MARIUS CHIVU

„Călătoria… un drum spre o formă de vindecare ca nicio alta”

Vine o vârstă când aproape că începi să crezi că plătești dobânda pentru copilăria fericită și pentru tinerețea trăită, cum altfel, în superbă inconștiență.

Vine o vârstă – și dacă ai noroc, ea va veni cât mai târziu în viață – când corpul începe să-ți dea semne că de-aici încolo va trebui ca tu să ai grijă de el, și nu ca până acum, când el, corpul, a avut grijă ca tu să poți duce o viață alertă, deseori neîngrijită, uneori chiar marcată de excese, care nu sunt altceva decât sclipirile tinereții. Acum nu mai ești în floarea vârstei. Nu ți-au căzut încă petalele, dar începi să remarci ofilirea.

Vine o vreme, mai devreme sau mai târziu, când te trezești sub vremuri. Cine nu resimte, în ultimii ani, că timpul nu mai are răbdare cu noi, schimbând viața mai repede decât putem ține noi pasul? Între o pandemie și o revoluție a Inteligenței Artificiale, adică între carantină și disponibilizare, abia s-au scurs doi, trei ani. Cine nu simte că trăim vremuri pe care nu le mai înțelegem, în care nu ne mai regăsim locul, în care am devenit parcă dispensabili?

Vine un prag în viață, când începi să-ți pierzi părinții. Dacă ai noroc, mai întâi unul și, după o vreme, și pe celălalt. Uneori, se retrag în lumile paralele ale propriilor minți. Alteori, dispar cu totul. „Mi-am pierdut mama” ori „S-a prăpădit tata” sunt fraze ca niște tropice în viața adultă a oricui. Nu vei mai fi la fel, o vreme nici nu te vei mai recunoaște, vei simți că-ți mimezi propria viață.

Vine o vreme când dragostea poate fi cu greu păstrată. A acumulat, laolaltă cu mintea și corpul, rutină, frustrări, uzură. Vei pierde prieteni. Entuziasmul, poate chiar dorința de viață. Ce faci atunci? Ce e de făcut? Ce poate fi făcut?

În ciuda unor sumedenii de soluții, sfaturi, recomandări de care suntem înconjurați zi de zi, soluții care merg de la sport, terapie, meditație și medicație, adevărul e că fiecare supraviețuiește pe cont propriu. Și ca să mă întorc la relativul ghinion de a fi avut o copilărie fericită (în sensul că niciodată n-am mai regăsit dulceața acelor ani după care am tânjit apoi toată viața), atunci, la acea vârstă doldora de joacă și curiozitate, tandrețe și protecție, bucurie și visare, atunci mi s-a dat și antidotul pentru ca, mai târziu în viață, să pot duce jocul mai departe: râsul și imaginația, cărțile, drumețiile în natură, iubirea familiei. În momentele mele de tulburare, apăsare și derivă, astfel îmi caut și, în cele din urmă îmi recâștig liniștea, echilibrul și încrederea:

Hazul de necaz, dar neapărat în preajma puținilor prieteni care au trecut prin sita vieții. Căci puțini sunt cei care, atunci când ți-e foarte greu, te caută și te fac să mergi mai departe. Uneori, e suficient ca prietenii (și familia, evident) să creadă în locul tău că poți răzbi și tu vei face eforturi să nu-i contrazici. E important și să ai răbdare, conștient fiind că, dacă viața nu e o culme perpetuă, atunci nu e nici coborâre continuă.

Răscumpărarea suferinței prin micul act de creație care-mi este la îndemână: scrisul. Nu văd scrisul ca pe un act terapeutic, cum spune clișeul (durerea rămâne în carne, oricâtă hârtie i-ai oferi să se retragă), dar prin scris, extrag măcar o parte din profitul sensului a ceea ce mi se întâmplă. Pentru asta, admit, e nevoie și de cititori, acești prieteni neștiuți.

Cufundarea în lectură, până la dispariția semnelor vieții exterioare, căci copertele cărților pot fi niște căști capitonate extrem de eficient împotriva zgomotului lumii (nu întotdeauna și al inimii, ce-i drept). La rândul meu, și eu sunt un prieten neștiut al scriitorilor pe care-i citesc.

