„Ne adaptăm la jungla din jur”

– Ce mai faci, Dane? Cum „exiști”, în afară de emisiunile tale de succes, de pe Kanal D? Cum îți bate inima la începutul ăsta de an?

– Ce mă bucur că m-ai întrebat „Ce mai faci?”. Auzi tot mai rar întrebarea asta de politețe. Eu vin dintr-o generație în care oamenii încălzeau discuțiile și-și mângâiau buna dispoziție cu această întrebare, dar azi, cei mai mulți dintre ei trec direct la subiect: abrupt și uneori de-a dreptul brutal. E o atitudine a noii generații, care a fost preluată și de mulți din generațiile mai vechi. Probabil important e să te adaptezi. Am făcut mai demult o emisiune care se numea „Ciao, Darwin” – or, domnul ăsta, Darwin, a zis că supraviețuiește cel care se adaptează cel mai bine. Deci, ne-am întors la Darwin, ceea ce e cam tragic: ne adaptăm la jungla din jur. În ceea ce privește dispoziția, starea mea interioară… N-am avut căderi: provin dintr-o familie puternică, care a trecut prin multe, și mi s-a transmis gena asta bună. Gândește-te că părinții mei au fost deportați prin Bărăgan, bunicii mei au fost prin războaie… Ce pățim noi, acum, e un meci de ping-pong față de ce-au pățit ei. Uite, chiar acum câteva ore, am vorbit cu părintele Constantin Necula și discutam că acum, dacă ești creștin, credincios, religios, iei o grămadă de hate-uri în on-line – eu însumi am luat o mulțime, deși ce se întâmplă acum e o vacanță față de ce s-a întâmplat prin anii 1950, când preoții au fost trimiși la Canal sau omorâți prin pușcării. Așadar, trăim vremuri bune, dar ne place nouă să le pictăm în așa fel încât să pară că sunt foarte rele.

– Pentru tine, „vremurile bune” vin și din succesul pe care îl ai cu cele două emisiuni de cultură generală, de la postul TV Kanal D, „Jocul cuvintelor” și „The Floor”, care au deja o viață respectabil de lungă și audiențe de top. Care e secretul? Ce îi motivează pe oameni să se uite la acest gen de emisiuni? Judecând după tsunami-ul de imbecilități cu care suntem loviți în fiecare zi pe majoritarea posturilor TV, ai spune că întreaga societate românească e alcătuită din repetenți.

– Cunosc publicul de televiziune foarte bine. Am crescut cu publicul ăsta de treizeci de ani încoace. Eu nu îmi ascund niciodată trecutul în televiziune: am făcut o grămadă de Revelioane cu maneliști, am făcut emisiuni cu blonde… Dar tocmai din acest motiv cunosc rețeta. Problema e, după părerea mea, că directorii de televiziuni nu prea știu cu ce se mănâncă televiziunea și iată explicația pentru faptul că micul ecran pierde atât de mult teren. Televiziunea și-a pierdut total credibilitatea: n-o mai crede nimeni! Publicul s-a deșteptat: azi, publicul românesc e smart, isteț, nu mai e publicul de-acum douăzeci și cinci de ani. Oamenii s-au schimbat, s-au maturizat, au devenit mult mai cerebrali, gândesc și filtrează informațiile… De-aici încrederea mea în show-uri de cultură generală de la Kanal D, postul care a avut curajul să meargă în direcția asta. Cu drag o spun: Antena 1, postul de unde am plecat, a rămas tot în „insulele iubirii” și-n alte genuri de emisiuni pe care le făceam eu acum douăzeci și cinci de ani. Și nu doar Antena comite greșeala asta, că sunt și alte televiziuni în aceeași situație: ele nu reușesc să treacă peste granița care separă percepția că publicul e limitat intelectual, de percepția că publicul e deștept. Piața mondială s-a adaptat, noi, la majoritatea televiziunilor, trăim tot în paradigma publicului de acum douăzeci și cinci de ani. Uite, să-ți dau un exemplu: mi s-a propus să fac din nou „Te pui cu blondele” și-am zis că nu mai e cazul de-așa ceva, am zis „Mă, omule, iar să facem «Te pui cu blondele»?!”. Știi ce mi s-a răspuns? „Da, da’ uite ce succes a avut acum cincisprezece ani!” Păi, exact asta e problema: a avut succes, dar acum cincisprezece ani! Oamenii s-au schimbat între timp, s-au deșteptat, nu mai digeră genul ăsta de emisiuni. Televiziunile care rămân în continuare blocate în show-urile din anii 2000, sunt televiziunile care n-au încredere în spectatorul român. Și care fac ca breasla asta să devină perdantă: în ritm accelerat, televiziunile își pierd notorietatea, își pierd încrederea oamenilor. Anul trecut, televiziunea, în general, a pierdut foarte mult din audiență: oamenii se uită tot mai puțin la televizor tocmai din motivul că nu mai au încredere în informațiile pe care le primesc pe micul ecran, din sfera politică, economică ori socială, iar la capitolul divertisment zic „Măi, da’ ăștia, în afară de țâțe, altceva nu mai știu să arate?”. Situația asta îmi aduce aminte de ce-a zis Brâncuși: „Bă, v-am lăsat proști și săraci, v-am găsit proști și săraci”.

