Pe vremea când eram student, pe la începutul anilor ’70, pe locul hotelului Dorobanți, au existat două localuri: „Mon Jardin” și „Poarta Albă”. Primul era un restaurant interbelic, cu loji de pluș și ring de dans, iar vara, cu o grădină faimoasă. Aici s-a cântat jazz chiar și în anii ’50, când era considerat „muzică decadentă”. Din formația de la Mon Jardin au făcut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi și Johnny Răducanu. A cântat în particular cu această formație și Yves Montand care, în 1956, a întreprins un turneu la București, în condițiile în care, de aproape un deceniu, nu mai veniseră în România interpreți din Occident. Yves Montand a rămas încântat de jazz-ul interpretat la Mon Jardin și a cântat și el împreună cu formația. Frecventau în acei ani Mon Jardin-ul criticii de artă Petru Comarnescu, Eugen Schileru, Oscar Lemnaru și alți importanți intelectuali. Îmi amintesc de intrările gratis care mi se acordau, după reclama pe care mi-o făcuse artistul fotograf Gheorghe Buică, bine cunoscut în mediile jurnalistice de tradiție. Călător prin sate, Buică se învârtea și în cârciumile bucureștene. El m-a prezentat, ca student-ziarist, și la restaurantul Poarta Albă. Aici erau vestite ciorba de burtă și friptura de purcel la tavă, combinate cu alcooluri distilate, precum secărica, băutura anilor ’50. Am auzit că într-o seară de iarnă, cu un ger de crăpau pietrele, pe când Maria Tănase electriza atmosfera, cu vocea ei de mare tragediană, un țăran negustor de legume din Ilfov își priponise căluțul cu care aducea marfa, la intrarea în local. Miloasă din fire, Maria Tănase a intervenit la șeful de sală, ca animalul să fie îngăduit la căldură. Ascultător, calul s-a lăsat jos, într-un colț, și a adormit cu capul sub masa stăpânului. Mai erau văzuți, la ore târzii, și alți musafiri, precum poeții de cârciumă, specie azi dispărută. Aceștia își multiplicau poeziile pe coli de hârtie, și, după ce intrau în localuri, le împărțeau clienților așezați la mese. După o jumătate de oră, fiecare făcea din nou turul meselor și își strângea versurile. Unii mușterii, drept răsplată, îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de bere, o tescovina, o sută de rachiu sau de „Adio, mamă!”… Versurile unui astfel de poet puteau suna în felul următor: „Eu nu-s decât un vagabond/ Bătut de vânturi și de ploi;/ Sunt un gunoi/ Dar, an de an/ Îmi fumez pipa mea sub castan”. Un alt turneu spectaculos, al unui artist străin, care a lăsat urme adânci la București, a fost cel întreprins în 1958, de actorul și cântărețul indian Raj Kapoor, cunoscut din filmul „Articolul 420”. El a apărut și la televiziune și a înregistrat un disc la Electrecord, cu piesa „Avaramu”, din coloana sonora a filmului. Pe structura cântecului, lăutarii au dat la iveală o manea care s-a cântat ani de zile prin bodegile de la periferie: „Pe Șoseaua Colentina trece Rita cu mașina”. Așa au fost vremurile „liberale” de la începutul epocii comuniste. Erau la rând restaurantele private, micile magazine cu țigări și sucuri, marile complexe comerciale inspirate din Paris și taxiurile private model vienez. Îmi amintesc de magazinul Hala Unirii, unde carnea se vindea în pachete de o jumătate de kilogram, iar cafeaua și țigările americane dădeau o culoare occidentală atmosferei. Și autobuzul 31 urma să fie privatizat, iar mandatarii cumpăraseră cele mai bune restaurante. Sub stăpânirea lui Ceaușescu, un capitalism de tip chinezesc se instaura în România comunistă. Joaca de-a capitalismul s-a terminat însă, brusc, iar comunismul pur, inspirat din Coreea de Nord și Vietnam, și-a văzut de drum, până în anul de grație 1989…