Și, nu în ultimul rând, plecatul de acasă, călătoria, solitudinea în mijlocul străinilor, extragerea de sine din propriul mediu, confruntarea cu diferitul, neînțelesul, exoticul. Drumul în sine, adică efortul plus timpul, căci nu destinația e scopul. Iar dacă tovarăș de călătorie mi-e un prieten bun, față de care, vorba aia, nu mai pot păstra secrete căci ar fi o insultă, atunci călătoria, orice călătorie, e un drum spre o formă de vindecare ca nicio alta. „Când ți se-ntâmplă ceva bun, călătorește pentru a celebra. Când ți se-ntâmplă ceva rău, călătorește pentru a uita. Dacă nu ți se-ntâmplă nimic, călătorește ca să ți se-ntâmple”, spune o mantră populară anonimă, al cărei adevăr l-am răsverificat. „Numai călătorind și întâlnind lumea la ea acasă, începem să ne putem imagina un viitor echitabil”, scria un maestru al literaturii de călătorie. Plecând de acasă, apăsat de prezent, te întorci acasă, interesat de viitor.

ANDRA OCNARU

Omul care te ține în brațe

Greul vieții nu vine întotdeauna anunțat. Se așează încet, uneori fără zgomot, alteori dintr-odată, ca o piatră pe piept. Și nu știu dacă se depășește cu adevărat. Cred că mai degrabă se traversează. Uneori, cu pași mici, sprijinindu-te de lucruri aparent mărunte. Aș zice că nu există o rețetă minune salvatoare. Există, în schimb, moduri prin care îl poți trece fără să te rupi.

Muzica a venit devreme, în adolescență, ca un spațiu al meu, ca un loc sigur. Era felul în care închideam lumea afară, închizând ușa camerei. Îmi porneam cântecele și stăteam nemișcată, până când zgomotele din jur se dizolvau și rămânea doar sunetul. De multe ori, nu ascultam ca să mă liniștesc, ascultam ca să dispar puțin. Ca să nu mai fiu corp, gânduri, neliniște. Doar vibrație. E magic să simți cum devii parte din muzică, cum identitatea ta se diluează și nu mai e nevoie să fii nimic anume. Probabil că ea, muzica, a fost cea care m-a învățat să stau cu mine, să nu mă sperii de intensitate, să nu o reduc. A fost un exercițiu de supraviețuire emoțională, practicat zilnic, fără să știu. În momentele grele, tot la ea ajung. Nu mă mai închid într-o cameră, dar caut același lucru: sunetul care mă adună. Muzica mă ajută să nu mă pierd și-mi amintește de fiecare dată cine sunt cu adevărat.

Lectura a venit ca o continuare firească a muzicii, doar că în tăcere. Citeam, nu ca să aflu neapărat ceva, ci ca să stau într-o lume în care timpul încetinea, iar gândurile mele își găseau fără grabă un loc. În vocile altora, în poveștile unor personaje, am recunoscut frici, așteptări, întrebări pe care le purtam demult, fără să le fi formulat. Și a fost liniștitor să le întâlnesc acolo, așezate cuminți, fără să doară, ca o alinare.

Apoi a fost natura. Cea care nu a avut niciodată pretenții de la mine. Nu mi-a cerut să fiu bine, nici să fiu recunoscătoare, nici măcar să învăț ceva. A fost acolo cu drumuri care nu duc undeva anume, cu copaci care nu se grăbesc, ci doar își așteaptă anotimpurile, cu cerul care acoperă totul cu liniște. Sunt locuri în care poți să stai fără să te justifici, în care poți respira în voie. În cele mai grele momente, natura m-a ținut pe linia de plutire prin simplu fapt că există.

Și din aceleași motive au apărut și călătoriile. Nu ca evadare, ci ca mutare de greutate. Alte străzi, alte ritmuri, alte ferestre aprinse seara. Când te muți puțin din spațiul tău obișnuit, greul nu mai apasă din același punct. Se întinde, parcă, devine mai respirabil. Mersul, privitul, statul într-un loc necunoscut fără să fac nimic anume mi-au fost forme de reașezare, de mângâiere și de liniștire.

Dar ceea ce m-a ajutat cu adevărat a fost dragostea. Dragostea în toate formele ei, firul care leagă totul. Dragostea părinților, blândă și aproape invizibilă, care nu cere vorbe mari. O mână caldă pusă peste a mea, când nu știam cum să merg mai departe. O privire în care încape toată iubirea lumii și care spune sunt aici. O îmbrățișare strânsă, în care simți că toate fricile se topesc. Brațul care te adună când universul se clatină. Dragostea care te ține aproape, te ține întreagă și-ți dă curaj. Dragostea care te lasă să greșești, care te primește cu toate fricile și tristețile tale.

Și dragostea iubitului. Să adormi pe pieptul bărbatului tău și să simți cum ritmul inimii lui îți dă stabilitate, ca un pământ sigur sub tine. Să fii ținută strâns, fără vorbe, fără explicații, să simți cum greul zilei se destramă în brațele lui. Să simți că nu trebuie să faci nimic special, ca să simți că ești în siguranță. Să înțelegi că acasă nu e un loc, ci omul care te ține în brațe.

