Biserica asta nu are turlă. Nici clopote nu are. Nici ziduri mai că nu are, doar unele de lumină și har, pe care părintele le poartă înaintea fiecărui credincios căruia e chemat să slujească. Biserica asta nici nu e biserică, așa cum ne-am aștepta să fie, doar un mic paraclis de spital. Are hramul Sfântul Nicolae și se află la demisolul Spitalului Municipal Mediaș. Părintele Radu Virca este parohul-misionar și l-a chemat aici Maica Domnului, după ce el însuși zăcuse, o lună încheiată, pe un pat de spital, din cauza unor complicații post-covid.

„Am simțit ajutorul lui Dumnezeu necontenit, iar fiind în spital, am simțit că e acolo, lângă mine, am simțit că nu mă lasă, poate pentru că eu m-am lăsat cu totul în voia Lui. «Doamne, sunt în mâna Ta, tu faci ce vrei cu mine!». Mai târziu, când s-a ivit ocazia, m-am gândit că nu pot să-i las pe cei aflați pe patul de suferință, care au nevoie de o vorbă bună, de o rugăciune, de un sfat dar, mai ales, de Hristos și de Sfânta Împărtășanie. Asta mă bucură cel mai mult, când reușesc să-i împărtășesc pe oameni, să le mai dau un pic de Hristos, un pic de veșnicie. Hristos e bucuria veșnică!”, spune părintele Radu.

„Pentru Hristos, ușa trebuie deschisă dinăuntru”

– Părinte, e mai ușor să te apropii de suferința unui bolnav aflat pe patul de spital, după ce tu însuți te-ai aflat în această situație?

– Poate că da, într-un fel, cunoscând așteptările și lipsurile prin care am trecut eu însumi, ca pacient. La două săptămâni după ce scăpasem de covid, am făcut complicații, am ajuns la spital, paralizat de la brâu în jos. Fiind în perioada pandemiei, preotul de la spitalul din Târgu Mureș venea doar la solicitare, astfel încât, o lună de zile, cât am stat internat, n-am putut nici să mă împărtășesc, nici să particip la Sfânta Liturghie.

– Și cum s-a întâmplat să ajungeți preot misionar la paraclisul spitalului din Mediaș?

– După externare, medicul curant mi-a recomandat să evit mulțimile și zonele cu oameni bolnavi, dar, în aceeași perioadă, s-a ivit și ocazia să vin să slujesc pacienților din spitalul din Mediaș. Înainte să fiu preot, lucrasem ca voluntar la secția de psihiatrie a spitalului din Târnăveni, deci, aveam ceva experiență și cu pacienții, și cu personalul medical. Inițial, am refuzat, ținând cont de sfatul medicului. Dar după vreo două luni, chiar în săptămâna Floriilor din 2023, pe când montam noul iconostas al bisericii din Romanești, privindu-l, mi-a venit un gând, că acestea vor fi ultimele Paști pe care le voi sluji aici. M-am înscris la concursul pentru paraclisul spitalului din Mediaș, fiindcă simțeam că e ceva care mă cheamă la această misiune. Am obținut postul și cred că toate astea au fost o ascultare de Maica Domnului. Ea mi-a călăuzit pașii prin viață, cel puțin până acum, și-s convins de faptul că și de aici încolo, tot Maica Domnului mă va ajuta, alături de Dumnezeu și de toți sfinții. Faptul că sunt aici e, pentru mine, o binecuvântare, o bucurie. Că pot să mă apropii de cei care sunt bolnavi, care sunt în suferință, și că am posibilitatea să mă duc să-i împărtășesc pe cei care își doresc asta. Nu poți să obligi omul să-L primească pe Hristos. Dragostea lui Dumnezeu, credința în Dumnezeu nu se pot face pășind cu bocanci în sufletul omului, numai cu delicatețe, cu blândețe și cu dragoste. Pentru Hristos, ușa trebuie deschisă dinăuntru. Momentul în care noi deschidem ușa și ni se aprinde scânteia, ca la fiul risipitor, acela e momentul în care deja ne-am schimbat cu totul. Trebuie doar să vezi acea scânteie și să vrei să faci tu primul pas către Dumnezeu. Atunci vine    și Dumnezeu la tine!

„E ceva aparte în dragostea sătească”

– Ați amintit de Romanești, prima dumneavoastră parohie, una foarte mică. Povestiți-ne puțin despre perioada petrecută acolo!

