Cronică de familie

– Romanele tale au fost adeseori numite „cărți ale nordului”. Aș vrea să începem dialogul nostru cu ultima ta scriere, „Drumul spre Soare-Răsare”, care a fost printre cele mai vândute cărți ale Editurii Humanitas, la ultima ediție a Târgului Gaudeamus. Ce semnificații are pentru tine acest „drum”? Unde duce el? Ce simbolizează „Soare-Răsare”?

– „Când am murit, ușa s-a deschis larg și-un glas a zis…”, acesta e începutul cărții mele. Ce te salvează când viețuirea s-a sfârșit? Te mai poate salva ceva după moarte? De-aici pleacă povestea din roman. Apoi se despart două planuri, două drumuri, cel prezent, aș putea spune, al misterului care se petrece atunci când personajul Maxim Radu Niculai iese din viață, și cel trecut, al rememorării. Înainte e zidul pe care nu-l poți închipui cu mintea omenească, dar speri – și te lupți – ca el să dispară. Îndărăt e timpul curgător în care personajul meu poate intra ca să găsească binele pe care l-a făcut cât timp a fost în viață. Înainte e Cel Alb, veghetorul, care știe tot ce-a trăit și gândit eroul, dar nu interferează, îl lasă pe el să găsească răspunsul. Îndărăt e copilăria, tinerețea, dragostea – romanul e și o poveste de iubire care ține mai mult decât viața –, dar apar și istorii mai vechi, din timpul Ardealului de Nord, de pildă, sau altele, din vremurile de început ale minelor de aur din Munții Rodnei, întinse pe două milenii. În urmă mai sunt și deceniile trăite după revoluția din 1989, cu nevoia lor de aderență la lumea în continuă schimbare.

– „Pelinul negru”, „Cartea Reghinei”, „Tot înainte”, „Miezul inimii”, cele patru cărți ale tale, alcătuiesc o adevărată cronică a unei familii care trăiește povești aproape halucinante. Câtă biografie și câtă imaginație sunt în „Drumul spre Soare-Răsare?” Dar în celelalte scrieri ale tale?

– Dacă m-ar întreba cineva ce-am făcut în ultimii zece ani, probabil că aș răspunde că am scris niște romane. Două romane obligatorii pentru mine – „Cartea Reghinei” și „Pelinul negru” -, ba chiar trei, deși pe-acesta din urmă, „Drumul spre Soare-Răsare”, nu aș fi vrut în ruptul capului să-l scriu. De ce? Pentru că-n el încerc să-mi salvez propriul frate. Să-l salvez de la ce? De la uitare, înainte de orice, dar și de la judecata celorlalți, dar și de la prejudecăți, dar și de la pulverizarea darurilor pe care le-a primit el pe lume. Maxim Radu Niculai, persoană reală, fratele meu cel mare, primul născut din familia mea cu doisprezece copii, s-a pomenit cu o minte curioasă, foarte liberă, a crezut în literatură și a avut tot ce trebuie ca să performeze în ea. Uitându-mă în urmă, nu pot să nu mă întreb cum un copil din timpul comunismului, de pe vremea manipulării permanente în sensul obținerii „omului nou”, din timpul sărăciei generalizate, a început – nu doar să citească foarte mult – literatura era o formă de evadare din griul vieții atunci –, ci și să scrie? Cine i-a spus lui prima oară că poate imagina poezie? De unde i-a venit ideea să țină jurnal? Și când am venit eu, al patrulea copil, în casa în care se găsea și el, m-am minunat – nu doar de cum răsărea soarele, direct din podeaua încăperii în care locuiam pe-atunci toți, ci și de cum citea el, sau făcea benzi desenate, sau era plin de optimism și veselie. Pe-atunci, nu aveam curent electric, așa că ne făceam temele la lumina lămpii. Serile ne strângeam unii lângă alții, sub rotundul portocaliu, ca să citim din cine știe ce carte. Nu aveam niciun aparat electric, doar un radio pe baterii care se și strica din vreme în vreme. Fratele meu a scris, probabil, enorm de-a lungul vieții lui, eu îmi amintesc doar primele caiete în care avea jurnal, poezii și povestiri.

