Un „Săgetător” pursânge

– Mă bucur să ne reauzim, dragă Natalia, trecute cu bine peste „încercările” Sărbătorilor. „La mulți ani” și pentru noul an, și pentru aniversarea zilei tale de naștere. Arăți minunat! Cum reușești să-ți porți anii atât de frumos?

– Mulțumesc din inimă! Sunt un Săgetător pursânge, poate de aceea îmi port vârsta cu capul sus. Pe 11 Decembrie am împlinit treizeci și opt de ani și o spun în gura mare, mă simt excelent. Fiul meu a ajuns și el la opt ani, în Noiembrie, deci o ținem din sărbătoare în sărbătoare. Suntem sănătoși, nu am absolut niciun motiv să mă plâng. Fac ce-mi place, sunt printre norocoșii care fac carieră în meseria pentru care s-au pregătit. Eu am studiat muzică de mică, pian și canto, și nu m-am oprit din învățat nici când am terminat Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice de la Chișinău, nici când am fost distinsă cu „Artist emerit” al Republicii Moldova… Știu sigur că nu mă voi opri niciodată. Cariera mea a început de timpuriu și n-a încetat să crească. Acum, la treizeci și opt de ani, înțeleg că e doar începutul – mereu și mereu e doar începutul, numai așa visurile noastre pot fi din ce în ce mai mari. Întotdeauna cu privirea în viitor, gata să mă autodepășesc și, cel mai important, mereu optimistă. Orice vârstă aș avea, știu că mâine va fi mai interesant decât ieri. Sufletul face ca ochii să ne strălucească și gura să zâmbească, or, lucrurile acestea nu au ani, nu au riduri, ci vin din liniștea că ne ducem viața care ne-a fost hărăzită. Eu, una, o fac cu dragoste, pasiune și foarte multă dedicație.

– Mare lucru să fii atât de optimistă, într-un prezent destul de întunecat…

– Știi, pentru mine, viața este ca o zebră: după o dungă nea­gră, știu sigur că urmează una albă. Și tot așa. Orice ar fi, mintea mea e pregătită pentru succesiunea asta, chiar pot spune că însăși vârsta îmi dă liniștea că, orice ar fi, roata se învârte și face ca soarele să strălucească după furtună. Cum reușesc? Făcându-mi mereu planuri. Bunica, omul care m-a crescut și m-a educat, când mă vede agitându-mă, îmi spune așa, între glumă și dojană: „Iar ai inventat ceva!?”. Pentru că eu mă trezesc în fiecare dimineață cu cel puțin o idee nouă. Că e despre muzică, viață, familie, nu contează, eu mereu „inventez” câte ceva. Eu așa ard, aceasta este și rețeta mea de a-mi păstra optimismul sus de tot.

– Ultima dată ne-am auzit în pandemie, cum ți-a mers în cei cinci ani care-au trecut de atunci?

– Am cântat și iar am cântat, încercând mereu să fiu tot mai sus. Am traversat țara și lumea. Am reprezentat cu onoare Republica Moldova la Eurovision, mi-am dus țara în finală. Știm cu toții câtă politică este în spatele acestui concurs, deci clasarea mea a fost una cât se poate de mulțumitoare. Tot în anii aceștia i-a venit rândul marelui meu concert, unul care se întâmplă cam o dată la cinci ani. E grandios, are trei orchestre pe scenă, mulți invitați, decoruri impresionante, un program de trei ore. Toate acestea costă enorm, așadar, prefer să-l organizez mai rar și să nu renunț la nimic, decât să-l fac în fiecare an și să devină un eveniment comun, pe care lumea-l uită a doua zi. Cât despre prezent, tocmai am lansat melodia „Noi doi”, una care-mi place enorm. E o piesă de dragoste, pasională, cu un videoclip alb-negru, pe care mi-l doream de mult. Am filmat în Constanța, la Cazino. Deși piesa aceasta și filmul ei au fost gândite mai degrabă pentru suflet, decât pentru succes comercial, iată că se împlinesc amândouă. Toate posturile de radio din Moldova o difuzează, iar melodia își face intrarea în România tot cu succes. Foarte fericită sunt.

Carieră internațională

– Succesul tău se pare că depășește Moldova și România, ești o artistă cu mare deschidere. Cât de larg este publicul de care te bucuri?