„Basarabia e o altă Românie, îmi place foarte mult”

– Pe de altă parte, am aflat că faci naveta și către Basarabia: ai făcut niște emisiuni și acolo, la o televiziune particulară. Care e povestea?

– Nu e o poveste prea complicată. Am făcut acolo mai multe formate internaționale – „Vrei să fii milionar”, „Roata norocului”… Mi s-a părut o experiență interesantă să lucrez și pentru publicul de acolo: Basarabia e o altă Românie, îmi place foarte mult, și oamenii îmi plac foarte mult – sunt inteligenți, simpatici și îngăduitori. Sunt mult mai îngăduitori decât noi. Iar respectul lor pentru artiști e mult mai mare decât respectul pe care îl avem noi pentru artiști. Nu-mi dau seama de unde vine. Cred că vine de la ei, din casă: basarabenii au un alt fel de respect, mai mare, față de bunici, față de bătrâni în general, față de artă… Uite, basarabenii au cea mai mică rată de azile de bătrâni: asta cred că spune foarte multe despre respectul lor față de bunici.     

– Să ne întoarcem în România, și să vorbim despre faptul că, pe lângă munca ta în televiziune, ești și profesor de jurnalism. Ce satisfacții îți oferă catedra?

– I-am prins gustul când mi-am pregătit doctoratul: există obligativitatea să și predai o vreme la studenți, și experiența asta mi-a plăcut. Te încarci cu lucruri tinerești, te încarci cu energia lor… Plus că am descoperit niște puști foarte, foarte isteți – mult mai isteți decât breasla în care vor intra, care, așa cum îți spuneam, e condusă de niște creiere anchilozate, blocate în anii 1990. Așadar, copiii ăștia vin și, din păcate, intră pe sistemul cel vechi, de-asta nici nu cred foarte mult în jurnalism. Jurnalismul, în adevăratul sens al cuvântului, a dispărut. Jurnalismul se vinde acum din ce în ce mai ușor: depinde de preț. A dispărut eleganța și corectitudinea pe care o aveau jurnaliștii autentici. Am cunoscut astfel de oameni admirabili, pe care îi cumpărai foarte greu, și pot să fac comparații. Acu’ e ușor să cumperi televiziuni sau instituții media cu totul, darămite jurnaliști individuali. Pentru un partid politic e foarte simplu. Le amintesc mereu studenților o vorbă a lui Cioran, care poate reprezenta un brand al jurnalismului românesc din 2026: „Încercați să fiți liberi și veți muri de foame”…

„Săptămâna asta, am împlinit cincizeci și cinci de ani”

