Aproape nicio terapie complementară nu se bucură în prezent de o popularitate la fel de mare ca osteopatia. În locul apa­ratelor scumpe, osteopatul se încrede într-un sin­gur instrument: degetele sale. Cu ajutorul lor, „trage cu urechea” la procesele care se desfășoară în corp și impulsionează capacitatea sa de autovindecare. Dar ce face el mai exact? Și în cazul căror afecțiuni poate fi de folos un tratament osteopatic?

Până și cel mai conștiincios medic este uneori de­pășit de situație. Dacă un pacient se plânge de dureri puternice de ceafă și spate sau suferă de pro­bleme de mobilitate, iar cauza nu poate fi iden­tifi­cată nici măcar cu ajutorul tehnologiei imagistice, ortopedul a ajuns la capătul resurselor sale medi­cale. Atunci când un bebeluș plânge neîncetat, o pe­diatră este adesea la fel de descumpănită și nea­jutorată ca mama. Iar în cazul unor tulburări de ritm cardiac, li se întâmplă câteodată și cardio­logilor să nu știe ce sfat să ne dea. „Du-te să te vadă și un os­teopat” – ni se recomandă adeseori în astfel de situații. Și mulți oameni au făcut-o deja: potrivit unui studiu For­sa, din 2024, 31 la sută dintre cei ches­tionați sau copiii acestora au urmat cel puțin o dată un tratament osteo­patic. Trei sferturi dintre respondenți au de­clarat că au fost mulțumiți sau foarte mul­țumiți de tratament. Totuși, pentru mulți rămâne în continuare un mister ce anume face un osteopat. Unii cred că el trans­mite – cam ca în Reiki – energie vin­de­cătoare prin corp, deoa­rece uneori pare că osteopatul nu face nimic altceva, decât să-și pună mâna pe o anumită parte a cor­pului. Alții cred că lucrează ca în chi­ropractică și că deblochează articulațiile. În timp ce prima presupunere este pur și simplu greșită, a doua este corectă, dar mult prea limitată. Căci această ramură a medicinii, care privește omul ca pe un întreg, îmbină numeroase abordări diferite.

Pentru că toate se leagă între ele

Termenul osteopatie se compune din cuvintele din greaca veche „osteon”, adică os, și „pathos”, ca­re înseamnă suferință. Numele i-a fost dat de ame­ricanul Andrew Taylor Still (1828–1917), care a creat această metodă terapeutică. El și-a dorit, în­că din copilărie, să înțeleagă care sunt mecanismele miș­cării, motiv pentru care purta mereu în buzu­nare multe oase diferite de animale, pe care le tot pi­păia.

Dar deși termenul osteopatie se traduce literal prin „suferință a oaselor”, osteopații nu se măr­gi­nesc nicidecum doar la cele aproximativ 200 de oa­se ale corpului uman, ci tratează și musculatura, va­sele, ligamentele și tendoanele, țesutul con­junctiv moale și chiar organele. Toate aceste structuri sunt conectate prin fascii și prin fluidele corporale, în­cepând cu cel cefalorahidian, trecând prin limfă și până la sânge. Fasciile sunt un țesut conjunctiv fi­bros, asemănător colagenului, albicios, care stră­bate întregul organism, asemeni unei rețele și care învelește fiecare structură – fie că este vorba despre articulații sau organe, despre ligamente, mușchi sau membrane. Ele fac posibilă mișcarea și men­țin, de asemenea, organele la locul lor. La fel cum și cea mai ușoară atingere pune în miș­care o pânză de păianjen, o fascie corporală poate propaga mo­­di­ficările apărute, provo­când astfel pro­bleme în complet altă parte. De aceea, o po­ziție incorectă a labei picio­rului poate cauza, de pildă, dureri în zona cefei sau a șoldurilor. Atunci când arti­cu­lațiile se ali­niază defec­tuos, greutatea se dis­tribuie inco­rect. Dacă articulația este afectată deja, ea nu mai poate face acest efort supli­mentar, iar suprasolici­tarea duce la tensiuni, dureri sau pierderi funcționale în altă parte a corpului. Mișcarea și funcția organelor se pot mo­difica, la rândul lor, provocând, prin inter­mediul re­țelei fasciale, dureri de spate sau în alte zone. Fiindcă organele sunt conectate de pere­tele trunchiului prin aceste învelișuri de țesut con­junctiv și sunt atașate de coloana verte­brală.

Și fluidele corporale joacă un rol major în os­teopatie. Înainte de a înlătura blocajele, terapeuții palpează pacienții pentru a detecta mișcarea subtilă a fluidului cefalorahidian, care curge constant între craniu și osul sacru, deoarece pornesc de la premisa că ritmul acestuia influențează întregul corp.