– Cred că nu e prea frumos din partea mea să mă laud, dar publicul meu e, într-adevăr, foarte larg. Lumea s-a schimbat, e cosmopolită, globalizată, tehnologia a avansat enorm, abordarea unei cariere merge mână în mână cu toate astea. Înțeleg și acționez ca atare, dar nu pentru succes cu orice preț, ci pentru că-mi place. Unii spun că un artist trebuie să aibă un stil bine definit și atât. Nu-i contrazic deloc, dar eu nu reușesc asta pe deplin, fiind­că îmi place prea mult să experimentez, să nu stau pe loc. Să inventez, vorba bunicii. Într-un concert am și piese rock, și hore populare, și balade. Cum aș putea să renunț la folclor sau măcar la influența lui în muzică? Nu pot, pur și simplu, îl iubesc prea mult. Chiar am un album de folclor moldovenesc și românesc, reorchestrat interesant. Pe de altă parte, eu vorbesc bine patru limbi (română, rusă, engleză și franceză) și consider asta o comoară care te îmbogățește spiritual. Cânt în fiecare din aceste patru limbi! Tot ce ți-am spus până acum favorizează o carieră internațională. Călătoresc foarte des, chiar mă ceartă Chris­tian, băiatul meu, că plec prea mult de-acasă și îi este dor de mine. „De ce nu cânți doar în Moldova, unde lumea te iubește cel mai mult?” Îi explic mereu cum e viața unui artist, care-i sunt idealurile, cum un om care creează își dorește să fie cunoscut cât mai mult. Îi spun toate astea, dar nu-mi doresc pentru el același lucru. E greu, e o meserie care nu ține doar de talent, ci și de noroc, de conjunctură, de alți oameni; mulți își doresc, puțini reușesc. Pe de altă parte, în casa noastră se ascultă muzică mereu, Christian are ureche foarte bună, știe de mic să cânte bine la pian, așa, pentru dezvoltarea lui. Dacă muzica îi e scrisă-n soartă, nu mă pot opune, dar aș fi foarte fericită ca el să-și croiască în viață un drum mai liniștit decât cel artistic.

„Cel mai bun vin și cele mai frumoase femei”

– În drumurile tale prin lume, sigur porți cu tine și Basarabia, țara de la granița răsăriteană a ­Europei…

– Țin minte că acum douăzeci de ani am fost în America, la o olimpiadă internațională de muzică. M-am întors foarte supărată de-acolo că nimeni nu știa nimic de Moldova, mergeam peste tot cu o hartă după mine și le arătam țara mea încercuită cu roșu. Roșie ca inima mea, care bate pentru ea! Lucrurile s-au mai schimbat, dar tot țară mică suntem și simt mereu nevoia să-i fac reclama pe care o merită. Oriunde merg, invit lumea în Moldova și la Chișinău. Le spun că o fi țara mică, dar avem cel mai bun vin și cele mai frumoase femei (râde). Le povestesc despre cât de cochet e orașul și cât de primitori sunt oamenii. Le promit că, în orice restaurant ar intra, oricât de mic, vor fi dați pe spate de cea mai bună mâncare din viața lor. Lucru verificat, absolut oricine vine și mănâncă în Moldova îmi dă dreptate. Mai avem un lucru care nu se găsește pe toate drumurile: noi, basarabenii, avem o căldură aparte, iar asta se simte și în arta noastră. În toate concertele mele internaționale, cânt și multe piese în română, nu doar în limbi de largă circulație. Observ că, deși publicul nu înțelege absolut nimic din cuvinte, tot dansează, tot se bucură. Înțeleg din reacția lor că muzica noastră îi mișcă în inimă, îi ridică de pe scaun, pur și simplu, și intră în horă. Or, asta mie îmi spune două lucruri: că ritmurile românești sunt magice și că, indiferent cât de grea ar fi viața, muzica va uni și va vindeca întotdeauna.

– Tocmai ce-au trecut Sărbătorile. Cum arată Chișinăul împodobit pentru zile festive?

– Aaah, e minunat. Anul acesta a fost parcă mai frumos ca niciodată, pentru că și magazinele, și restaurantele și-au ornat vitrinele. În trecut nu prea aveau acest obicei, dar acum este un adevărat concurs al ferestrelor gătite de sărbătoare. Târgurile de Crăciun au prins și ele tradiție. Am fost și eu cu prietenii și cu băiatul meu. Am gustat vin fierbinte, am înmuiat în el și puțină turtă dulce. E foarte aglomerat orașul în această perioadă, dar nu mă supăr că se circulă greu, fiindcă se vede că lumea e fericită, familiile se întregesc cu cei care se întorc din diasporă. Toată lumea cântă, râde, dă iama în bucatele după care au tânjit tot anul. Da, sunt tensiuni la granița țării, e puțină teamă, dar când ne-a fost nouă, moldovenilor, altfel? Suntem obișnuiți, și tocmai de aceea am învățat să trăim cu speranța de neclintit că mâine va fi mai bine. Nu avem altă variantă decât să ieșim cu optimism din încercări, asta ne este soarta. Nu mă plâng, n-aș trăi în altă parte. Cu toate greutățile istoriei, îmi iubesc nespus țara și oamenii – suntem frumoși, creativi și inteligenți. O spun cu toată mândria.

Amintiri de zăpadă

– Natalia, iernile copilăriei tale erau mai frumoase decât cele de acum?