– Acolo, la Romanești, în acea parohie micuță, mi-a rămas jumătate de suflet, o consider a fi parohia inimii mele. Am slujit acolo din 2017, după ce, timp de câțiva ani, după absolvirea facultății de teologie, am fost cântăreț bisericesc. Întotdeauna, în momentul în care zici „Gata, nu mai pot!”, atunci vine Dumnezeu și te ridică și zice „Hai, că mai poți un pic!”. Dumnezeu ne dă întotdeauna câte un pic de putere în plus și ne repune în forța de care avem nevoie ca să depășim momentele dificile. La momentul potrivit, Dumnezeu și Maica Domnului au decis să mă cheme pe calea preoției. Așa am ajuns la Romanești.

– Câți credincioși aveați în grijă acolo?

– Cu totul, erau aproximativ 55 de persoane, unii erau însă plecați în străinătate. Nu veneau foarte mulți la biserică duminica, mulți fiind în vârstă și neputincioși. Cu toate acestea, biserica era locul de întâlnire, de refacere a legăturilor din satul Romanești. E ceva aparte în dragostea sătească, în bucuria de a te vedea unul cu celălalt. Cel puțin așa am simțit acolo, de fiecare dată. Iar bucuria asta a rămas și o retrăiesc de câte ori se întâmplă să mai fiu chemat să slujesc acolo, alături de părintele care-i păstorește acum pe credincioșii din Romanești. Mă bucură faptul că am rămas într-o bună prietenie cu toți și ne mai căutăm, unii dintre ei vin aici, la biserică.

– Ați avut în grijă credincioși foarte puțini, dar vorbiți cu bucurie despre timpul de preoție la țară, pe când foarte mulți dintre colegii dumneavoastră fug de sat!

– Pentru că nu știu ce înseamnă pacea și liniștea, de asta fug de parohiile de la țară. Ca om, trebuie să fii deschis, dar nici foarte mult, nici foarte puțin, adică să ai limitele tale și să cauți să slujești lui Dumnezeu întâi de toate. „Căutați întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă”, spune Scriptura. Asta am căutat să fac, iar prin împreuna-slujire a preotului și a credincioșilor, la Romanești s-a format o comunitate frumoasă, care a trăit în liniște și în pace. Ca peste tot, mai sunt și discuții, uneori mai sunt și momente de tensiune, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, nu neapărat se sting, ci se amortizează, pentru că așa trebuie să fie. Pacea și liniștea de acolo, toată experiența cu omul de la țară sunt mult, mult mai importante decât momentul în care te duci într-o parohie mare și n-apuci să cunoști oamenii. Dacă ai o parohie de trei-patru-cinci sute, poate o mie de familii, n-ai cum să-i cunoști pe toți, dar într-o parohie mică îi știi și pe ei, și pe nepoți, pe toți. Cred că fiecare dintre noi, preoții, ar trebui să înceapă de acolo, de la o parohie de țară, ca să vedem ce înseamnă interacțiunea cu sufletul omului. Dacă ar fi să începem direct în bisericile mari, s-ar putea să ne fie greu, s-ar putea să nu știm cum să gestionăm sentimente pe care le trăim sau greutăți cu care ne confruntăm, omenește sau duhovnicește. Și cred că fiecare ar avea de învățat dintr-o astfel de experiență mică, dar bună, dobândită așa, în fiecare pas făcut la timpul lui, fără să sărim peste trepte, să nu ajungem direct sus, în vârf.

La Romanești, făceam naveta de la Târnăveni. Îmi plăcea, era locul meu, era oaza mea de liniștire. Mă duceam, pur și simplu, să stau la aer curat, să stau în liniște. Am avut și grădină acolo, ne-am ocupat de casa parohială, am renovat biserica, erau lucruri care trebuiau făcute. Nu poți să mergi într-un loc și să nu te ocupi de ceea ce ai în grijă, oamenii și biserica, ceea ce lași după tine, ceea ce rămâne după tine. Dacă Dumnezeu ne-a dat un talant, trebuie să ne străduim să-l înmulțim. Cred că din toate astea vine și bucuria și pacea pe care le-am dobândit la Romanești, care și-au lăsat urma pe sufletul meu.

– Mai este viața satului românesc și țăranii, atâția câți mai sunt, la fel cum erau în copilăria dumneavoastră?

