Sunt puține îndeletniciri ale omului pe pământ în măsură să-i unească lucrarea cu cea a lui Dumnezeu. Preoția este în vârful acestei iluminări, dar în afară de preoți, mai există o breaslă care slujește cerul – cea a pictorilor și restauratorilor de biserici. Zugravii de subțire, cum îi numeau odinioară cronicile, îl aduc pe Dumnezeu atât de aproape de noi încât poți să-L atingi cu mâna. Iar asta e o misie sfântă, deloc ușor de împlinit. Domnul Romeo Andronic a făcut asta toată viața, iar acum, la senectute, culege rodul. Ultima sa lucrare de amploare, Eu și Regele David, e o ilustrare a Psaltirii, în duhul vechilor manuscrise medievale. O bucurie pentru suflet și ochi.

Un pod peste lac

E înalt, subțire, delicat, interiorizat, cu părul și barba albe, îmi aduce aminte de Sfântul Nicolae, și de darurile și bucuriile simple ale credinței. Mă așteaptă la poarta casei lui din Otopeni. E liniște, iar brazii plini de zăpadă care străjuiesc drumul mă mută în altă lume. Domnul Andronic mă conduce cu un pas domol spre atelier. Un șevalet care mi se pare imens tronează în fața ferestrelor largi. De pe pereți, mă privesc icoane, tablouri și schițe, drumul prin destinul pictorului. Un pod peste un lac, schițat doar în cărbune, pare din altă lume. L-a desenat într-o noapte, în parcul natal din Roman, pe când avea doar unsprezece ani și stătea la coadă la butelii de aragaz. Un coleg, aflat și el pe treptele uceniciei picturii, lipise câteva lumânări pe balustradă. Romeo a simțit încă de atunci că poate și vrea să picteze. La fel ca mama, la fel ca bunicul, ambii cu mult talent, dar fără școală. „Eu am moștenit talentul mamei mele, iar ea pe al bunicului, niciunii nu au făcut școală de arte. De la mama, mai am un caiet de desen, m-au impresionat mâinile pe care le desena, ceea ce nu e deloc ușor, iar de la bunicul, am și acum un desen cu Maria Magdalena, l-am și înrămat. E foarte bine făcut pentru un industriaș care se ocupa cu afaceri.” Domnul Romeo Andronic a avut parte și de talent, și de școală, încă din clasa a IV-a, când a început cursurile Școlii de Muzică și Arte Plastice din Roman. Atunci a pornit pe drumul desenului și nu s-a mai oprit până astăzi. Îmi mărturisește, cu un soi de sfială, că rar trece o zi, fără să aștearnă ceva pe coala albă. „Din 365 de zile ale unui an, aș zice că cel puțin 350 desenez sau pictez”.

Chemarea

Pereții bisericii din Roman erau negri de la fumul lumânărilor, și un restaurator lucra să aducă la lumină pictura. Încet, folosind la început o bucățică de săpun cu care spăla fresca, ștergând-o apoi cu migală, ieșeau la iveală culori și spații ample, bolți invizibile până atunci. Era ca și cum biserica învia. Romeo s-a împrietenit cu băiatul pictorului și au mers să vadă de aproape cum se restaurează o frescă. „A fost pentru întâia dată când urcam pe o schelă. Biserica noastră era foarte mare. De la micul meu șevalet, pe care lucram la școală, pe o coală A3 sau A4, să ajung în spațiile acelea, a fost ceva copleșitor. Și, mai ales, din negrul acela, ca ecranul unui televizor, să apară icoana, cu luminile și umbrele ei, pe spațiile acelea boltite… M-a cucerit!”. A fost prima lui întâlnire cu pictura unei biserici. Încă nu se gândea că asta va face și el. Până într-o zi, când a mers la mânăstirea Neamț, împreună cu un prieten care studia teologia. A intrat pe poartă și a văzut capela bolniței, nepictată, cu zidurile albe, gata să primească icoanele. Și atunci a simțit că asta ar vrea – să stea cu penelul, ceasuri în șir, zile de-a rândul, ca să umple albul acela de început de lume cu chipul lui Hristos și al sfinților. Aceasta a fost chemarea. Apoi ca tânăr absolvent al Facultății de Arte Plastice din Iași, a ajuns restaurator al frescelor de la Humor, în cadrul unui șantier ­UNESCO. Și ceea ce a descoperit acolo i-a prins pentru totdeauna inima în lumea icoanelor zugrăvite pe zidurile bisericilor. Acolo a învățat că există o taină a icoanei zugrăvite în frescă și că pictorul are tot timpul cu ea un dialog. Avea să devină, cu anii, unul dintre ei.