Întregul corp este „citit”

Din perspectiva unui osteopat, toate procesele și sistemele fiziologice influențează structurile osoase și fasciale ale corpului. Printre acestea se numără postura corporală și mobilitatea, respirația și sistemul car­dio­vas­cular, metabolismul, sistemul imunitar și cel hor­mo­nal, precum și siste­mul nervos – cuprin­zând creierul, orga­nele de simț și sis­te­mul nervos auto­nom. Pentru a desco­peri da­că unul dintre aceste cinci sisteme se află în dezechilibru, os­teopatul își începe evaluarea încă din momentul în care pacientul intră pe ușă. Asta, deoarece re­ac­țiile de adaptare ale acestuia nu pot fi des­cifrate doar prin inter­mediul țesutului, ci și ob­servând mimica, pos­tura corpului, gestica, mersul și, nu în ultimul rând, respirația și felul în care vorbește pacientul.

În cadrul discuției care urmează, osteopatul se interesează cu privire la simptomele și la stilul de viață al pacientului, adică referitor la obiceiurile sale alimentare și la măsura în care face mișcare, precum și în privința factorilor pozitivi care îi stimulează sănătatea, și a resurselor individuale de care dispune (cum ar fi rezervele sale de vitalitate), dar și în ceea ce privește intervențiile chirurgicale, antecedentele medicale și solicitările psihice la care a fost supus. În evaluare sunt incluși, de asemenea, factorii nocivi prezenți în mediul înconjurător. Fie că este vorba despre substanțe toxice, lipsă de miș­care, alimentație nesănătoasă sau probleme su­fletești, ori despre prea mult sau prea puțin soare – toți acești factori pot împovăra organismul.

Fiecare țesut spune o poveste

Însuși țesutul corporal este cel care oferă indi­ciile decisive. Atât pentru stabilirea diagnosticului, cât și pentru tratament, osteopatul folosește un singur instrument: mâinile sale. Deoarece fiecare țesut își are propria poveste, pe care o poate îm­părtăși. Pentru a o înțelege, osteopatul „ascultă”, ca să spunem așa, cu degetele. Ca un detectiv, el ex­plorează prin atingere cauza durerii sau a defi­ciențelor de mișcare sau funcționare.

Marea artă constă în a face distincția, prin pal­pare, între țesutul sănătos și cel disfuncțional. De­getele nu percep doar o tensiune prea mare sau prea mică, ci și modificări ale țesutului, cum ar fi lipsa elasticității și a mobilității, asimetriile sau sen­si­bilitatea la presiune. „Palpare” – așa numesc os­teopații această explorare atentă a structurilor cor­porale.

Osteopatia: ajutor pentru autovindecare

Imaginea corpului în care totul se află perma­nent în mișcare și într-un raport de interdependență a fost creată la mijlocul secolului trecut de medicul de țară Andrew Taylor Still, omul cu oasele în bu­zunar. El a fost cel care a formulat principiile os­teopatiei și a transpus fundamentele și practicile acesteia într-un sistem medical complet nou. De-a lungul anilor, s-au dezvoltat, pornind de aici, trei ramuri diferite ale osteopatiei: în timp ce osteopatia parietală se ocupă mai ales de tulburările apara­tului locomotor, adică ale oaselor și articulațiilor, osteopatia viscerală se concentrează asupra orga­nelor interne și a cavităților cor­porale căptușite cu țesut conjunc­tiv. La rândul ei, osteopatia cranio­sa­crală se referă la tensiunea mem­branelor de la nivelul capului și al măduvei spinării, concen­trân­du-se asupra craniului, măduvei spinării, osului sacru și membra­nelor din adâncul creierului.

Teza filozofică a lui Andrew Taylor Still, po­tri­vit căreia corpul uman are capaci­tatea de a se auto­vindeca, este valabilă și astăzi în os­teopatie.

Câteva impulsuri manuale blân­­­de sunt adeseori suficiente pen­­­­tru a mobiliza resursele de au­tovin­decare. În timpul perioadei sale de formare, care durează mai mulți ani, un osteopat învață apro­ximativ 3000 de tehnici și manevre diferite. Unele sunt craniosacrale, altele biomecanic-structurale, iar altele biodinamice sau viscerale. Există tehnici speciale pentru tratarea țe­sutului cicatricilor, dar și a punc­telor musculare și a celor sen­sibile la durere. Alte tehnici sunt utilizate pentru tratarea pro­blemelor locomotorii sau pen­tru întinderea fasciilor. Însă toate urmăresc același scop: restabilirea flexibili­tății și mobilității țesutului.

Ce înseamnă acest lucru în mod concret, se înțelege prin exemplul unui pacient de 45 de ani care, la începutul tratamentului, avea de trei luni dureri în partea din față a labei piciorului, atunci când ieșea la alergat. În urma anamnezei, a reieșit că pacientului i se extirpase apendicele în urmă cu 15 ani. Examinarea prin palpare a structurilor osoa­se și a organelor din zona internă a părții drepte a bazinului a arătat că cicatricea era concrescută cu prima parte a colonului. Atât articulația sacroiliacă, cât și cea a șoldului erau astfel ușor restricționate, ceea ce a dus la suprasolicitare și la problemele părții din față de labei piciorului. Două ședințe de tratament al structurilor viscerale, precum și masajul cicatricei aderente și mobilizarea articu­lației șoldului au avut efectul dorit. După trei săp­tămâni, pacientul a putut să alerge din nou fără du­reri.