În cele mai multe parohii din România, misiunea preotului este ca prin slujbe și rugăciuni, să-L poată aduce pe Hristos în inimile credincioșilor. Există însă sate și orașe unde creștinii ortodocși sunt minoritari. Acolo preotul nu trebuie să fie doar un mesager al cerului, ci și un martor viu al neamului său, mărturisitor al durerilor lui, atât în fața lui Dumnezeu, cât și, uneori, a statului. Un stat românesc care, poate prea adesea, pare indiferent. Este și cazul părintelui Alexandru Olah, păstorul românilor ortodocși din comuna Ghimeș-Făget, o comună care face parte, istoric, din Transilvania, dar care se află, din anii 60 ai secolului trecut, în județul Bacău. Pe credincioșii săi, răspândiți în satele Bolovăniș, Răchitiș, Făgetu de Sus, Tărhăuși, Făget și Ghimeș, i-ați cunoscut în numărul trecut al revistei. În numărul acesta, am ales să vorbesc cu preotul lor.

„Aici, la noi, este o situație cu totul aparte și, ca să simți, să zicem așa, măcar în parte, ceea ce simt românii din zona noastră, trebuie să locuiești aici cel puţin zece ani de zile. Abia atunci îți dai seama de multe lucruri, pe care tu nu le gândești, ca român din afara Transilvaniei. De asta, probabil, și tot ceea ce se întâmplă în politică, noi, aici, simțim altfel, față de cum simțiți voi, acolo, la București. Eu m-am născut și am crescut cu toate lucrurile astea. La noi ele sunt hrana zilnică. Și, de multe ori, pentru un preot de aici, hrana zilnică e și bună, e și rea. Și de multe ori, odată cu aia bună, trebuie să o mănânci şi pe aia rea”.

„S-a schimbat ceva în aluatul românesc”

– Și care ar fi hrana bună a unui preot ortodox dintr-un sat în care românii sunt minoritari?

– Să-i vadă pe români că se unesc în credință și luptă pentru dreptate, pentru ceea ce au moștenit de la părinți, de la bunici, de la strămoși. Și să știe că valoarea absolută e sufletul. Nu vedeți ce-i acum în țara asta? Din punctul meu de vedere, valorile sunt călcate în picioare, iar nonvalorile sunt ridicate pe culmi.

– Sunteți pesimist cu privire la prezent. Satul din copilăria dumneavoastră era altfel?

– Da! Cu totul și cu totul altfel. La începutul preoției mele, încă aveam credincioși care veneau pe jos de la Răchitiş, cale de 12 km. Se sculau dimineața la ora 3, își rânduiau gospodăria, pentru că atunci aveau multe animale, fiecare gospodărie avea de la 4-5 cornute în sus, din asta trăiau. Acum sunt foarte puține animale. Și veneau pe jos până la biserică, se spovedeau, stăteau toată slujba, se împărtășeau, după care se întorceau înapoi la treburile lor. În ziua de astăzi, cu toată motorizarea pe care o avem și cu toată dezvoltarea satelor, nici cu mașinile nu mai ajung la biserică. Oamenii aceia despre care vă vorbesc au murit; eu i-am prins când ei aveau spre 60-70 de ani. Și de când au murit ei, s-a schimbat ceva în aluatul ăsta românesc. S-au schimbat cei șapte ani de acasă și școala strămoșilor, adică gena care vine și se îmbogățește cu fiecare dintre noi, cei care venim din urmă. Cei vechi au păstrat-o pură, până la un punct, dar de când s-au tulburat toate în țară, de atunci au început să se altereze ițele firii noastre.

„Văd decăderea oamenilor în fiecare an”

– Ce făceau ei și nu facem noi?