Cu toate acestea, Maxim Radu Niculai nu a publicat nimic în timpul vieții. Ba mai mult, toate aceste caiete au dispărut, cu excepția unei agende negre, în care am găsit cam două sute de poeme ordonate și numerotate. A murit în 2023, în vinerea Paștelui, iar eu am aflat asta la New York unde mă aflam în zilele acelea. Când a fost adus acasă, de Paști adică, a ieșit un curcubeu, pe care alt frate al meu, al cincilea, l-a filmat și mi l-a trimis și mie care mă luptam să străbat pământul, ca să fiu a doua zi de Paști în grădina fantastică făcută de tata, unde aveau să fie strânși toți frații, ca să-și ia rămas bun cum se cuvine de la Radu, cel care pleca în altă parte, pentru totdeauna. Atunci am întrebat unde-s manuscrisele și mi s-a zis că n-a rămas decât o agendă neagră. Doar atât? Am încremenit. Însemna că trebuia să scriu eu cartea, că el n-o făcuse! Nu se putea să nu povestesc cum a trăit, ca să se știe măcar puțin din cele ce-au fost. De câte ori nu ni se pare nouă, oamenilor, că vedem, când suntem, de fapt, complet orbi? Apoi, timp de un an și jumătate, am scris „Drumul spre Soare-Răsare”, în care fratele meu e personaj, adică pionier, utecist, soldat în termen, muncitor necalificat la drumuri și poduri, angajat în mină, ceferist, agricultor etc. Și mai e îndrăgostit de Helga, fata domnului Schuler, fotograful din stațiune.

„Toți suntem sub vremi”

– Trecând prin vămile care-l despart de lumea de dincolo, personajul principal, fratele tău, își rememorează viața. Istoria lui personală se împletește cu istoria mare. Este „Drumul spre Soa­re-Ră­sare” și un roman despre o anumită perioadă din istoria României?

– Mâna sus: cine știe cum erau șnururile comandanților de grupă, de detașament sau de unitate din vremea comunismului? Cine știe cum erau cozile la pâine? Cine știe ce însemna să poți cumpăra o butelie? Cine știe cum se învăța atunci istoria? Cine știe cum era o ședință UTC? Cine știe că UTC însemna Uniunea Tineretului Comunist? Și-aș putea continua șirul întrebărilor, firește. Ei bine, nici măcar cei care au trăit acele vremuri nu mi-ar putea răspunde la toate. Eu însămi, când am scris romanul, a trebuit să citesc despre Congresele Partidului, de pildă, sau despre legea împotriva parazitismului social – da, a existat așa ceva! –, sau despre vânzarea ființelor omenești pe valută (n-o să spun în ce fel, e scris mai mult în roman). M-am documentat și legat de Ardealul de Nord, nu mi-a fost ușor să scriu capitolul cu detașamentele de muncă din anii patruzeci ai secolului trecut. Până și despre fenomenul Caritas, probabil escrocheria cea mai mare din Estul fost comunist, a trebuit să citesc, deși sunt unul dintre cei care au fost la Cluj și au stat în picioare o noapte întreagă, la coadă, ca să-și poată depune ajutorul de șomaj abia a doua zi după prânz. Toată literatura mea are și o vertebrare de natură istorică, asta pentru că individul nu poate fi desprins de țesătura care-l conține. Toți suntem sub vremi, amestecați cu ele, la cheremul lor vasăzică. Din istorie, am mai spus asta, nu te poți sustrage. Pe istorie aluneci și, dacă ești norocos, o vreme te poți găsi la adăpost.

– Cum ai ales perspectiva din care îți spui poveștile?

