Am fost de Crăciun acasă, la Bărbătești, și trecând în deal și în vale, pe acolo pe unde mi-au călcat tălpile în urmă cu ani și ani, l-am întâlnit pe Dan Dolcu, cel care și-a trăit copilăria a treia casă de noi. Ne-am luat cu vorba și mi-a venit în minte să-l rog să descrie ulița noastră de altădată. A început cu casa mea părintească, casă cu dud și cu pătul, cu vie în pantă și cu fântână, cu tufe de bozoței și cu o pivniță plină de butoaie. „Următoarea este casa lui Gruia și a dodei Anuța, cu cireș la poartă și nuc în grădină. În curtea lor se jucau cei doi băieți, Săndică și Iliuță”. Vine apoi casa Riței lui Gărăiacu. O cunoștea toată lumea, că avea mulți cocoși roșii în curte. Unul dintre ei mă alerga toată ulița și-mi zbura pe umeri, ciocănindu-mă furios în creștetul capului. Venea pe urmă familia Gheban, doda Veta și nepoții Romică, Nelu și Mița. „Lângă Ghebani stătea Lina lui Piaucă, a lui Băcău, care a avut trei copii: Baldâru, Dorina și Manolica. Fata a mică a murit în adolescență, i s-au aprins plămânii. Dorina a avut doi copii, Goriță și Costel, iar tatăl lor, Pistolea, a murit asfixiat de gaze, într-o fântână. Din întâmplare, când bietul fântânar s-a stins, Dorina l-a născut pe Costel”. Urmează pocăiții, Vasile și Domnica. Mai faci zece pași spre șoseaua județeană și dai de casa Anicăi Savii, cu un băiat, Dan, și o fată, Victoria. Peste uliță de Anica Savii, locuiau bunicii mei, Ilie și Floarea, care îl plăteau pe vecinul Țăpurin să le aducă pește sărat de la București. Lângă Anica Savii stătea preotul Gărăiacu. Impreună cu preoteasa Victoria, aveau un băiat cunoscut în sat pentru părul lui creț, Mecu, mecanic de locomotivă. Lângă părintele Gărăiacu era casa lui Mitu lui Stan, care avea o fiică numită Lucica și un nepot numit Lili lu Schiau. Ajungem la ramura uliței care ducea la școală. Începem cu casa Virginicăi, mama lui Geni și a lui Bebe. Gard în gard cu Virginica stăteau ai lui Ilie Ciobanu, cel care ne-a meșterit steaua de Crăciun. Nepotul lui, Mitică, a fost purtător de stea, în care ardea mereu o lumânare turnată în ceară de albine. Aproape de casa lui Gruia, pe a doua parte a uliței, se afla gospodăria familiei Mirciu, a căror fiică, Mărioara, a făcut o nuntă vestită, la care am jucat și eu. Pe o limbă de pământ netedă, străjuită de ogașul ploilor, stătea căsuța Niței și a lui Babarezu. Se spunea că omul luptase în armata română, până în munții Bavarezi. După război a cântat din fluier. Peste drum de bordeiașul bavarez, se mai înalță și astăzi casele gospodarului Costică Dolcu, bunicul lui Dan. „În viața mea”, spune el, „am trăit cu ulița în suflet, cu farmecul copilăriei mele în inimă. Cuvinte precum «Mihoho», «Spirache», «Babarezu», «cutia de carbid», «pitulușul», «prinsa», «Binel», «Catistul», «Geni» și câte altele, au rămas de neuitat, sunt parte a copilăriei noastre de demult. Nu vorbesc de nea Ioniță, tatăl lui Geni, care umbla cu cățeaua după el pe șosea, până în satele vecine. Ghimpii de odinioară au putrezit, nu mai au pe cine înțepa, deoarece copiii, cât de puțini ar fi, nu mai umblă desculți, cum umblam noi pe timpuri”.
