjurăturile infame, calomniile odioase din partea unora sunt, de fapt, pentru mine un motiv de satisfacție. Rău ar fi dacă m-ar ­lăuda!

– Ați pomenit câteva dintre personalitățile culturale de marcă ale țării. Din păcate, genul acesta de intelectuali publici pare tot mai puțin implicat, față de acum 15-20 de ani. De ce se întâmplă asta?

– Fiecare are alt fel de a fi la bătrânețe. Tatăl meu mânca jăratec în ultimii ani, era foarte prezent. Alții sunt ceva mai retrași. Andrei Pleșu are și el o vârstă, e îndurerat după moartea soției. Însă, de fiecare dată când vorbesc cu Andrei Pleșu la telefon – și se întâmplă, în ultima vreme, destul de des, e o enormă bucurie. Încurajările lui contează foarte mult pentru mine, așa cum contează și înjurăturile mizerabililor. Tatăl meu a fost porcăit în ultimul hal în anii ’90! Era ținta predilectă a presei FSN-iste și PRM-iste. Acum, unii, ca să mă atace pe mine, spun mizerii despre tatăl meu. Dar pe mine nu mă ating lucrurile astea, ci, dimpotrivă, mă confirmă în ideea că sunt pe drumul cel bun.

– În final, mi-aș dori să trasați o direcție pentru perioada următoare. Cum vedeți România? Sunt motive de speranță?

– Unul dintre citatele mele favorite e o frază din „Războiul peloponesian” al lui Tucidide: „Speranța e un prost sfătuitor”. Asta nu înseamnă că nu trebuie să faci nimic. Eu cred în determinarea fără iluzii. În ce privește viitorul, eu văd lucrurile în felul următor: coaliția actuală nu poate să producă rezultate nemaipomenite. E imposibil! Este o coaliție românească, cu tot ce înseamnă lucrul ăsta, cu atacuri, capcane, șantaje și alte asemenea „delicatese”. Până în momentul de față, am văzut o creștere a impozitelor și mult prea puține măsuri în cealaltă parte. Pentru moment, pensiile speciale nu s-au modificat. Când vine domnul Ilie Bolojan și ne mulțumește pentru solidaritate nu sună prea bine. Pentru că noi nu suntem deloc solidari cu mafioții care beneficiază de tot felul de prescrieri și achitări, ci doar suportăm violența statului. Știu bine că nu e vina premierului, înțeleg perfect ce se întâmplă. Pe de altă parte, consider că nu e imposibil scenariul unui guvern PSD – AUR. PSD și AUR au majoritatea împreună, sunt cele mai votate partide la ultimele alegeri. Cele două partide au o matrice comună: PSD-ul descinde din PCR, iar AUR descinde din Securitatea naționalistă. Mi s-ar părea oarecum firească această coaliție între PSD și AUR, care ar fi ca un pepene: verde legionar pe dinafa­ră și roșu pe dinăuntru. Am putea spune că România a mai trecut prin așa ceva și a supraviețuit. E adevărat, a supraviețuit în anii ’90 regimului Ion Iliescu, care a fost odios, dar era un context internațional favorabil. Rusia era în retragere și Statele Unite erau animate de cu totul alte intenții decât acum. În contextul actual, o asemenea coaliție ar putea să fie foarte nocivă pentru România. Și, la cât sunt de deștepți cei din conducerea PSD, n-ar fi exclus să se joace cu focul. Vom vedea la anul. Nu e un răspuns foarte optimist, însă eu continui să-mi fac treaba cu entuziasm. „Casa Paleologu” o duce foarte bine, anul 2025 a fost un an mai bun decât anul precedent. Suntem în creștere constantă, din ce în ce mai mulți oameni vin către noi, avem foarte multe cursuri și călătorii de studiu, așa că eu o voi ține tot așa și în 2026.