„Imaginea apărea din nimic”

– Domnule Romeo Andronic, toată viața ați restaurat biserici celebre și ați pictat frescă. V-a fost vreodată frică de responsabilitatea uriașă care apasă pe umerii iconarului, un om hărăzit să-i dea chip omenesc lui Dumnezeu?

– Frică? Nu! E o mare emoție și, evident, o altă trăire decât cea pe care o ai în pictura laică. E ca în poezie – depinde de inspirație, ca să reușești să dai un contur cuvintelor. Când am desenat după psalmi, l-am simțit aproape pe regele David, dar nu am simțit nici frică, nu m-am simțit nici copleșit. Simțeam că e lângă mine, de parcă vorbeam cu el. L-am simțit ca pe un om extrem de înțelept, asta transpare din tot ceea ce el a scris. Știu că nu toți psalmii au fost scriși de el, dar eu cred că psalmii îi dezvăluie firea – hotărâtă, aspră, dar și bună, de foarte multe ori. M-a impresionat bogăția imaginilor din psalmi, sunt foarte plastici, nu degeaba au ajuns atât de importanți în slujbele noastre. Aproape că fiecare verset poate fi transpus în imagini. Asta înseamnă să ai talent de scriitor, altfel nu poți să compui o imagine în doar câteva cuvinte. Deși călătoria mea spre desenele realizate după psalmi a fost anevoioasă, m-am simțit inspirat de fiecare verset. Și cred că așa s-ar simți orice pictor.

– Ce vreți să spuneți prin asta? Există o legătură de taină între subiectul pictat și pictor?

– Eram cu planșele lângă mine și cu un creion în mână, citeam un vers din psalmi și, deodată, îmi ieșea un desen. Multe desene așa mi-au apărut. Îmi apărea imaginea, iar asta nu o dată, ci mai multe zile la rând. Din nimic… Am simțit că numai harul poate să facă așa ceva. Că eu sunt doar un suport, iar desenul apare de undeva. E mare lucru să pui câteva linii pe o pagină albă, e o taină. Adică din nimic, apare brusc ceva ce nu s-a mai făcut niciodată. Atunci simți că ceva e acolo, în însăși lucrarea pe care o faci, și nu poți defini ceea ce simți. Fără acest har rămâi un simplu copist, te blazezi și devii un roboțel, desenul, fresca, nu e trecută prin tine, prin sufletul tău. Sigur că, din exterior, ea poate părea frumoasă, dacă e pictată corect. Dar tu, cel care ai pictat-o, știi foarte bine că nu e.

„Nu te aștepți, când apare minunea”

– Și cum faceți să vă treacă icoana prin suflet? Aveți un ritual anume?

