• Deși trăim mai înghesuiți ca niciodată, marile metropole numărând zeci de milioane de locuitori, suntem mai singuri decât oricând. Epidemia de singurătate se împacă bine cu epidemia de depresii, cele două susținându-se reciproc. Cu doar câteva decenii în urmă, țăranii noștri nici nu știau că există aceste boli ale sufletului modern, deși trăiau, unii dintre ei, ca niște pust­nici, în gospodăriile lor izolate din vârful munților. Părintele Arhimandrit Andrei Coroian așa a copilărit, fără ca asta să-l întristeze vreo clipă. Călugăr de-o viață, el privește singurătatea ca pe o gură a raiului, și de aceea este o călăuză sigură prin hățișul disperării contemporane •

„Singur eu nu m-am simțit niciodată”

– Părinte Andrei, când v-ați întâlnit prima dată cu singurătatea în viață?

– Nu știu, eu nu m-am simțit niciodată singur. De trăit, am trăit mult timp singur, fizic vorbind, pentru că în copilărie pășteam vitele prin pădure, dar singur eu nu m-am simțit niciodată. Și în timpul școlii, după ore, dar mai ales în vacanță, toată vara, timp de trei luni, eram cu vitele. Zi de zi mergeam cu ele, era „meseria” mea. Așa se face că mie, în copilărie, mi se părea că singurătatea asta e un prilej de a te ruga și de a doini, de a cânta. E o mai mare prezență a lui Dumnezeu în singurătate și o mai mare înfrățire cu natura și cu oamenii. Era o bucurie când te întâlneai cu un om, dar să fii singur era ceva firesc. Oamenii știau să trăiască frumos, așa cum le-a dat Dumnezeu. Dacă ești în legătură cu Dumnezeu, nu ești singur.

– Și ce făceați cât stăteați de unul singur cu vitele?

– Cântam, citeam, mă rugam, câte rugăciuni știam pe atunci… Nu mă gândeam că sunt singur, deși eram cam la trei-patru kilometri de casă sau de alți copii. Simțeam mereu un duh bun care mă făcea să mă simt bine singur –    cred că era Duhul lui Dumnezeu. După aceea, prin anii ’90, când am citit Patericul Egiptean și Viețile Sfinților, am descoperit că singurătatea te duce la un contact mai adânc cu Dumnezeu.

– Ați trăit însingurarea și ca ­monah?

– Da, am trăit puțin. Eu îmi doream pustnicia, că orice călugăr își dorește pustnicia, ăsta e idealul călugăresc, măcar pentru o vreme, câțiva ani să trăiești doar tu cu Dumnezeu. Asta e împlinirea oricărui monah. Și a rânduit Dumnezeu că m-a trimis Înalt­preasfințitul Bartolomeu Anania la Cristorel, în anul 2000, să    încep o mânăstire de la zero. Acolo am stat câteva luni singur. Aveam niște corturi militare, după aceea am săpat niște beciuri sub pământ, am stat vreo cinci ani fără curent electric, duceam mâncare în spate. Era un fel de pustnicie și o simțeam cu bucurie, mai ales că era cu binecuvântare, nu era o alegere proprie. Am simțit mult harul lui Dumnezeu acolo, mult, deși erau ispite grele, mai ales în primii trei ani, au fost niște ispite grele, grele de tot. De exemplu, în Decembrie stăteam în corturi, și nu puteam dormi deloc, atâta era de frig. Toată noaptea făceam plimbări cu paltonul în spate sau metanii, că era un frig năprasnic. Astea sunt lucruri binecuvântate, te provoacă la rugăciune, eram nevoit să mă rog mult. Era rugăciunea, făceam și liturghia zilnic, când aveam unde, și făceam și celelalte slujbe. De atunci mi-a rămas pustnicia ca o dorință, când mai merg la Sfântul Munte, îmi doresc ca măcar o zi-două să mă hrănesc din duhul ei. Orice călugăr caută însingurarea și rugăciunea, care îl unesc cu Dumnezeu, și după aceea are adevărata unire și cu oamenii ceilalți.

– Și cum era în singurătate la Cristorel, față de viața ulterioară de la Mânăstirea Nicula? Ce vă aducea în plus?

