Mă numesc Philippe Frenck, sunt francez și locuiesc la Paris. Am cunoscut țara dvs. acum doi ani, când m-am îndrăgostit de o fată din Galați, cu care m-am căsătorit. Ea mi-a citit câteva articole din revista dvs. (mi-a plăcut foarte mult, mai ales rubrica „Din lumea necuvântătoarelor”) și atunci m-am gândit să vă scriu povestea fericită a lui Felix, un pisoi cu blănița negru cu alb, pe care l-am găsit la Galați și care acum locuiește la Paris.
Vara trecută am petrecut câteva zile cu soția mea acasă, în România. Ea m-a dus pe străzile unde a copilărit și mi-a arătat câteva locuri unde mergea să dea de mâncare pisicilor fără stăpân. Într-o seară, când ne-am dus să le ospătăm cu delicatese din pește, un pisoi negru cu alb a răsărit de sub un gard și a ajuns direct în mâna mea. Era mic și înfricoșat. N-am putut să rezist. L-am luat în brațe, hotărât să-l iau cu mine la Paris. I-am aflat și povestea care mi-a întărit hotărârea. Aruncat de stăpânii lui fără milă, fusese adoptat de-o pisică ai cărei pui fuseseră omorâți.
Când am ajuns acasă, lui Felix nu i-au trebuit decât câteva minute ca să înțeleagă că patul pe care l-am improvizat într-un lighean era pentru el. A mâncat puțin, apoi s-a urcat singur în noua lui locuință, unde a stat cuminte și liniștit toată noaptea.
A doua zi, am fost cu el la veterinar. Dar Felix avea doar o lună și jumătate și era prea mic pentru a putea face vaccinul obligatoriu pentru călătoria în Franța. N-am renunțat. Soția mea a rămas cu el la Galați, și după o lună m-am întors și i-am adus pe amândoi la Paris. Astăzi, Felix are 11 luni și trăiește în casă cu alte două pisici, mult mai în vârstă ca el: Paille, pe care am adoptat-o la Crăciunul Animalelor, și Arumi, adunată tot de pe drum.
Felix este foarte inteligent, jucăuș și afectuos. Se comportă ca și cum el ar fi șeful în casă. Supraveghează și controlează tot, dar mai ales pe cele două pisici. Seara se urcă pe o vitrină, de unde poate observa mai bine ce se întâmplă în casă. Coboară imediat dacă observă ceva neobișnuit sau interesant pentru el. Când e obosit, vine la mine, își freacă capul de obrazul meu, apoi mi se culcă pe piept și începe să toarcă. Poate să toarcă ore întregi. Din când în când, mă atinge cu lăbuța pe obraz. Nu știu ce gândește, poate vrea să ne imite gesturile de afecțiune cu care îl mângâiem, face și el același lucru.
Felix are un caracter deosebit: sociabil, prietenos cu cele două pisici, nu se supără și nu zgârie niciodată. Seamănă cu Felix din desenul animat „Felix”: mic, inteligent, plin de energie și de idei, niciodată nu se lasă bătut.
Avem în casă o cutie plină cu jucării. Felix deschide cutia, își alege jucăria preferată și după ce se joacă cu ea, o lasă pe pantalonii mei sau în pantofi. Vrea să-mi spună, cred, că eu sunt prietenul lui și își împarte bucuria cu mine.
M-am gândit să vă scriu această poveste după ce am citit întâmplarea tristă cu Tăciunel, pisoiul negru care a fost otrăvit de doi vecini răi. Am auzit și alte povești asemănătoare, în care indivizi lipsiți de suflet și omenie otrăvesc animalele abandonate în stradă. Aș vrea să le spun acestor persoane, dacă, din întâmplare, citesc această poveste, că animalele sunt mult mai sensibile și recunoscătoare decât noi, oamenii.
PHILIPPE FRENCK – 164, Rue de Lourmel, 75015, Paris, France