– Am copilărit la bunici, în satul Botorca, relativ aproape de Romanești. Acolo am și luat, de fapt, primul contact cu biserica, de mână cu bunica, Dumnezeu să o ierte! Și acum o mai văd în alți bunici, în alți oameni de pe stradă și de la sate. Dacă e ceva ce se păstrează încă la sat, e bucuria de a socializa a țăranilor români, ieșitul acela la poartă, statul la povești, pe bancă. Acela e exemplul cel mai bun de socializare. În zilele de sărbătoare, vara, unde mai sunt oameni, încă se mai strâng, se mai adună și stau, povestesc, își deapănă amintirile și se bucură de momentele petrecute împreună, ceea ce e foarte important.

„Să te jertfești, să înțelegi, să fii mai îngăduitor”

– La Romanești aveați o comunitate fixă, aici, în Mediaș, la spital, este eterogenă, unii vin, alții pleacă. Nu e mai greu, ca preot, să lucrezi tot cu alți și alți oameni?

– Aici, în spital, singurii care sunt ficși sunt medicii și personalul medical. Dar s-a format și aici o mică comunitate, în jurul bisericuței, al paraclisului. Spre bucuria mea, sunt câțiva oameni care s-au adunat pe lângă biserică, și din afara spitalului. Mai simt câteodată nevoia de o comunitate închegată, să pot să-l întreb pe om și la spovedanie toate cele ce se întâmplă în viața lui. În momentul de față, însă, ca preot de spital, trebuie să am grijă și de cei care sunt ai altor preoți, și de cei care nu și-au găsit preot, și de cei care își caută încă drumul și locul într-o credință, cei care-l cheamă pe Hristos în suferința care i-a adus la spital.

Ca preot misionar trebuie să știi să te jertfești, să înțelegi, să fii poate uneori mai îngăduitor, să știi când să pui limite. Aici, suntem câțiva oameni care ne-am strâns în jurul potirului, dar nu ne strângem noi, că așa ne place nouă acolo, ci Hristos ne strânge pe toți, Hristos ne cheamă pe toți. Când ajungi în spital, indiferent cât de mică sau mare e problema, când ești internat, să zic mai exact, ai nevoie întotdeauna de ceva de care „să te agăți”. Hristos e acest ceva, e mereu acolo.

– Vi s-a întâmplat, de când sunteți aici, să vină să vă ceară un sfat duhovnicesc, o rugăciune, bolnavi de alte confesiuni?

– Mi s-a întâmplat cu un preot reformat, la secția ATI. Mersesem la unul din pacienții care erau internați acolo, în stare critică. Preotul își revenise din anestezie, dar nu era nici el în cea mai fericită formă, și mi-a zis: „Părinte, te rog, dacă tot ai venit, hai să ne rugăm împreună! Roagă-te cu mine!”. Nu l-am mai văzut nici de atunci, nici până atunci, a fost o întâmplare că ne-am întâlnit în salonul respectiv și ne-am rugat împreună. Dumnezeu să-i dea sănătate!

Ne rugăm pentru fiecare suflet, pentru fiecare om, că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. Au fost și alți pacienți, de alte confesiuni, care tot așa mi-au zis: „Părinte, vă rog să ziceți o rugăciune și pentru noi, că noi, când vine preotul cu botezul, îl primim!”. În zona noastră, a Transilvaniei, trăim într-o comuniune mixtă, de ortodocși, greco-catolici, romano-catolici, evanghelici, reformați și toate celelalte. Cred că la noi încă mai există respect față de preoți, cu toate că se mai întâmplă uneori să vezi că se uită cineva strâmb la tine, dacă te vede în reverendă.

În spital, respectul există. Oricum, spitalul te smerește. În momentul în care ajungi pe patul de spital și vezi că nu mai ești cel care erai înainte, mare, tare și puternic, cel mai voinic dintre toți, ci ești la mâna medicilor și la bunăvoința lui Dumnezeu, atunci deja începi să te smerești, să-ți pui alte întrebări.

– Să te întrebi: „De ce tocmai eu?”