Nu sunt salvări spectaculoase sau revelații. Sunt lucruri simple, repetate, care m-au ținut aproape de mine: o melodie pusă la momentul potrivit, o carte deschisă, un drum pe care mergi încet, o mână ținută strâns, o privire caldă, o iubire care nu pleacă. Poate așa se trece prin greu. Nu prin forță, ci prin blândețea de a rămâne, pas cu pas, întreagă.

TEODOR BACONSCHI

Idealul obișnuințelor rafinate

Felul în care formulați întrebarea sugerează deja datele răspunsului: viața ar fi în principiu „grea”, iar dificultățile ei inerente pot fi alinate prin sporadice „bucurii”, la care oricine are un echitabil acces compensatoriu. De fapt, viața e suportabilă nu atât pentru că, deși traversăm neplăceri de tot felul, ne găsim și ino­cente consolări de moment, cât mai ales pentru că funcționăm pe baza unor rutine zilnice. E oarecum contraintuitiv ce scriu aici, atâta timp cât ideea de „rutină” e asociată cu ceva plictisitor și nesuferit. În realitate, rutina e cea care adăpostește aproape tot ce întreprindem, inclusiv în ordinea (re)creației. Aș merge cu paradoxul până la a spune că fără rutină omul e complet steril și dezorientat. Ceea ce diferă însă – și nu-i lipsit de importanță – e calitatea fiecărei rutine căreia ne supunem. Asta depinde de calitatea noastră umană, intelectuală, morală, dar și de nivelul propriu de educație. Merită să progresezi, adică să te „deștepți prin rațiune și învățare”, tocmai pentru că, pe parcursul procesului, viața zilnică va deveni mai bogat ramificată, mai armonios închegată și mai aerisită (grație unor ocupații gratuite, precum lectura, pasiunea pentru arte, contemplarea „activă” a naturii, jubilația dialogică a prieteniei și câte altele). Gesturi rutiniere facem cu toții: gândiți-vă bunăoară că, aproape inconștient, aveți pentru igiena corporală de dimineață sau de seară o serie tipică de secvențe prinse într-o succesiune invariabilă (așa știu, de pildă, că – dacă totul merge șnur – toaleta matinală îmi „fură” exact 37 de minute). După o paradigmă la fel de strictă decurge, în fond, toată activitatea noastră diurnă. Anumite sarcini sunt repetitive (anuale, semestriale, trimestriale, mensuale, bimensuale și hebdomadare, de parcă viața noastră ar fi un soi de „publicație” cu termene fixe). Altele sunt aparent aleatorii – azi citesc, mâine casc gura la niște cumpărături, poimâine îmi vizitez mama, răspoimâine mă văd cu cel mai bun amic și tot așa – însă corespund unor prejudecăți și habitudini limitate ca număr și executate ciclic.

Ce vreau să spun e că „greutățile” vieții nu sunt inerente și constante. Ele se înscriu în zona accidentului, a neprevăzutului, a elementului care scapă programării și funcționării noastre pe bază de cutume personale și colective perfect ancorate în mecanica lor liniștitoare. Sufăr pentru că simptomele unei maladii apar peste noapte pe ecranul unei analize imagologice medicale. Pentru că interlocutorul meu (știut sau abia întâlnit) se dovedește necioplit și lipsit de orice delicatețe interumană. Pentru că moartea lovește o ființă dragă, în eternitatea căreia mă încredeam dintr-o îndelungată iubire. Sau atunci când ordinea familiei, a societății și a planetei, unde-și face veacul umanitatea, este sfâșiată de evenimente subite, disruptive, haotice. Viața e o rutină somptuoasă, tocmai pentru că nu ne știm clipa marii treceri, trăind așadar în suspensia iminenței matematic amânate. Dacă ne-am cunoaște sorocul, orice acțiune consecventă și-ar pierde rostul: am fi paralizați, incapabili de mobilitate și de urmărirea vreunui scop. Ne-am holba tetanici la calendar, în așteptarea inertă a pragului fatal. Prin urmare, viața e suportabilă și ne oferă destule bucurii, satisfacții, clipe de bilanț euforic, sau rememorări jubilatorii, tocmai pentru că e un interval nedefinit, pe care-l domesticim prin suma rutinelor noastre salvatoare.

Bunăstarea noastră depinde de adoptarea unor rutine creative, chiar dacă asta pare să implice o contradicție a termenilor. Nu poți fierbe niște ouă pentru micul dejun în 300 de feluri: aici variază un pic doar timpul de fierbere… Dar poți, bunăoară, practica rutina lecturii, cu deschideri sistematic vertiginoase către toate zările visării, ale cunoașterii pozitive, ale reflecției filozofice, sau ale călătoriei prin lumi imaginare, care te ajută să treci de partea cealaltă a oglinzii. Nu suntem fiecare mai cu seamă ceea ce ne-am deprins să facem?

