În zilele geroase ale iernii trecute, vecina noastră, o doamnă pensionară cu suflet caritabil și mai mult timp la dispoziție, înființase o „cantină” pentru vrăbii. Numeroase la început, acestea s-au cam împuținat pe parcurs, rămânând, spre primăvară, cam vreo 5-6 abonate permanent. După ce ciuguleau în viteză miezul de pâine, se mutau pe grilajul de la geamul meu din bucătărie, pentru siestă, oferindu-mi prilejul să le observ mai pe îndelete. Între ele, făcea o notă aparte o pereche. Ea, delicată, cu pene fin desenate și capul alungit, el, zburlit, împintenat, cârcotaș și „macho”. Mă și gândeam, ce-o fi găsit o ființă așa de delicată la el? Eu, spun cinstit, nu l-aș fi luat. În timp, însă, i-am îndrăgit pe amândoi, mai ales că într-un fel ne-am și înrudit. Am devenit nașii lor de botez. Pe ea o cheamă Carelina iar pe el, evident, Macho. Ca să nu mai lungim vorba, eroii noștri au îmbinat de minune utilul cu plăcutul și, în jocurile lor, au descoperit undeva, sub o bară de la balcon, un cotlon ferit de privirile indiscrete. Cum a dat primăvara, s-au pus pe treabă și, în câteva zile, și-au durat un „cuibușor de nebunii”. Acum aveau tot ce le trebuie, și faptul că, într-o perioadă, grațioasa mea fină apărea mai rar pe grilaj, mi-a dat de gândit că sunt pe drum niscaiva „moștenitori”. Au și venit, în curând. Nu puteam să-i văd, dar auzeam ciripituri stinse și subțirele, altele decât glasul părinților. Creșteau destul de repede, bănuiam asta după cât de ocupați erau Carelina și Macho, care rar mai găseau timp să se odihnească pe grilaj. Eram nerăbdătoare să văd puișorii și curiozitatea mi-a fost satisfăcută mai repede decât mă așteptam. Să vedeți cum. Într-o după-amiază, când am intrat în casă, am văzut-o pe Carelina foarte agitată. Prin zbaterea aripilor și prin ciripit parcă voia să intre în contact cu cineva. Curând am dezlegat misterul. De sub un dulap din bucătărie, am perceput un firicel de glas. Slab și speriat. Am luminat cu o lanternă și l-am văzut pe intrus. Era un pui, un ghemușor de pene ce se refugiase într-un colț la care nicicum nu puteam ajunge. Probabil că, în inocența vârstei, a vrut să ajungă și el pe grilaj la fel cu cei mari, și prin geamul deschis, căzuse în bucătărie. Acum își plângea neputința și nici eu, nici mama lui, nu-l puteam ajuta. Îl așteptam pe bărbatul meu să vină să desfacă o parte din dulap, că altfel nu era chip să ajung la pui. Până atunci, însă, am văzut ceva înduioșător. La un moment dat, tonul puiuțului s-a schimbat și mama lui a dispărut întorcându-se imediat cu o bucățică de pâine în cioc. Se tot foia pe grilaj dar, deși mă retrăsesem, instinctul de conservare nu o lăsa să vină în bucătărie. În sfârșit, a sosit și „salvatorul” care, „cooperant” și priceput, a desfăcut o placă a dulapului și, cu grijă infinită, chiar dacă a fost puțin ciugulit, a scos la lumină puiuțul. Era zburlit (ca taică-său) și tare speriat. Doamne, ce-i mai bătea inimioara. L-am pus pe geam. Imediat mama s-a apropiat și prima grijă a fost să-i bage în plisc bucata de pâine. Apoi a zburat și s-a întors cu încă o bucățică. A treia oară i-a dat, bănuiesc, puțină apă. Întremat și prinzând curaj, puiul și-a făcut vânt și, însoțit de Carelina, a străbătut mica distanță până la cuib. A fost primit cu ciripituri de bun venit din partea fraților lui și-a lui Macho. Prima aventură din viața puiuțului a avut un final fericit.
PAULINA F. – București