– Dane, ești foarte prezent și în on-line, iar postările tale nu sunt din categoria „pisicuțe și floricele”, ci spun ceva inteligent și instructiv…

– Sincer, pe mine mă miră impactul pe care-l au postările mele din on-line. Sigur, momentul s-a potrivit cu etapa de viață în care mă aflu, că, dacă aveam douăzeci de ani, probabil c-aș fi pus și eu cățeluși și pisicuțe. Da’, uite, săptămâna asta, am împlinit cincizeci și cinci de ani, nu mai e cazul de așa ceva: aș fi ridicol. Ideea e că mă bucură impactul pe care-l am pe rețelele sociale: sunt postări cu 4-5 milioane de vizualizări, ceea ce depășește audiențele oricărei televiziuni mari din România! Din păcate, convingerea mea este că on-line-ul ăsta nu va avea viață lungă. Cred că va intra sub barda unei cenzuri. Se vede că deja s-a declanșat o campanie împotriva on-line-ului: se spune că tot ce e pe on-line e o prostie, se bate mult monedă pe treaba cu hate-urile din on-line… E ca și cum am spune că există un singur doctor prost, vinovat de malpraxis, și-atunci hai să-nchidem toate spitalele. Sigur că în on-line e și muuuuult gunoi, mintea ta, cu-atât mai mult trebuie să lucreze, ca să cearnă ce e bun și ce nu. Dar să-ți pui mintea la treabă nu-i un lucru rău! Deși într-adevăr e mai greu decât să-ți lași mintea în leneveală, stând în fața televizorului și lăsând un moderator să te „ghideze” către ce să faci sau cu cine să votezi. Așadar, acum se dă o bătălie cruntă între sursele oficiale, adică televiziunile și radiourile care sunt pe moarte, nu mai au audiență, și zona de social media. Sunt curios cine o să câștige.

– Unii spun că toate trei – televiziunile, radiourile și on-line-ul – sunt instrumente de manipulare, chiar de condiționare mascată…

– Sigur că da! Și-aici îmi vine în minte ceva ce a spus înțeleptul părinte Cleopa: „Pe aceleași țevi poate să curgă, și apă de canal, și apă de izvor”.

– Pe canalul tău de YouTube (care are un număr impresionant de urmăritori!), există o serie de interviuri filmate, „Legendele”, cu personalități care sunt somități în domeniile lor – artă, sport etc. Ce te-a mânat și-n lupta asta?

– Imboldul de a mă „arunca în luptă” a fost timpul. Stăteam într-o zi de vorbă cu prietenul meu, Florin Piersic, avea vreo 85-86 de ani, și-atunci mi-am dat seama că timpul a devenit o problemă pentru mulți dintre acești oameni sclipitori. De-asta m-am pus pe treabă și bine am făcut, că, uite, azi n-aș mai fi putut să-i intervievez pe domnul Arșinel, pe Gabi Cotabiță, pe Duckadam… Am vrut să imortalizez, în felul meu, aceste valori autentice. De-asta, și interviurile sunt într-un număr limitat: elita este, prin definiție, mică, restrânsă. Am avut oferte să mai fac interviuri cu tot felul de alți oameni, au fost inclusiv firme care mi-au oferit sponsorizări, dar n-am vrut să mă diluez dincolo de această graniță, a elitei autentice.

„Îmi doresc să citesc cât mai multe pagini din cartea lumii!”

– Dane, ți se întâmplă vreodată să ai și o zi liberă-liberă, în care să nu ai treabă nici cu televiziunea, nici cu facultatea, nici cu activitatea din on-line, cu nimic ce ține de profesie?

– Nu, nu am și nici nu mi-aș dori. Mai sunt și zile din astea uneori, dar mă străduiesc să mi le ocup. Plus că, cu bunele și relele ei, mie televiziunea îmi face o plăcere deosebită. E o treabă pe care-o fac cu mare bucurie. Știi, eu am câștigat bani mulți în televiziune, dar consider că, din toți banii ăștia, fiecare leu l-am găsit pe jos: pentru că, făcând televiziune, nu m-am dus la „scârbici”. Dumnezeu mi-a arătat o stradă unde sunt mulți bani pe jos, iar strada asta se numește „Televi­ziune”.