– Da. De ce eu, de ce acum? Pentru că poate am ceva de învățat. Pentru că poate trebuie să fac ceva după această perioadă de boală sau, pur și simplu, ca să se vadă slava lui Dumnezeu prin ea. Zice în Sfânta Evanghelie că ucenicii îl întreabă pe Mântuitorul Iisus Hristos, în legătură cu un un orb: de ce s-a născut orb omul acesta, din cauza păcatelor părinților lui? Nu, ci pentru ca să se vadă slava lui Dumnezeu prin el. Vă dați seama, sunt minuni, dar de multe ori nu le vedem, că nu putem să le vedem. Sunt mulți doctori care se minunează de recuperările rapide, de revenirile din boală. Păi, să nu vă gândiți că n-au o fărâmă de rugăciune în ele! Sunt multe minuni. Am trăit una dintre acestea, de când sunt la spital. O pacientă era într-o stare letargică, internată la neurologie, nu vorbea de câteva zile, nu reușeam să comunic cu ea. Familia mă chemase s-o împărtășesc, că era într-o stare destul de gravă, nu se ridica din pat, nu făcea nimic. Zicea doar „Părinte, ajută-mă!”, atât. Am mai căutat-o de vreo câteva ori după ce am împărtășit-o, iar femeile din salon mi-au spus că, după împărtășanie, s-a ridicat pe marginea patului și a strigat-o pe una dintre ele: „Mărioară, dă bani părintelui, că m-a împărtășit!”. A fost externată după două zile. Nu știu ce se întâmplă după ce pleacă din spital, dar nădăjduiesc ca bunul Dumnezeu să-i lumineze pe toți și să ajungă cu sufletele împăcate.

„Postul este urcuș”

– Întâlnirea noastră are loc înaintea celei de-a doua duminici din Postul Mare, duminica vindecării paraliticului din Capernaum. Cum trebuie să înțelegem parabola aceasta, Părinte?

– Slăbănogul din Capernaum era un om neputincios, adus înaintea lui Hristos de patru prieteni, care „au desfăcut acoperișul casei și, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul”. Vedem aici credința lucrătoare prin iubire, credință care nu se oprește la piedici, nu se descurajează, nu caută scuze. „Văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele!”. Așadar, mai întâi a fost iertarea păcatelor, apoi ridicarea din neputință, pentru că rădăcina suferinței omului este păcatul. Nu orice boală este urmarea directă a unui păcat personal, dar întreaga stricăciune a firii vine din căderea omului.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Hristos vindecă mai întâi sufletul, căci dacă rădăcina este sănătoasă, și ramurile vor înflori. Nimic nu este mai cumplit decât păcatul și nimic mai fericit decât iertarea”. În acest post, noi nu venim să cerem de la Dumnezeu doar sănătate trupească, spor în cele materiale sau izbăvire de necazuri, ci venim să cerem iertare. Venim să ne lăsăm coborâți prin acoperișul mândriei noastre, prin acoperișul nepăsării noastre, înaintea lui Hristos. Slăbănogul din Evanghelie este chipul fiecăruia dintre noi. Poate nu suntem paralizați în trup, dar de câte ori nu suntem paralizați în voință? Știm binele, dar nu-l facem. Știm că trebuie să ne rugăm, dar amânăm. Știm că trebuie să iertăm, dar ținem minte răul. De aceea, Postul Mare nu este doar abținere de la mâncare, ci hrănire cu Cuvântul Sfintei Scripturi. Să deschidem zilnic Sfânta Evanghelie, să citim Psalmii, să lăsăm Cuvântul să ne mustre, să ne mângâie, să ne ridice.

Iar cei patru prieteni ai slăbănogului sunt icoana Bisericii. Nimeni nu se mântuiește singur! Ne purtăm unii pe alții în rugăciune. Când unul slăbește, altul îl ridică. Când unul cade, altul îl sprijină. Ce frumoasă este această solidaritate duhovnicească! Într-o lume în care fiecare se gândește la sine, Evanghelia ne arată puterea iubirii jertfelnice. Când Domnul îi spune slăbănogului: „Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta!” este o poruncă pentru fiecare dintre noi. Scoală-te din nepăsare! Ia-ți patul – adică asumă-ți trecutul, asumă-ți vindecarea, nu te mai întoarce la vechea viață – și mergi la casa ta – adică întoarce-te la inima ta, unde te așteaptă Dumnezeu.

Fraților, postul este urcuș și nu este comod. Nici prietenii slăbănogului nu au ales calea ușoară: au urcat pe acoperiș, l-au desfăcut, au coborât, au îndrăznit. Să îndrăznim și noi, în rugăciune, în spovedanie, în iertare, și atunci, la capătul postului, nu vom ajunge doar la bucuria Praznicului Învierii, ci și la o adevărată înviere lăuntrică.