Iubirea nu dispare

– Încep dialogul nostru cu o mărturisire: publicul dumneavoastră este extrem de impresionat de faptul că toate melodiile pe care le interpretaţi sunt compuse de regretatul dumneavoastră soţ, marele compozitor Florin Bogardo. O iubire fără moarte?

– Între noi doi a fost şi este o mare, mare iubire: iubirea nu dispare, pentru că spiritul nu dispare! Florin era un om atât de sensibil, un spirit de o mare delicateţe şi de o mare profunzime, era un introvertit, care căuta permanent liniştea sufletului (cel mai adesea, „eprubeta” în care o distila era muzica), dar care, alături de mine, ştia foarte bine să fie comunicativ, vesel, ba chiar şi pus pe şotii… Viaţa noastră împreună a fost foarte plăcută, armonioasă… Poate că pe unii îi va surprinde ce spun, fiindcă lui Florin nu prea îi plăcea anturajul, nu prea era omul ieşirilor în societate, aşa că dădea impresia unei persoane rezervate și introvertite. Nu era un taciturn, dar avea o lume a lui interioară, o lume foarte bogată şi profundă, astfel că întotdeauna, cel mai bine se simţea acasă, cu mine, probabil şi pentru că eu i-am înţeles, i-am respectat şi i-am ocrotit această lume interioară. Din care se năştea şi muzica lui superbă, îndelung rafinată: Florin era un perfecţionist, aşa că lucra la câte o singură piesă până când eu mă plictiseam. Sincer! (râde) Eu eram expansivă,    mereu activă: el era static, era centrul fix al vieţii noastre, iar eu eram titirezul care se învârtea în jurul lui. Plecam, făceam cumpărături, plăteam facturi, rezolvam tot felul de probleme, mă duceam la repetiţii, la spectacole, veneam înapoi… El era, mai tot timpul, acasă… Mariajul nostru a fost dovada vie, că minus cu plus fac casa cea mai bună: dacă Florin ar fi fost ca mine, ar fi ieşit scântei! (râde) În plus, Florin a fost un om foarte credincios, ceea ce ne-a unit și mai mult în spirit: mergeam adesea, împreună, la slujbele de dimineaţă, din timpul săptămânii, iar duminicile nu lipseam niciodată de la biserică…

– În însufleţirea cu care vorbiţi e şi mult dor, deși au trecut o grămadă de ani de la dispariția soțului dvs…

– Mult, mult de tot! Mi-a luat foarte mult timp să mă obișnuiesc cu gândul că nu mai este, am trecut printr-o perioadă îngrozitoare. A fost cumplit… Până la urmă, ceea ce a reuşit să mă scoată la liman a fost muzica lui: cântându-i piesele, îl simt atât de aproape de mine! În plus, spre deosebire de alţi oameni, cărora nu le rămân nici un fel de amintiri tangibile de la cei iubiţi pe care îi pierd, eu am atâtea fotografii şi înregistrări video şi audio. Îl privesc, îl ascult şi asta îmi mai alină dorul… Fireşte, aş fi putut să mă rezum la a-i mai cânta melodiile doar acasă, pentru mine, pentru sufletul meu, dar mi-am propus ca, atâta vreme cât sunt în viaţă, să continui să cânt şi în public, în proporţie de 99%, doar melodiile lui, tocmai în ideea de a nu-i lăsa amintirea să moară în mintea, sufletele şi inimile iubitorilor de muzică. Florin a avut întotdeauna un mesaj de transmis prin compo­zi­ţii­le lui – muzică, versuri şi orchestraţii –, un mesaj pe care îl consider a fi relevant, care mi se pare important a nu fi oprit. Sensibilitatea, delicateţea şi tandre­ţea din muzica şi versurile lui Florin pot să fie și azi o alinare, un balsam pentru oamenii care le ascultă, oameni alergaţi, obo­siţi nu doar fizic, dar şi mental, îngrijoraţi, cu sufletele „tăbăcite” de viaţa cotidiană, adesea atât de complicată şi de neîndurătoare.

– În ciuda trecerii timpului, sunteţi o femeie frumoasă, strălucitoare, nu v-aţi dorit niciodată să vă refaceţi viaţa?