MATEI FLORIAN

Un om cu o ceapă

Acum câțiva ani, soția mea a printat o fotografie pe care a lipit-o pe tocul ușii din bucătărie: un domn distins, elegant, în felul acela clasic, trecut bine de prima tinerețe, ținând, ca pe cel mai prețios trofeu cu putință, o ceapă gigantică în mâini. Sunt cinci fotografii într-una singură, cinci feluri de a radia bucurie, alături de o ceapă. Pentru că bucuria acestui om în vârstă e o bucurie de copil: naivă, pură, contagioasă, irezistibilă. Deasupra imaginilor, există și un text în engleză, care spune că „atunci când ești trist, privește-l doar pe omul ăsta cu ceapa lui.” Nici măcar nu trebuie să fiu trist ca să îl privesc. E deja parte din apartamentul nostru. M-am obișnuit cu el acolo, mai rămâne doar să-l salut dimineața, înainte de cafea. (Încă nu o fac, dar simt că nu mai e mult până atunci.) Sincer, nici măcar nu mă interesează – de vreme ce am pășit în vremurile când orice ima­gine poate fi generată artificial, cu o viteză înspăimântătoare – dacă fotografia e reală sau nu. (Mint: tocmai am verificat: domnul există, ceapa aceea are în jur de 10 kilograme.) Important, pentru mine, e că în fiecare dimineață, omul ăsta îmi amintește că bucuria poate fi orice, chiar și o ceapă. Tot ce trebuie să faci ca ea să existe e să găsești solul fertil în care să-i sădești sămânța, să te îngrijești de ea, s-o plivești de buruieni, s-o uzi atunci când e secetă și s-o faci să crească. Și, iarăși, cum de la etajul patru al unui apartament dintr-un cartier de blocuri din București mi-ar fi destul de greu să cultiv ceapă, sunt nevoit să mă îngrijesc de bucuria mea altfel.

Ceapa mea începe de dimineață. E despre felul în care deschid ochii, ca să înțeleg că e o nouă zi. E despre felul în care îndepărtez somnul, visele și noaptea, dând perdeaua ferestrei la o parte, cât să văd cum arată lumina și lumea azi. Aparent, lumina și lumea arată la fel. Acoperă lucrurile, iar lucrurile sunt nemișcate. Aceeași stradă, aceleași blocuri, aceiași copaci, același zumzet. Sunt acolo, așa cum erau și ieri, așa cum vor fi și mâine. Dar asta n-ar trebui să conteze. Pentru că lumina și lumea trebuie căutate atent: am învățat cu timpul că în ele se sădește sămânța bucuriei. Uneori, plouă, alteori, ninge, autobuze opresc în stație sau nu, sunt oameni puțini, alteori, nu sunt deloc. Lumina și lumea sunt vii, mereu altfel; trebuie nu doar să le văd, ci să le simt. Pentru că, încet, greu, cu poticneli, cu vârsta, am aflat că întrebarea esențială, atunci când vine vorba de bucurie, nu este „ce”, ci „cum”. Poți fi orice pe lumea asta, astronaut sau măturător de stradă, poți călători până la capătul pământului sau poți rămâne neclintit la fereastra unei case sărăcăcioase, poți avea toate avuțiile posibile sau, dimpotrivă, te poți mulțumi cu o felie de pâine cu parizer, important va fi mereu și mereu „cum”. Cum privești lumea care te înconjoară, cum o faci să vibreze pe dinăuntru, cum o plivești de rău, cum o hrănești cu apă, cum o faci să crească. Pentru mine, secretul cu care încă mă lupt, zi după zi după zi, e felul în care privesc lumea. Felul în care mă așez pe scaunul din bucătărie, îmi sorb cafeaua, felul în care văd și simt cum întunericul se limpezește încet, cât să devină zi, cât să aud croncănitul ciorilor care pleacă departe, spre câmpuri, și vuietul lumii, cât să văd cum se așează porumbeii pe crengile copacului din fața ferestrei, cât să ascult liniștea în cântecul pițigoilor și uguitul blând al unor turturele, cât să simt iarăși că lumina care se așează în părul iubitei mele e ­totuna cu dragostea, cât să-mi amintesc că fără dragoste n-aș fi nimic, cât să simt că e o nouă zi din aceeași viață, iar că viața asta, cu toate suferințele ei cumplite, e cel mai frumos dar pe care l-am primit vreodată. Dacă simt toate astea, sunt la adăpost de rău. Pentru că bucuria, așa cum îmi amintește un domn ­distins în fiecare dimineață, poate fi orice. Chiar și o ceapă. Important e să nu uiți niciodată să o simți.