– La Cristorel m-am bucurat de liniște și de timpul de rugăciune. A fost mare lucru să stau singur cu Dumnezeu. Stai singur, îți mai cureți gândurile, e folositor. Părintele Rafail zicea odată că „trebuie foarte multă muncă îndărătul cortinei”, adică trebuie să stai mult să te rogi la chilia ta, în liniște și singurătate, ca să poți să ieși în fața lumii, ca să ai și ce să dai. Sfântul Ioan Botezătorul a stat 30 de ani în pustie și el era sfântul sfinților, prooroc din pântecele maicii sale. Și doar trei ani a ieșit pe „scenă” să se dăruiască lumii, restul a stat în liniște și în singurătate, necunoscut, s-a rugat în unire cu Dumnezeu. De asta oricine are nevoie. În plus, singurătatea te ferește de multele păcate pe care poți să le faci când ești cu oameni în jur. Asta nu înseamnă că ești rupt cu totul de oameni, pentru că atunci când ești în legătură cu Dumnezeu, ești și cu toți oamenii. Se spune despre Sfântul Ilie Cleopa – la care mai mergeam și noi, prin anii 1990 – că a fost un eremit în viață de obște. El trăia ca un pustnic în viața de obște a Mânăstirii Sihăstria. Știți că deviza călugărească este: să fii despărțit de toți, ca să fii unit cu toți. Dacă ești despărțit prin modul tău de viață, atunci poți să păstrezi starea de unire cu Dumnezeu prin rugăciune, prin gândul la Dumnezeu. Într-un grup de oameni, prin vorbe fără rost, dar și prin alte lucruri, te desparți de Dumnezeu și atunci nu ai adevărata pace. Mult mai ușor te rogi în mijlocul naturii, iar dacă intri în relație cu Dumnezeu, prin rugăciune, intri în contact și cu toți ceilalți care se roagă. Prin anii 1990 am citit Urmarea lui Hristos și zicea acolo, între altele: dacă tu te rogi la miezul nopții o jumătate de oră, gândește-te câți călugări la această oră înalță rugăciuni către Dumnezeu și intră în comuniune cu ei. De multe ori, la Sfânta Liturghie mă gândesc că, iată, la ora asta mai încep încă zece mii de liturghii numai în România și poate o sută de mii în toată lumea, și atunci imediat intru în comuniune cu toți și împreună îl slăvim pe Dumnezeu.

„Să ne umplem de Dumnezeu”

– Dar îi și simțiți, părinte, pe toți cei care se roagă în același timp cu dumneavoastră?

– Îi simți, pentru că harul și bucuria pe care o simți tu la liturghie și prin rugăciune lăuntrică e în toți și se face imediat conexiunea. De aceea, noi niciodată nu suntem singuri, pentru că suntem în mâna lui Dumnezeu, Dumnezeu ne cuprinde pe toți, pentru că lumea toată e în interiorul lui Dumnezeu. Când conștientizăm lucrul ăsta și ne deschidem ca să Îl primim pe Dumnezeu, să umplem golul sufletului nostru cu Dumnezeu, imediat intrăm în comuniune și cu ceilalți care sunt conștienți, care se golesc și ei de sine și se lasă umpluți de Dumnezeu.   

ÎPS Serafim Joantă zicea odată, că dacă un om se roagă, în jurul lui se răspândește un duh de pace, coboară Duhul lui Dumnezeu peste acel sat sau oraș sau peste acel ținut. Pe tot globul pământesc este un loc în care cineva se roagă. Se spune despre Sfântul Munte Athos că, uneori, se vede un fel de lumină deasupra lui. Este puterea energetică a rugăciunii pentru că acolo se fac rugăciuni de aproape 2000 de ani, oamenii se lasă umpluți de Dumnezeu, Îl lasă pe Dumnezeu în ei. De aceea, singurătatea și însingurarea cu măsură sunt bune, că ai nevoie să stai cu tine însuți, să stai singur cu Dumnezeu. Ați auzit, cred, de Sfântul Arsenie cel Mare, care în lume a fost magistrul împăraților Arcadius și Honorius, fiii lui Teodosie cel Mare. Pe când era încă mirean, Sfântul Arsenie cel Mare a primit cuvântul acesta de la Dumnezeu: „Arsenie, fugi, taci, liniștește-te”. Așa că a plecat în pustia Egiptului, unde a rămas timp de 65 de ani. Se spune că îi strălucea fața ca îngerilor, iar părinții îl întrebau de ce fuge de ei, iar el le răspundea: „Dumnezeu știe că vă iubesc, dar nu pot să fiu și cu voi și cu Dumnezeu”.