– Oare cum gândește mama (mama proprie) care, după ultimul atac cerebral, era paralizată, oarbă și nu mai putea vorbi? A fost întrebarea pe care mi-am pus-o când am început să scriu „Cartea Reghinei”, pe care țineam s-o duc la bun sfârșit cât încă mama era în viață. Poate venisem pe lume ca să-i scriu ei povestea, m-am gândit atunci. Mama a fost căsătorită la nici șaisprezece ani și a născut doisprezece copii. Am hotărât să vorbesc la persoana întâi și-a fost greu, căci nimeni n-ar putea spune cum vorbește un om care a suferit un accident vascular. O dificultate asemănătoare am avut-o și la „Pelinul negru”, când am ales să folosesc vocea fetiței Agustina, un copil atipic, afectat de explozia reactorului nuclear de la Cernobîl. În alte romane am apelat tot la naratori feminini, așa că la un moment dat am fost întrebată când voi scrie o carte din perspectiva unui bărbat? Uite că am făcut-o, în „Drumul spre Soare-Răsare”, când am povestit totul din punctul de vedere al lui Maxim Radu Niculai. Am stat așa cu fratele meu, în mintea lui adică, încă un an și jumătate după dispariția lui fizică. L-am simțit foarte aproape, mereu, ca și cum suprafața realității ar fi putut fi zgâriată nu doar dinspre aici către dincolo, ci și de-acolo către aici. I-am trăit speranțele, visurile, iubirea pentru Helga, lupta pentru supraviețuire, i-am înțeles mai bine înfrângerile. Mi-a plăcut să scriu despre cum era Paștele sărbătorit în copilăria noastră, despre orașul nostru, căruia i-am dat numele literar Văralia, despre tot felul de povești, unele pur realiste, altele fabuloase. Sper ca acest volum al meu să-și bucure cititorii, căci sunt multe istorii în el, unele probabil neașteptate (am un capitol în care apare Liviu Rebreanu însuși!).

„…nu pot uita visătoria tatei”

– E greu sau ușor să scrii despre destinele celor apropiați?

– E greu, desigur. Dacă folosești biografia, iar cei implicați sunt în viață, sigur îi rănești. Eu am amărăciunea asta legată de imaginea tatălui în cărțile mele. Oamenii reali au o mai mare complexitate decât proiecția lor într-o poveste, oricare ar fi ea. Prin urmare, eu nu pot uita visătoria tatei, felul lui de-a ne pune în copilăria mică pe genunchi și de-a ne legăna, știința lui de-a lipi vârful copacilor de apus și de orizont, atunci când ne lua pe umeri, pentru că urcam pieptiș un deal și, mici fiind, îi încetineam înaintarea. Nu pot uita cum tencuia o cameră a casei noastre atunci în construcție și, pentru că stăteam pe lângă el ca să-l ajut cu una, alta, m-a învățat să număr. Mai târziu, când a trebuit să preiau, la 12 ani, rolul de mamă, căci mama era în spital cu sora mea, „născută pe moarte” (eroina din „Pelinul negru”), tot tata m-a învățat să gătesc. Trebuia să am grijă de micuțul care nu împlinise un an și care mi-a spus mie, unei fetițe, „mamă”, căci mai multe luni a fost atunci în grija mea. Nu e nimic eroic în asta, așa s-a întâmplat și-a fost greu și cu suferință. Tata e încă în mijlocul lumii noastre, în grădina uimitoare pe care noi, frații, am hotărât s-o păstrăm, fiindcă-i făcută de el; îi știm pomii fructiferi, poveștile, o visăm, e parte din alcătuirea noastră. Iar eu am transformat-o și într-un fel de personaj în cărțile mele.

„Scrisul clarifică, te clarifică”

– Este scrisul un leac care vindecă traumele trecutului? Sau îl vezi ca pe o datorie față de cei care nu mai sunt, ca o recuperare a acelor lucruri care rămân uneori nespuse într-o viață de om?

– Țineți jurnal, e ceva bun!, îi sfătuiesc pe tinerii cu care lucrez. Scrisul clarifică, te clarifică. Mintea noastră știe cum să aleagă mereu esențialul. Ce trăim noi e ca atunci când vrei să faci o fotografie și imaginea e încețoșată. Când scrii, rupi pojghița de ceață și de umbre și obții limpezirea. Iar asta e important, fiindcă nu mai bâjbâi, te poți duce mai departe. Ai văzut de-acum, ai înțeles, iar dacă a fost ceva dureros, chinuitor, atunci așa rămâne. Doar că, precum scoica, de-acum poți secreta peste rană sideful și, cine știe, poți obține chiar perla.

– Ce ai dori să înțeleagă sau să simtă cititorul după ce termină lectura cărților tale?

– Că suntem toți mister… De fapt, cred că deja știa asta cititorul care a scos din raft tocmai cărțile mele, lucru pentru care eu una sunt mereu recunoscătoare. Jorge Luis Borges își imagina aleph-ul ca pe o sferă miniaturală care conține concentrat întreaga cunoaștere, întreg universul. Eu cred că literatura, cu numeroasele ei chipuri, e tot cunoaștere. Și poate că, în mod inexplicabil, câte-un rând, poate o frază, poate mai mult, traduce ceva din adevărul după care tânjim, dar la care nu putem ajunge cu mintea noastră omenească.