– În primul rând, ei se iubeau unii pe alţii. În anii în care eu încă i-am prins, dacă cineva își construia casă, nu trebuia să cheme pe nimeni să-l ajute, pentru că venea tot satul. Gospodina care se grijea de ei nici nu știa la câți să facă mâncare, pentru că veneau mulți și ajutau necondiționat și fără plată. Așa se întâmpla și la fân, toată vara, se ajutau unii pe alții. Și nu numai la noi în sat. Toată Valea Ghimeșului era așa. Eram ca o mare familie, nu era egoismul dus la apogeu, cum e acum. Acum suferim de niște boli moderne, să le zic așa – care sunt, în același timp, păcate de moarte. Egoismul în primul rând, iar din egoism cresc lenea și toate celelalte care ne trag în jos.

Eu văd decăderea oamenilor în fiecare an, când mă duc pe la casele lor. Altădată, când mergeam cu molifta Paștilor sau cu Ajunul Bobotezei, oamenii ne conduceau cu lumânarea de la un vecin la celălalt, nici nu ieșeam în drum, că erau portițe făcute între vecini, deschise tot timpul. Astăzi, îmi dau seama de răceala care se lasă în lume, văzând încă o portiță care se închide între vecini, și apoi alta, și alta… Atunci credincioșii mei erau mai numeroși și mai săraci material, dar mult mai bogați din punct de vedere sufletesc. Pentru că, în primul rând, pentru fiecare, de căpătâi era rugăciunea zilnică și apoi mâncarea. Acum, toți aleargă după înavuțire și abia pe urmă, când au probleme și necazuri, abia atunci vin la biserică și caută rugăciunea.

„Baza erau cei șapte ani de acasă și rugăciunea”

– Misiunea dumneavoastră într-o astfel de comunitate e dublă, pe de o parte, trebuie să țineți aprinsă flacăra credinței, pe de altă parte, să o țineți și pe cealaltă, a neamului românesc. Cum le împăcați?

– Eu încerc să le păstrez într-un mănunchi, și ca să le păstrez, mă axez pe flacăra omeniei, pentru că asta se pierde prima. Și dacă se pierde, se pierd și celelalte două. De asta ziceam adineauri, de cei șapte ani de acasă, pe care acum nu se mai pune atât de mult accent. Dar înainte ei erau baza creșterii oricărui ins. Abia pe urmă venea învățătura de la școală. Însă baza erau cei șapte ani de acasă și rugăciunea, pe care o învățau împreună cu bunicii, cu părinții. Acum 30-40 de ani, îngenuncheam toți copiii împreună cu părinții și așa ne făceam rugăciunea seara. Acum, fiecare și-o face individual, dacă și-o mai face…

Și mai era ceva. Pe atunci, toți cei care plecau din sat trăgeau să vină înapoi acasă. Chiar dacă plecau în alte părți, veneau înapoi cu o meserie învățată, dar se trăgeau acasă. Și fiecare familie se mărea de la o generație la alta – cu încă o casă, cu încă o familie, și astfel ele se întăreau, și se întărea prin ele și satul. Acum satul slăbește, copiii pleacă în străinătate și găsesc ceva de făcut acolo. Animalele, prelucrarea laptelui şi a cărnii și celelalte s-au dus de râpă cât cuprinde, se pune accent pe cu totul altceva, nu pe cele tradiționale de odinioară. Și atunci, fiecare merge după „trend”.

– Zugrăviți un peisaj din care se pare că nu există ieșire…

– Cum zicea Sfântul Arsenie Boca, ca să renască ceva sănătos trebuie să se distrugă și să se ardă totul. Într-adevăr, din câte văd la ce se întâmplă și cum suntem duși într-o oarecare direcție, va trebui să se distrugă tot, ca să-și dea seama mulți, care acum nu-și dau seama, de ce avem nevoie.

„În clasa a X-a am simțit chemarea pentru preoție”

– V-ați născut aici în sat, părinte?

– Nu. Tata e preot și am venit cu el aici în 1982, când a primit această parohie. Dar am făcut școala aici, eram în clasa a doua când am venit.

– Și cum e să fii copil de preot?