De multe ori, vorbirea umană îl desparte pe om de Dumnezeu, pentru că noi vorbim foarte mult fără rost, nu vorbim lucruri ziditoare. În ebraică „a vorbi” înseamnă „a împărți perle”. Adică, dacă ai „perlă”, un cuvânt duhovnicesc, atunci ar trebui să vorbești. Dacă nu ai, atunci foarte ziditoare sunt tăcerea și rugăciunea către Dumnezeu. Zice părintele Nicolae Steinhardt foarte frumos în Jurnalul fericirii, despre „nevoia omului cotidian de a sporovăi”. Nevoia de a sporovăi – ce mai faci, cum o mai duci –, adică să vorbești ca să te afli în treabă, nu este ziditoare, nu îți răspunde la niște întrebări existențiale serioase.

Sfântul Părinte Arsenie Boca are cuvinte foarte adânci în Practica vieții monahale, despre lepădarea de lume. El spune că lumea aceasta e bună ca și creație a lui Dumnezeu, dar este stricată prin păcat. E atât de infectată, încât păcatul e țesut prin ea de nu mai poți face distincția între lumea curată a lui Dumnezeu și cea păcătoasă. A intrat păcatul în firea umană, în fiecare celulă și moleculă a noastră; ne-am născut prin păcat și suntem infectați, avem păcatul în noi genetic. Ca și cum ai pune o picătură de cerneală într-un pahar cu apă: practic, toate moleculele de apă sunt impregnate cu cerneală, se albăstresc. Și atunci, în starea asta fiind lumea, e nevoie să te lepezi de ea ca să fii cu Dumnezeu, să faci primul pas. Părintele Arsenie zice că ăsta e harul botezului și că, ajungând omul la o anumită maturitate a minții, se trezește în el conștiința creștină, care e un har al botezului. Conștiința creștină îți dă imbold să faci ceva pentru mântuirea ta, și atunci primul pas este însingurarea de lume: „fugi, taci, liniștește-te” – cum i-a spus Domnul, Sfântului Arsenie cel Mare din Patericul Egiptean; sau: „ieși din casa ta, din neamul tău”. Trebuie să te retragi puțin din locul ăsta în care păcatul a devenit firesc și inconștient, că nu-l mai poți opri. Trebuie să te liniștești, să nu te mai afecteze păcatul, să nu îl mai lucrezi, să nu îl mai trăiești. Ăste este scopul.

Sigur, lepădarea de lume duce și la lepădarea de sine, pentru că lupta cea mai grea e lupta cu sinele. Întâi, cum spun sfinții părinți, să te retragi de la pricinile păcatului, să te depărtezi de ele, că acolo e un izvor de păcat care te atrage prin vedere și auzire. Te retragi întâi și după aceea, sigur, duci lupta cu tine însuți, că patimile au rădăcini în interiorul nostru. Duci lupta cu tine însuți, iar pentru asta trebuie trezvie, atenție, rugăciune, pocăință, post, milostenie, muncă și toate celelalte care clădesc virtuțile.

„Eu n-am auzit la mine în sat oameni care să se plângă de singurătate”

– Credeți că sfaturile acestea privind însingurarea sunt valabile și pentru mireni? Ele vin în general de la călugări.

– Desigur, călugăria e ca o grindă a vieții creștine, a vieții desăvârșite, dar lucrarea virtuților începe de acasă, din copilărie. Eu vă spun, sincer, că până acum, în ultimii cincizeci ani, eu n-am auzit la mine în sat lume să se plângă de singurătate. La mine în sat, la Huta, un sat de munte, la granița dintre Cluj și Maramureș, oamenii trăiau firesc. Firesc trăiau și împreună, firesc trăiau și singuri. Erau și din cei care trăiau mai izolați, rămânea câte o bătrână, o bunică singură și trăia liniștită. Eu chiar am spovedit-o până anul trecut pe mama unui fost coleg de-al nostru. Avea 89 de ani – acum a plecat la Domnul – și era văduvă, de când aveam noi cinci ani, 57 de ani a fost văduvă. A avut o viață grea și a rămas singură de tot în ultimul timp, că băiatul ei s-a căsătorit prin Bistrița și venea rar la ea. A trăit mult și a muncit toată viața. Zicea: „Mă rog să nu mă îmbolnăvesc, să le fiu necaz pe cap copiilor”. Pe femeia asta eu o găseam întotdeauna rugându-se singură, că nu mai putea umbla în ultimul timp. În cele din urmă, a făcut un preinfarct, au dus-o la spital, iar într-o duminică dimineață a plecat la Domnul. Și-a făcut rugăciunile și, când a început liturghia, a și plecat la Domnul. Și erau mulți oameni ca ea acolo, la mine în sat, care trăiau singuri. Bunicul meu, Dumnezeu să îl ierte, a fost toată viață cioban la oi, și era cu oile cam la trei km de satul nostru. A fost tot timpul singur acolo, numai toamna mai mergea tata la el, când venea uneori ursul la prune. Atunci venea după tata și aprindeau clăi de fân să-l alunge. Dar, altfel, toată viața a petrecut-o singur. Mai trăiește și acum mama Preasfințitului Gherontie, eu merg să o spovedesc o dată pe lună, și ea e singură ca o pustnică și e liniștită, citește, se roagă. Mai este încă o bătrânică la care merg în satul Strâmbu, are vreo 85 de ani, și ea este o mică pustnică. E o bucurie când mă întâlnesc cu ele, că se spovedesc așa de sincer, de curat…