– Și după ce umpli coșul, ce faci? Ai și preocupări care nu sunt vizibile?

– Lectura, cu siguranță. Sunt un om care a citit și continuă să citească. De asemenea, sunt pasionat de călătorii: mă plimb mult cu ai mei, cu Dara, cu Bogdan și cu nevastă-mea prin toată lumea. Și peste tot, vorbesc cu oamenii, aflu o mulțime de lucruri noi și interesante pentru sufletul meu. Sfântul Augustin a spus foarte frumos că „Lumea e ca o carte, iar cine nu călătorește n-a citit decât prima pagină”. Îmi doresc să citesc cât mai multe pagini din cartea lumii!

– Apropo de cărți, copiii tăi au moștenit plăcerea lecturii?

– Da, iar asta mă bucură enorm. E meritul unei biblioteci mari, cu care au crescut în casă și care n-a fost luată doar de décor. Știi cum se spune: dacă găsești într-o casă multe sticle de bere, te-apuci de băut. Ei au găsit în casă multe cărți și s-au apucat de citit. Cred că bucuria lecturii n-o să dispară niciodată. Chiar săptămâna trecută am dat un premiu la „Gala Premiilor Literare Bookzone” (Bookzone e o editură la care am scos și eu o carte, „Dialogul Speranței”, împreună cu părintele Vasile Ioana), premiul pentru cel mai bun thriller al anului, și-am văzut acolo multă lume iubitoare de cărți, de lectură.

– Apropo de speranță, tu cum privești spre viitor, Dane?

– Sunt categoric optimist. Știi, când văd pesimismul celor din jur, îmi amintesc întotdeauna de bunicul meu, Moș Pali: când avea nouăsprezece ani, a plecat în al Doilea Război Mondial și, alături de întreaga armată română, a ajuns, mergând pe jos, până la Stalingrad, la bătălia de la cotul Donului. El a scăpat din infernul de acolo, dar o jumătate de milion de români au murit. S-a întors acasă, unde a fost deportat în Bărăgan vreme de cinci ani de zile. A prins perioadele comunismului dur, al anilor 1950-1960… Cu toate astea, niciodată n-a deznădăjduit, n-a intrat în depresie și-a murit la nouăzeci și șapte de ani, liniștit și fericit. Sau, uite, noi, acum avem telefoane mobile și tot felul de alte minunății tehnice, iar în urmă cu patruzeci de ani nu aveam lumină în case: la ora 18:10 se lua curentul și cu toții stăteam la lumânare. Deci, pe direcția asta, nu sunt pesimist. Pesimist sunt când văd că ăștia care au puterea peste tot, oriunde te-ai uita, sunt niște idioți. Vadim Tudor mi-a spus un lucru care mi-a plăcut mult de tot și care acum e mai valabil decât oricând: „Mă, la noi, proștii au evoluat: au devenit și mai proști”. Când te uiți împrejur, la cine sunt președinți, miniștri, directori… te ia cu plâns. În schimb, s-a emancipat populația, cred asta cu tărie.

– La cincizeci și cinci de ani, mulți înainte, pari un om foarte echilibrat. O însușire eroică, în vremurile astea așa de tulburi.

– Cred în echilibru! De-asta, în toți anii aștia, am evitat parti-pris-urile politice, am evitat să „țin” cu unii sau cu alții, nu mi-au plăcut nici unii, nici alții… M-am uitat împrejur cu atenție, am analizat, iar concluzia la care am ajuns este că, acum, ăia de sus sunt cel mult mediocri, din punct de vedere intelectual, în vreme ce masa critică a populației e tot mai deșteaptă. În anii 1990, era invers. Tot timpul există un echilibru. Cum spune Ecclesiastul (3:5): „E vreme de aruncat cu pietre și e vreme de primit pietre”.