– Nu mi-a trecut niciodată prin minte gândul ăsta! Știu sigur că niciodată nu voi mai putea să găsesc pe cineva asemenea lui Florin: o persoană cu un suflet curat ca al lui, cu o calitate umană, dincolo de orice cusur sau reproş, o persoană cu corectitudinea lui Florin… Nu, după Florin nu mai poate să existe nimeni, pentru nu mai există nimeni asemenea lui! Totuşi, uitaţi, ca să râdem un pic: zilele trecute am început să primesc telefoane, de la prieteni şi cunoscuţi, din Germania, din Cluj, din Bucureşti, de nu mai ştiu de pe unde. Toți îmi spuneau, pe un ton de reproş: „Am aflat că te-ai măritat! De ce nu ne-ai spus şi nouă?”. Credeau că m-am măritat în secret, citiseră pe undeva această „ştire”. Din păcate, azi se poate scrie orice, cam oriunde, mai ales pe internet: e de-a dreptul periculos ce se întâmplă, cum pot fi manipulate informaţiile. În cazul meu, evident, m-am amuzat, am zis „Doamne fereşte! Oricum, dacă n-am făcut-o până acum, n-o s-o mai fac la vârsta asta!” şi gata, povestea s-a încheiat, dar periculos devine când e vorba de informaţii esenţiale, de ce-a spus sau ce a făcut un lider sau altul al lumii… Consecinţele ar putea să fie dramatice!

„Să ieși din casă, chiar și doar pentru a avea de unde te întoarce, este esențial”

– Dar nu există şi momente în care să simţiţi că singurătatea vă apasă? Cum o îmblânziţi?

– Nu, nu mă apasă deloc! Am mulţi prieteni în continuare, sunt foarte activă. Am înţeles ce înseamnă singurătatea abia de curând: am avut o gripă, care când ziceam că-i pe trecute, a revenit şi mai în forţă, aşa că am fost nevoită să stau câteva zile în casă. M-am simţit îngrozitor: eu, care alerg de dimineaţă până seara, sunt ocupată până peste cap, acum, stând închisă în casă, am înţeles ce înseamnă lipsa de activitate, cât de nocivă e, nu doar pentru trup, dar şi pentru starea mentală. Sigur, în zilele acelea am vorbit la telefon, am fost sunată de prieteni, dar vorbitul la telefon nu înlocuieşte ieşitul din casă, deplasarea, activitatea, de orice fel ar fi ea. Eu am treabă zilnic la Universitate sau la şcoală (sunt consilier cultural la Universtitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” şi consultant art-hub la Şcoala „Nordic Elite School”), organizez spectacole, merg la repetiţii, la concerte, la teatru, uneori şi în vizite, dar ies și pentru o plimbare prin parc, pentru o vizită la un muzeu sau din orice alt motiv, sub un oricare alt pretext. A sta în casă şi a nu face nimic (câtă curăţenie sau câtă mâncare poţi să faci?) înseamnă doar anchilozare fizică, mentală şi emoţională, înseamnă că-ţi atragi gânduri negre, că nu mai vezi sensul vieţii, că eşti neliniştit… Îi aud pe mulţi oameni zicând „Aaa, păi sunt bătrân!” sau „Aaa, păi, să mă îmbrac, să mă încalţ, să mă duc până acolo, doar ca să am de unde mă-ntoarce…”: da, chiar şi să ieşi doar ca să ai de unde te întoarce acasă e esenţial! Dacă doar stai şi-ţi lâncezeşti viaţa, dacă doar stai şi te uiţi la televizor, unde ajungi? Cu excepţia, rară, a unor filme sau emisiuni de calitate, a unor documentare sau a unor concerte de muzică clasică, în rest nu vezi decât rele şi nenorociri! Nu mai spun că fiecare vârstă îşi are frumuseţea şi valoarea ei. Găseşte-i-le, domnule, că şi de-asta ţi-a dat Dumnezeu viaţa, atât cât ţi-a dat: ca să înveţi. Nu te costă nimic să te duci într-un parc, să priveşti o păsăruică ori florile ori oamenii care trec pe-acolo. Dacă eşti receptiv şi îţi deschizi sufletul, şi de la păsăruica aia, şi de la flori, şi de la ceilalţi semeni ai tăi ai ce învăţa!

„Am niște prieteni extraordinari”

– Trăim într-o lume care ne pune în fiecare zi la încercare. Ce valori ale vieții vă ajută să rezistați?