– A schimbat ceva în renumele tău romanul „Drumul spre Soare-Răsare”?

– O să glumesc puțin: mi-a pus definitiv eticheta de scriitoare a nordului transilvan. N-o să mai scap probabil de ea. Deși eu am scris și altfel de romane, de pildă, „Cerul din burtă”, reeditat de curând la Editura Paralela 45, cu o variantă audio în lectura mea, sau „O pasăre pe sârmă”, care va avea o a treia ediție, la aceeași editură, în Aprilie.

– De curând, la Editura Paralela 45, a apărut postum volumul de poezii ale fratelui tău, într-o ediție pe care ai îngrijit-o direct. Te-a eliberat acest gest recuperator?

– „Agenda neagră” a ajuns la mine în ziua înmormântării fratelui meu și, o vreme, aproape că n-am putut s-o ating. Am scris „Drumul spre Soare-Răsare” mai întâi, l-am publicat, și abia în vara trecută mi-am făcut curaj să văd ce-i cu poemele dintre coperte. Mi-era foarte teamă de calitatea poeziei, ar fi putut fi ceva scris în ultima perioadă, când i se degradase mintea, sau ar fi putut fi ceva datat, sau pur și simplu inferior estetic. Ei bine, nici vorbă de toate astea. Am fost uimită când am găsit o poezie atipică, atemporală – nu e tributară vreunor mode -, directă, asumată, cu un desen neobișnuit: chiar e despre o viață omenească, așa cum a fost ea. Chiar e o dâră de luciu lăsată îndărăt de autorul care nu și-a văzut textele publicate, nu s-a bucurat de lansări, de voci critice, nu și-a putut închipui vreodată că va fi ima­ginea standului Editurii Paralela 45 la ultimul târg de carte. Când, într-o zi, mi-a scris poeta Diana Iepure că ar vrea să publice cartea lui, „Pictând apa” (arătasem în online câteva texte din ea), am înmărmurit. Uite că volumul își găsise singur editorul! Apoi, când l-am văzut pe Radu pe peretele standului, am fost nespus de tulburată. S-a întâmplat că una dintre surorile mele avea niște programări medicale care au făcut ca ea, pur și simplu, să fie în București și să ajungă și la lansare. Și-au mai venit alte două surori. Și noi, patru femei, ne-am dus la târgul de carte și ne-am fotografiat cu el, cel de la douăzeci de ani, cu chipul lui supradimensionat, în haine militare, fără să credem că ni se întâmpla asta. Dar avem imaginile, am fost acolo, am apăsat hârtia aia de parcă ar fi fost fruntea lui. Apoi, când a ajuns cartea la tata, am cerut să mi se trimită neapărat o poză. În ea, tata îl ține în palme pe întâiul lui născut, Radu. Pe Radu cel adevărat, cel concentrat în poemele din singura lui carte, cel încă nezdrobit de viață. Și pentru întâmplarea asta eu am multă recunoștință.

– Ce rol crezi că mai poate avea literatura într-o lume atât de grăbită, dominată de tehnologie și de interese mercantile?

– Hai să vedem câte cuvinte are limba română, le zic uneori adolescenților pe care-i întâlnesc. Aveți idee? Puteți aproxima? Nu? Poate-i mai ușor să ne gândim la vocabularul de bază, la ce vorbim, adică, în mod obișnuit? Când ajung aici, știu că nu vor da răspunsul corect, mereu vor crede că folosim în mod uzual mai multe cuvinte decât cele 1500-2500 la care apelăm în comunicare. Apoi le spun că-n DEX sunt cam 80000 de cuvinte. Și mai adaug că noi, oamenii, gândim prin… cuvinte. Un om lipsit de cuvinte e neîndoios cumplit de sărac: nu are cum să gândească. Literatura îți oferă zeci de mii de cuvinte și astfel te ajută să exiști cu adevărat. Sper să rămână la fel și-n viitor; eu nu-mi pot imagina o lume a necititorilor, de fapt, nu cred că e posibilă.

Foto din arhiva Ioana Nicolaie