– Doar rugăciunea pe care o spun, în rest nimic special. Poate că sunt lucruri pe care nici nu le înțeleg. Un preot tânăr, prieten cu un pictor și iconar celebru, îmi spunea că icoanele mele îi plac mai mult decât ale prietenului său. Iar asta cred că se întâmpla pentru că atunci când cauți, în primul rând, efecte plastice, încercând să-i dai originalitate icoanei, în realitate, pierzi. Sigur că tu încerci să pictezi o icoană care să fie a ta, să o treci prin inima ta, muncești foarte mult, te trudești, nu se poate fără asta. De­senezi mult, apoi ajungi să arunci ce ai desenat, pictezi, apoi ștergi, e firesc, fără trudă nu se poate. Îmi aduc aminte că sub atelierul nostru de desen artistic de la Liceul de Artă din Iași era sala de repetiții a corpului de balet a celor de la Operă. Și-i vedeam adesea pe coridoare, unde ne intersectam. Acolo am văzut munca titanică a unui balerin, erau transpirați de fiecare dată. Zilnic. Într-un fel, așa am trudit și eu, asta a fost pentru mine desenul, nu l-am lăsat nici dacă eram în călătorie, pe tren, a fost tot timpul ca un exercițiu zilnic. Pentru că e o legătură între ochi, minte și mână, care nu poate fi așezată fără trudă, trebuie să ajungi la o anumită ușurință în desen. Dar toate acestea sunt mecanice, trebuie să le faci de mii de ori până când ajung să îți iasă. Însă dacă vrei cu adevărat ca icoana ta să nu fie doar rezultatul măiestriei tale, trebuie să lași să lucreze harul, că nici nu te aștepți când apare minunea. Nu spun că trebuie să cauți inspirația divină, ea apare fără ca tu să realizezi. De aceea, cei care caută lucruri spectaculoase pierd, în cele din urmă, pentru că realitatea este mult mai simplă, mai directă. De aceea spun că nici nu simți când inspirația divină lucrează prin tine. Și dacă o cauți ca nebunul, nu o vei găsi… Degeaba implori, degeaba faci orice rânduială, că ea apare pe nesimțite, când vrea Dumnezeu. Asta nu înseamnă că nu ai nevoie de rugăciune. Ai! Trebuie să te rogi, să ai liniște când lucrezi, dar, în final, Dumnezeu te inspiră când vrea El. Te uiți mai apoi pe desenele și icoane tale și poți să spui simplu – aici a lucrat Dumnezeu. De ce o icoană a ieșit atât de bine, iar alta atât de prost? Sau, dacă a ieșit bine, a ieșit foarte greu, în vreme ce o alta îți iese și bine și foarte ușor? Doar harul poate face această diferență.

„Un mare maestru – Toma Zugravul de la Humor”

– Vechile fresce bizantine aveau ceva aparte, o taină a lor, care azi, în pictura modernă de biserici, s-a pierdut. De ce?

– M-am gândit la asta de multe ori. Chiar e altfel pictura noastră bisericească veche, care e pictura Răsăritului Ortodox, chiar dacă cea românească are particularitatea ei, la fel cum o are și cea rusească sau grecească sau sârbească. Dar e o pictură de inspirație ortodoxă. E vorba de spiritul fiecărui ev. Noi, modernii, actualii, spunem adesea, în zeflemea, în toate domeniile, nu doar în pictura bisericilor    – „Ce știau cei din trecut?!” Ei bine, știau multe, foarte multe. De exemplu, Toma Zugravul de la Humor a făcut călătorii la Constantinopol, apoi în Rusia, la Novgorod, dar și în Italia, la Ravenna. Omul ăsta a umblat mai mult decât mine, în epoca și în condițiile acelea, nu ca acum – ne suim în avion, mergem, ne întoarcem, fără să înțelegem nimic din acea călătorie. În pictura lui se observă toate aceste călătorii, se poate observa influența mozaicului de la Ravenna. De la astfel de maeștri trebuie să înveți, dacă ești trăitor în ceea ce faci, nu să venim cu tot felul de chestii inovatoare care, în fond, sunt distructive. Și gândiți-vă că altă operă a lui Toma Zugravul nu mai găsești. A pictat Humorul și… gata! Iar opera lui rezistă de sute de ani. Și ar mai fi ceva ce ține de tehnică, de măruntaiele meseriei – culorile, de exemplu, erau în vechime restrânse, frescele bisericilor noastre străvechi sunt pictate în doar câteva culori, pe care iconarul le poartă pe tot peretele. Asta dă unitate. Astăzi, ai o mie și una de nuanțe pe care, dacă le aplici pe perete, îți iese un zarzavat. Sigur că le poți combina, dar trebuie să rămâi într-o singură gamă de culoare. Orice lucru simplu este mai direct, mai ușor de primit, îți ușurează citirea și te conduce la miezul lucrurilor. Când complici lucrurile, de fapt obții contrariul. Așa s-a ajuns și la stilul realist în iconografie – s-a plecat de la Fra Angelico și s-a ajuns la ideea reprezentării omului așa cum e el în realitate. Așa s-au născut îngerașii pictați ca niște copii dolofani, foarte carnali și grei. Mă îndoiesc că pictorii Renașterii au văzut în realitate vreun înger ca să-l poată picta „realist”… Și de la un înger dolofan, au ajuns să-l picteze și pe Iisus ca pe un tânăr musculos, cum o face de pildă Andreea Mantegna. Dincoace, în Răsărit, când Andrei Rubliov a pictat Sfânta Treime, a simplificat totul și în felul acesta a ajuns să redea esența. Acestea sunt câteva considerente care țin de tehnica picturii bizantine, dar există și ceva specific românesc în degradarea picturii bisericești. Ea este sufocată astăzi de o imensă birocrație. Între pictor și pictura lui se tot interpun straturi, straturi de oameni, tot felul de comisii, care omoară tot ce-i creativ. Și, în loc, cresc bălăriile… În vechime, pictorul trata doar cu cel care-l plătea, nici măcar cu preotul care slujea acolo. Și cine-l plătea? Domnitorul, mitropolitul, marii boieri. Gândiți-vă ce oameni erau pe atunci cei care ctitoreau o biserică – erau oameni de mare cultură, vârfurile țării. Nu zic că astăzi nu mai avem oameni de cultură în biserică, dar în vechime doar elita țării era cea care plătea pictura unei biserici, iar între ea și pictor nu mai era nimeni. Iar asta se vede…