„Depresia e lipsa rugăciunii”

– Vorbiți ca despre niște sfinți, aproape…

– Nu știu, poate așa a fost viața la țară, a fost normală. Când era de mers în sat, era de mers în sat, sâmbăta, duminica; când nu, fiecare era cu singurătatea lui. La mine la Huta, casele sunt cam la o jumătate de kilometru distanță una de alta, nu sunt aproape. Și când am fost mic, nu aveam copii să mă joc, că nu erau vecini apropiați, eram la distanță unii de alții. Apoi, pe la vreo 3-4 ani, te puneau să ai grijă de miei, pășteai mieii, după aceea, când erai mai măricel, pășteai vacile. Și, uite așa, trăiai singur de mic.

– Astăzi, se vorbește mult despre o epidemie de singurătate la nivel mondial. O singurătate care nu este asociată cu bucuria, ci cu deznădejdea. Iar asta se întâmplă mai ales în marile orașe, unde trăiesc împreună milioane de oameni, care, culmea, se simt singuri.

– Dacă oamenii s-adună fără Dumnezeu, e ca și cum ar fi nisipul fără mortar. Dumnezeu este „cheagul”, „liantul” care îi unește pe oameni, restul sunt doar fire de nisip care nu se unesc, că nu se poate face unirea fără Dumnezeu. Iar acum, peste tot în lume e un vid de Dumnezeu și e un vid de rugăciune. Dumnezeu e prezent în univers, e ca și soarele; nu putem trăi fără lumina lui. Soarele e același, și în România, și în Japonia. Sau ca aerul. Nu putem trăi fără aer. Aerul e același, și în România, și în Africa. E același Dumnezeu. Dacă am fi conștienți că noi Îl respirăm    pe Dumnezeu, că ne hrănim de lumina Lui, de adevărul Lui, imediat s-ar simți bucuria lui Dumnezeu și fericirea lui Dumnezeu. Dacă nu conștientizezi asta, e un gol, iar în golul ăsta sunt atâtea lucrări: materialismul, iubirea de plăceri. După aceea vin și consecințele: ura, mânia, deznădejdea și toate celelalte – toate vin din lipsa de Dumnezeu și de trăire în firescul poruncilor Lui. Poruncile lui Dumnezeu sunt un firesc al vieții noastre, sunt codul nostru genetic, cum ne-a creat Dumnezeu să trăim firesc. Dumnezeu nu ne-a creat pentru nefericire, cum zicea părintele Teofil; Dumnezeu ne-a creat să fim fericiți, nu să fim nenorociți – dar noi trebuie să conștientizăm lucrul ăsta.

Până la urmă, cred că asta ține de credință, să știți de credința existenței lui Dumnezeu și a prezenței lui Dumnezeu. Dacă există credință, de la credință imediat mergi la cunoștința de Dumnezeu și asta te duce și la iubirea de Dumnezeu, iar asta implică și iubirea de aproapele – și atunci nu mai ești singur, că nu ai cum. Toată problema asta a singurătății care duce până la depresie cred că ține de lipsa conștiinței prezenței lui Dumnezeu. Dacă oamenii nu știu de prezența lui Dumnezeu, trăiesc ca și cum El n-ar exista, atunci sigur că poate că au un gol spiritual, un vid, și de acolo depresia, întristarea. Depresia e lipsa harului, lipsa rugăciunii. Cel mai bun medicament pentru depresie e rugăciunea, pentru că depresia e lipsa prezenței lui Dumnezeu, e un gol. Problemele din lume cu toate păcatele ei sunt cât o picătură într-un ocean, o mică picătură în fața infinității bunătății Lui Dumnezeu și a iertării Lui. În fața infinității înțelepciunii lui Dumnezeu, toate problemele pământului ăstuia, care e cât un vârf de ac în univers, sunt infinit de mici.

Gravuri de Victor A. Constantinescu