– Prietenia, fără doar şi poate! Am nişte prieteni extraordinari, oameni cu care mă cunosc încă de la grădiniţă, din şcoala generală, de la liceu şi din facultate! Prietenia, pentru mine, joacă un rol esenţial: eu iubesc oamenii, mă duc cu braţele deschise spre ei, preţuiesc încrederea şi devotamentul, iar prietenii mei sunt la fel croiţi: respectă noţiunile de încredere şi de loialitate şi – iată! – în acest fel, am trecut împreună prin toate cele ale vieţii. Iar o altă valoare este rectitudinea morală: urăsc bârfa, urăsc cuţitele băgate în spate… Zilele trecute s-a lansat un volum intitulat „Seniori de colecţie” şi acolo, la lansare, mi-am dat seama că, deși nu-mi vine să cred, am ajuns şi eu asta: o senioară de colecţie. Când a trecut timpul, că parcă a fost o clipită?! Iar când sufletul ţi-a rămas tânăr, e cu atât mai greu să realizezi că, fizic, ai îmbătrânit. Mă mir, sincer, că sunt o „senioară de colecţie” (râde), dar nu fac din asta o dramă. Sunt mulţumită că am reuşit să-mi trăiesc viaţa şi să rămân om, şi încă un om cu picioarele pe pământ. Asta mi se pare mai important decât orice realizare profesională.    Trăim într-o lume alienată! Tinerii nu mai socializează: pasămite socializează online, dar online-ul, la modul extrem la care se „practică”, nu înseamnă decât alienare, nedezvoltare mentală, nedezvoltare a empatiei, deci lipsa emoţiei, ba chiar şi a afecţiunii fizice. Eu văd în mod curent tineri care stau la o masă cu alţi tineri, dar ei între ei nu vorbesc, toţi sunt cu nasurile lipite de telefoane şi, cică, socializează. Chiar și acasă, în familie, fiecare stă în câte o cameră sau în colţul lui, fiecare mănâncă după capul lui, ce sau când îl apucă, iar de vorbit, tot aşa, nimeni nu vorbeşte cu nimeni. Nu mai există „masa în familie”, nu mai există comunicare autentică, nimeni nu mai povesteşte nimic, nimeni nu-şi mai împărtăşeşte visurile (că fiecare om ar trebui să aibă măcar un vis în viaţa asta), nu se mai schimbă idei, nimeni nu se mai sfătuieşte cu nimeni… doar online. Mai nou, toată lumea cere sfaturi de la Inteligența Artificială – Dumnezeule mare! Trăim într-o lume foarte dură, la care am ajuns din cauza lipsei de educaţie, a lipsei de principii şi de credinţă. Care generează inclusiv violenţa cu care ne confruntăm la nivel de societate.

– Cum vă „ecranaţi”? Cum trăiește un om vital și fierbinte, ca dvs., în acest îngheț?

– Îmi menţin atitudinea deschisă, sinceră, şi dacă pot să ajut cu vorba sau cu fapta, o fac din toată inima. Şi nu-mi maschez căldura sufletească, ci o las să iradieze. Şi-atunci, în mare măsură, oamenii pe care îi atrag către mine sunt de calitate. Sigur, mai întâlnesc şi din celălalt soi, şi-atunci mă retrag cu eleganţă. Niciodată nu răspund la rău tot cu rău! Pur şi simplu, nu răspund şi doar sper că, la un moment dat, omul acela îşi va da seama că a judecat sau a făcut ceva greşit. Sper, spre binele acelei persoane, spre binele sufletului ei, că se va îndrepta. Atât! Uitaţi, puteţi să citiţi şi pe ­Facebook, mesajele care mi se trimit: sunt tuşată că ele sunt mereu mesaje de admiraţie şi de laudă, nu doar în legătură cu ceea ce am realizat profesional, ci şi în legătură cu felul meu de-a fi.

„Da! Banatu-i «fruncea»”

– Vă e dor de anii copilăriei? La Reşiţa aţi mai fost?

– Din nefericire, nu! În schimb, a mers acolo băiatul meu: e îndrăgostit de Reşiţa şi, cu toate că acum locuieşte în Austria, se duce acolo cu familia cât de des poate. Ultima dată am ajuns acolo pentru un concert, dar a fost o incursiune-fulger, că nici măcar n-am dormit în casa mea, ci m-am cazat, în fugă, la un hotel. A fost o senzaţie de-a dreptul stupidă: să fiu în Reşiţa, în oraşul meu natal, şi să nu dorm în casa mea! Şi mai este un aspect: foarte mulţi dintre prietenii şi colegii mei nu mai sunt. Asta mă reţine să mai merg acolo, căci ajungând în oraş, simt aşa… o durere profundă: mă gândesc la ei, la toţi, mi-e dor de ei, iar faptul că nu mai pot să-i văd, să mă întâlnesc cu ei, să stăm de vorbă înseamnă o suferinţă adâncă… Totuşi, amintirile din copilărie continuă să-mi facă bine: Reşiţa a fost un mediu foarte potrivit pentru dezvoltarea mea ca om, dar şi pentru formarea mea profesională. Acolo am început să studiez muzica, acolo am apărut şi în primul spectacol, la paisprezece ani…

– Se spune că „Banatu-i fruncea”. Oare originea bănăţeană joacă un rol în felul în care vă guvernaţi viaţa?