„E imposibil să nu fii credincios și să pictezi biserici”

– Ce rol are credința în viața unui pictor de biserici?

– Foarte mare! Dacă nu o ai, ești ca o frunză în vânt. Credința îți dă un suport, niște rădăcini și echilibrul unei vieți normale. Sigur că poți picta și fără ea, sunt pictori laici atei. Dar mi se pare imposibil să nu fii credincios și să pictezi biserici… Nu cred că există așa ceva. Eu m-am născut cu credința. De îndată ce am putut îngăima câteva cuvinte, am spus și „Tatăl Nostru”. Apoi au fost și momentele în care am simțit că mă ajută Dumnezeu, că mă întărește. Atunci am simțit puterea credinței, binefacerea ei. Credința îți dă o forță, o liniște, chiar dacă am întâlnit și oameni credincioși care nu au liniște. Credința îți dă puterea să te ferești de răul cotidian, un rău pe care, dacă nu-l stăpânești, nu ai liniște. Aici credința e foarte legată de pictarea unei biserici, pentru că, atunci când se instalează liniștea în sufletul tău, ești pregătit pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, inspirația dumnezeiască.

– Când vă rugați, așteptați și credeți că veți primi un răspuns la rugăciune?

– Sigur că aștept, dar am observat că rugăciunea formală, expeditivă, lipsită de trăire nu-și atinge scopul. Am trecut prin viață prin mai multe momente critice, în care am simțit rolul rugăciunii care te pătrunde; să-ți dea o lacrimă, să simți că rugăciunea ta s-a „prins”. Nu mi s-a întâmplat de multe ori în viață, dar am simțit când s-a întâmplat. Și am văzut urmările ei. E ca și cum ai planta o sămânță și ai simți că s-a prins, iar apoi îi vezi și roadele. Chiar atunci, în timp ce te rogi. De aceea cred că rugăciunea adevărată e profundă, ea apare doar în momentul în care dai de fuiorul care leagă pământul de cer. În rest, ești pe lângă și de aceea rugăciunea nu te ajută. Cinstit vă spun că nu mi s-a întâmplat decât de câteva ori în viață să mă rog cu adevărat. Dar simt ocrotirea lui Dumnezeu tot timpul, nu doar când mă rog. Simt mereu că este cineva deasupra mea. Simt, vorba aceea din popor, că „mă vede Dumnezeu” oriunde sunt.

Foto: Romeo Andronic și Cristian Curte