– Am crescut într-o familie minunată, nu foarte avută, dar culturală și veselă. De Crăciun, multă lume se aduna la noi, bunica îi omenea pe toți. La fel și mama, dar, după cum am mai povestit la precedenta noastră întâlnire, pe ea am pierdut-o mult prea devreme, iar bunica i-a preluat rolul în totalitate. Am încă acele poze „clasice”, cu toată familia reunită la brad sau în fața carpetei agățate de perete. Amuzante mai erau! Eu și verișoarele mele pregăteam din timp un spectacol cu dans și muzică interpretate de noi. Dar cea mai frumoasă amintire a mea e zăpada. Poate și pentru că în ultimii ani nu ne-am mai bucurat de ea la Chișinău. Când eram mică, puteam să mă dau cu sania în oraș, făceam derdeluș în parcuri sau între clădiri. Toată ziua la bulgăreală, la oameni de zăpadă și cazemate, când intram în casă, eram înveliți în țurțuri. Mănușile acelea croșetate și legate cu ață pe după gât erau grele de gheață, iar mâinile, vinete de frig. Nu ne păsa. Chiar și eu, care mi-am petrecut copilăria mai degrabă studiind și mergând la concursuri muzicale, tot îmi amintesc perfect fericirea acelor ierni albe. Azi, când totuși ninge, eu mi-am făcut un obicei de a ieși câteva secunde cu tălpile goale prin nea. Face bine la sănătate și parcă simt așa, că mă montează pentru tot ce urmează în an. Revenind la copilărie, mai țin minte că, nu știu din ce motiv, eram parcă mereu ultima familie care cumpăra brad. Pe 31 seara, alergam ca bezmeticii să mai găsim unul, pe care-l ornam în ultimele ore îna­inte să ticăie ceasul de ora douăsprezece. Altfel, Sărbătorile se învârteau în jurul mesei, a mâncării de tot felul, de la sarmale la răcituri, de la salate la prăjituri. Era musai ca masa să fie plină, pentru ca anul ce începea să aibă belșug. Apogeul erau primele secunde din noul an când, după ce scriam bilețele cu dorințe, le ardeam și resturile carbonizate le puneam în paharul de șampanie. Ciocneam și beam acel pahar la cumpăna dintre ani și speram ca asta să ajute o dată în plus la îndeplinirea dorințelor. Avem acest obicei și azi. Iernile, în schimb, nu prea mai au zăpadă, nu mai sunt albe, ci mai degrabă în concordanță cu timpurile: gri. Dar nu le luăm în seamă. Tot ne adunăm în jurul mesei încărcate cu tot ce e tradițional, bunica vine la noi și tot suntem împreună. Moș Crăciun apare negreșit, mai ales că băiatul meu crede în el. Asta mă face și pe mine să nu-mi pierd candoarea din suflet. Consider că, dacă renunțăm complet la copilul din noi, suntem pierduți. Eu, una, mă întâlnesc des cu fetița din inima mea, parcă astfel văd lumea prin altă prismă: mai bună, mai optimistă, mai plină de emoție. Azi, în lumea asta mercantilă, se spune că prea multă emoție poate dăuna. Așa o fi, dar eu nu dau ascultare, insist să trăiesc emoții intense. Două lucruri îmi sunt busolă în viață: emoțiile și intuiția.   

„Încep anul în România”

– Natalia, ce urmează în 2026, te revedem oare și în România?

– În primele zile din an am fost în vacanță, i-am promis lui Christian că ajungem la Roma. Visa să vadă Colosseumul. Era firesc să încep cu asta, pentru că băiatul meu este cel mai important în viața mea. Dar răspunsul la întrebarea ta este, categoric, da! Primele planuri din 2026 sunt legate de România. Voi începe anul cu apariții la radio și televiziune, în primul rând pentru promovarea piesei „Noi doi”. Am în pregătire alte melodii în română, îmi place mult să existe echilibrul acesta între cariera din Moldova și cea din România. Colaborez bine cu artiștii români, publicul mă primește mereu extraordinar. E adevărat că prietenia cea mai strânsă o am cu Irina Rimes, tot basarabeancă de-a mea. Ne-am cunoscut când ea era la început de drum și a participat la concursul „Fabrica de staruri” din Moldova. Eu eram în juriu. Între timp, cariera ei a luat avânt în România, iar Irina mi-a compus trei piese din repertoriu. Foarte frumoase! În continuare, tinerii artiști moldoveni își doresc cariere în România, sunt conștienți că pentru asta trebuie să muncească dublu și sunt dispuși oricând să o facă. Moldova sau România, nu contează, eu consider că zona asta a noastră este foarte artistică. De ce? Fiindcă oamenii au inima caldă. Au inima caldă și capul rece, cum se zice, din cauza unor neajunsuri. Acestea din urmă contează mai puțin, fiindcă inima trebuie să depășească totul: nevoile, problemele, tot greul trece mai ușor cu inima caldă. Asta le doresc și cititorilor revistei Formula AS: nimic, dar absolut nimic să nu le răcească inimile!