– Absolut! Am învăţat multe din Banat: în primul rând, buna înţelegere între oameni. Noi, acolo, trăiam laolaltă toate etniile posibile şi imposibile: eu m-am născut într-o familie de şvabi, vecina noastră era unguroaică, alături era cineva de etnie croată, mai erau sârbi, evrei, ţigani… Şi cu toţii ne-am înţeles întotdeauna extraordinar de bine: vorbeam despre toate cele, ne ajutam cu ce puteam – „Dă’ şi mie un ou!” sau „Dă’ şi mie o cană de zahăr”, eram oameni cu toţii şi-atât! Asta mie mi-a fost o lecţie preţioasă pentru toată viaţa. Şi să vă mai spun ceva, apropo de ce am discutat şi mai devreme, de lumea dură în care trăim: oamenii, între ei, se înţeleg bine, indiferent de naţionalitate ori de etnie (am cunoscut, de pildă, arabi din Iordania, unde am fost în vizită, şi care, aflând că sunt româncă, au înflorit de bucurie: fie ei înşişi studiaseră aici, fie aveau persoane din familie sau prieteni care merseseră aici la şcoală, astfel că ajunseseră să-i preţuiască şi să-i iubească pe români), problema e la nivelul politicului, problema o reprezintă interesele meschine şi orgoliile nemăsurate ale unora aflaţi vremelnic la putere pe acest glob. Însă credinţa mea este că pe toate, oricât de grele ori de complicate, le vom trece, cu ajutorul lui Dumnezeu!

– Mai devreme aţi spus ceva foarte frumos: că fiecare om ar trebui să aibă măcar un vis în viaţa asta. Astăzi, care sunt visurile dumneavoastră?

– La vârsta mea, nu mai sunt atât de multe, căci sunt realistă. Visul meu este să-mi văd copiii, iar ei să fie sănătoşi. Şi să fie nişte oameni drepţi, care să nu renunţe la principiile lor de viaţă. Iar împreună, şi eu, şi ei, să alegem mereu să vedem partea bună şi frumoasă a existenţei. Şi mai visez ceva: să-mi termin viaţa într-un mod demn.

– Până acolo mai e cale lungă… Deocamdată, sunteți încă pe scenă, iubită și aplaudată. Cum vă simţiţi în noul context muzical din România?

– Am foarte mare grijă unde apar şi lângă cine apar. Scena muzicală s-a degradat foarte mult: de multe ori, nu înţeleg dacă persoana respectivă cântă în română sau în altă limbă şi care ar fi aceea! Pentru că nu există dicţie, aşa-zisele versuri sunt rostite de parcă omul ăla ar vorbi în somn! Iar dacă nu înţeleg cuvintele, ce poate să-mi mai transmită melodia aia?!    În fine, de-asta eu aplic un sistem de selecţie extrem de riguros: când sunt sunată să mi se propună o apariţie, în primul rând mă interesez cine mai participă. Şi, în funcţie de asta, accept sau, de cele mai multe ori, refuz. E singurul lucru pe care pot să-l fac: nu pot eu, de una singură, să schimb în vreun fel situaţia, atâta vreme cât există posturi de radio şi TV care difuzează astfel de muzici şi de artişti. Din păcate, muzică bună, în adevăratul sens al cuvântului, mai apare foarte rar…

– Calitatea muzicii pe care o cântaţi credeţi că explică solidaritatea publicului cu dumneavoastră?

– Cred că da! Dacă le spun oamenilor că urmează să le cânt doar piesele lui Florin Bogardo, imediat toată sala izbucneşte în aplauze. Melodiile lui Florin impun o anumită profunzime şi în rândul auditoriului: cu toate astea, oamenii le ascultă vrăjiţi şi le solicită iar şi iar. Şi reacţiile sunt, mereu, ropote de aplauze…

– Cum vedeţi viitorul? Cum priviţi spre el?

– Cu încredere, fiindcă sunt o optimistă incurabilă: tot sper să se aşeze lucrurile, tot sper să se liniştească apele, tot sper ca minţile să se lumineze şi orgoliile să se atenueze, dacă nu chiar să dispară, tot sper ca învăţământul să-şi recapete importanța şi prestanţa… Sper, nu depun armele!