– Mai greu decât să fii copil de țăran sau de orice alt om în altă profesie. Pentru că, în primul rând, toată lumea se uită la tine ca la un exemplu, pentru că ești parte din familia preotului. Și vedem cum sunt judecați preoții, din toate punctele de vedere. Sunt trași la răspundere, iar tu, copil fiind, trebuie să înțelegi treaba asta și să răspunzi cerințelor credincioșilor. Prin felul tău de a fi, prin felul cum te joci, cum vorbești, prin felul cum îi tratezi pe ceilalți de lângă tine, tu reprezinți, până la urmă, familia preotului. Deci, nu poți să-ți dai drumul și să fii atât de liber cum sunt ceilalți ­copii.

– V-ați fi dorit libertatea lor?

– Uneori, da… Am avut foarte multe opreliști în copilărie; opreliști venite și din exterior, dar și din mine, tocmai pentru a nu-mi înjosi credința, religia, părinții, nația. Știam că trebuie să fiu altfel decât alții. Probabil asta mi s-a și inoculat sau poate că era chemarea nevăzută.

– Și când ați simțit chemarea către preoție?

– În clasa a zecea. Atunci aveam o perspectivă bună, profesional vorbind, revoluția din 1989 m-a prins în clasa a IX-a, la Liceul de finanțe-contabilitate de la Miercurea Ciuc. Am făcut și clasa a zecea, am dat treapta a doua și am luat-o, dar    am simțit chemarea pentru preoție. Așa că am dat și am și luat admiterea la Seminarul Teologic din Roman, și am abandonat liceul. Dar întotdeauna am mers pe ideea că voi trăi din munca mâinilor mele, nu din preoție, pe care o voi face așa cum se cuvine, din dragoste de Dumnezeu și atât. Așa că, până să fiu preot paroh, câtă vreme am fost al doilea preot, am lucrat în industria lemnului și mi-am câștigat existența de acolo. Am vrut să-mi termin casa pe care mi-a dat-o tata, să avem unde locui, și să construiesc o biserică. După ce am ajuns preot paroh, am văzut cu totul altfel situația, pentru că e cu totul altă implicare. Nu mai ai timp pentru altceva, preoția te absoarbe cu totul și nu te poți dedica total chemării tale dacă mai ai o slujbă, pentru că partea cealaltă, meseria din care îți câștigi pâinea, te înghite cu partea ei lumească, economică, materială. Așa că am simțit că e nevoie de prea mult timp alocat pământescului și că nu mai am timp destul pentru partea duhovnicească. Iar pentru pentru mine, ea este cea mai importantă. Așa că am renunțat la slujba mea și de atunci sunt numai preot. Așa pot fi în slujba credincioșilor mei tot timpul. Ca medicii. Asta trebuie să facem noi, preoții: trebuie să fim zi și noapte în slujba credinciosului.

„Am înțeles lupta doar când am fost în mijlocul ei”                     

– Ați primit vreodată un telefon târziu în noapte?

– Numai o dată? De multe ori…

– Și când primești un astfel de telefon, ce vor credincioșii?

– Depinde de situație. Unii au lupte cu diavolii, alții abia atunci au scăpat, oarecum, din lupta cu ei; sunt situații în care oamenii sunt bolnavi și, înainte de a pleca la spital, te cheamă ca să te rogi pentru ei sau să se spovedească; sunt alții care sunt muribunzi și, înainte de a muri, vor să se spovedească. Unii chiar nu pot muri până nu se spovedesc și-și recunosc păcatele. Sunt mulți care nu s-au spovedit o viață întreagă. Sunt multe lucruri pe care le facem și nu e ușor, pentru că, până la urmă, în lume există și o forță a răului, cu care luptăm.

– Și cum poți lupta, părinte, cu forța asta, ca preot?

– Cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că singur nu poți. Nici ca mirean, nici ca preot. Cu dăruire totală și cu ajutorul lui Dumnezeu, punându-te întotdeauna în slujba lui Dumnezeu, dar cerându-I ajutorul. Pentru că singuri nu răzbim. Doar cu prezența Lui, cu ajutorul Lui. Când te-ai pus în slujba lui Dumnezeu, El are grijă de tine. Iar în momentul în care nu știi ce să spui, Dumnezeu îți dă gură să vorbeşti. Simt asta de fiecare dată. Simți că ești viu și ești potent să faci asta, prin Dumnezeu care te mână și care te învață și care îți dă putere. Prea puține le poți explica; trebuie să le înțelegi, să le trăiești și să le accepți.

– Atunci când v-ați gândit să plecați pe calea preoției, v-ați gândit și că veți avea și o sarcină a unui apostolat românesc aici, în sat?

– Nu, n-am înțeles-o așa atunci. Lupta asta a venit mai apoi. Eu vedeam lupta pe care o ducea tatăl meu, care a slujit aici înaintea mea, dar n-o înțelegeam în adevăratul sens al cuvântului. Am înțeles-o doar când am fost în mijlocul ei. De atunci am dus lupte pe care, poate, nu le pot expune, pe care, poate, nu le-ați înțelege. Lupte care se duc și cu acțiune, dar și cu omisiune. Pentru că trebuie să știi și când să faci ceva, dar și când să renunți. Trebuie să ai întotdeauna tact, să știi și când să taci.

„Dacă nu postești măcar o dată, doar cu apă, nu știi cine ești”

– Părinte Alexandru Olah, pentru că suntem în pragul Postului Mare și știu că ați trecut prin experiența postului negru, doar cu apă, aș dori să le dați un sfat creștinilor care vor să încerce această cale aspră, odinioară atât de răspândită în satele noastre, la bătrânii care obișnuiau ca, cel puțin în zilele de vineri, să nu guste nimic.

– În doar două cuvinte – dacă nu postești, cu rugăciune, măcar o dată în viață, doar cu apă, nu știi cine ești. În momentul în care te cufunzi în rugăciune, dar te și cureți trupește, înțelegi că poți face din trupul tău un potir pentru Hristos, care intră în tine. Eu pot să vă spun că nu am știut ce poate omul, până în momentul în care am ținut acest post. E un post despre care am citit și eu în Viețile Sfinților, dar care este accesibil oricăruia dintre noi, pentru că viața sfinților este accesibilă tuturor creștinilor. Dumnezeu nu a creat dintru început sfinți și oameni. A creat doar oameni care au ajuns sfinți. Iar dacă e Dumnezeu cu tine, acest post nu e greu.    Eu le cumpăram și le făceam de mâncare copiilor de dulce, dar să știți că nu mi-a fost greu să țin acest post. După trei zile, digestia încetează și începe autofagia, nu mai simți foame, doar ochii poftesc, acolo e ispita. Însă am simțit o greutate în a le ține piept celor dragi ai mei, care-și făceau griji pentru mine. Mai ales mama, care-mi spunea mereu – „Mănâncă, ai slăbit prea mult!”. Într-adevăr, este o slăbire corporală intensă, depinde câte zile ții. Eu am slăbit douăzeci și trei de kilograme.

– Câte zile ați ținut pot ­negru?

– Patruzeci și cinci de zile de post doar cu apă, urmate de o revenire care a fost jumătate din acest timp. Iar revenirea e mai grea decât postul. Le recomand celor care ne citesc să lectureze cărțile lui Valeriu Popa și ale lui Cezar Elisei, înainte de a se apuca de acest post. Și ei amintesc de latura duhovnicească a postului. La mine, ea a fost temelia, deși am simțit și o ușurare a trupului, o totală purificare a lui. Mi s-au accentuat foarte mult și unele simțuri. Poți să ajungi să simți mirosul unui om care trece pe cealaltă parte a drumului. Dar acestea sunt secundare. În primul rând, când ținem post, ar trebui, vorba părintelui Necula, să nu ne mai mâncăm unii pe alții. Cu asta să începem. Asta înseamnă o introspecție atentă a ta, iar apoi poate veni și postul trupului. Cred că ar trebui să începem postul prin a ne da seama că nu trebuie să ne judecăm aproapele. Pentru că, majoritatea, prin judecată, se exclud de la frumos. Să începi prin a te descoperi pe tine, în primul rând, ca ființă, prin a vedea că în tine, de fapt, zace Dumnezeu. Și nu trebuie să te duci departe ca să-L găsești – e acolo, în tine. Dar lasă-L să iasă afară și să lucreze.