Întâlnirea cu Dumnezeu

– Dragă Raluca eşti, fără îndoială, prințesa cântecului popular muntenesc, apreciată de specialişti și foarte iubită de public. Cu toate acestea, nu dai ghes prea multor interviuri, un motiv să ne bucurăm, cu atât mai mult, că avem ocazia să te cunoaştem, în această duminică de Martie, scufundată în ceață rece…       

– Invitaţia Formulei AS mă onorează, urmăresc cu atenţie revista şi demersul prin care puneți reflectorul pe artiştii care slujesc corect folclorul muzical românesc. Da, e duminică după prânz, e frig și ceață, dar eu tocmai am venit de la biserică, deci nu pot fi altfel decât în cea mai bună stare. Cred că duminica – deşi poate am avut o săptămână grea şi am vrea să dormim până târziu -, dacă ne adunăm puterile şi mergem la slujbă, este cel mai liniștitor lucru cu putință. Îi acordăm timp lui Dumnezeu, Îi mulțumim pentru tot, suntem împăcați cu gândul că recunoştinţa noastră este auzită şi primită. Duminică de duminică, marea întâlnire cu Domnul pe mine mă ajută enorm.

– Ai fost mereu credincioasă, aproape de Dumnezeu?

– Am avut în familie, în bunici, exemplul oamenilor credincioşi, dar drumul înțelegerii e lung, iar viaţa te mai abate de la el. Personal, din momentul în care am înţeles ce înseamnă succesul pentru mine şi care-i sensul vieţii mele, credinţa mi s-a întărit ca o stâncă. Succesul înseamnă să simt cu toată fiinţa că fac voia lui Dumnezeu. Evident că mă încântă şi validarea oamenilor, mă simt bine să le aduc bucurie prin cântecele mele, îmi plac aplauzele şi florile. Dar, deasupra acestor lucruri, sunt fericită, fiindcă ştiu că urmez calea pe care Dumnezeu a ales-o pentru mine. Sunt convinsă că menirea mea pe pământ este să cânt muzică populară românească şi să dau mai departe frumuseţea şi taina ei generaţiilor care vin.

Bunica din Izvoarele

– Să nu fi fost folclorul dragostea ta cea dintâi?

– Poate că acum sună ciudat, dar aşa este, folclorul nu a fost prima mea dragoste. Când eram mică, mi se părea că este o muzică pentru bătrâni, deși povestea mea începe într-o bucătărie de la ţară, luminată de candelă şi focul din vatră, din satul Izvoarele, o comună din Prahova. Acolo eram cu bunica mea cea frumoasă, cu vocea ei divină şi cu harul incredibil pentru poveşti: Mamina, bunica din partea tatei, ea a fost cea care şi-a dorit dintotdeauna ca eu să devin cântăreaţă. Probabil şi pentru că, deşi extrem de hărăzită, întâmplările vieţii n-au dus-o către muzica pe care o iubea nespus. O auzeam mereu fredonând cântece bătrâneşti, îi ascultam poveştile despre vieţile sfinților. Apoi venea duminica şi, înainte să mergem la biserică, o urmăream cum se gătea. Îşi punea dresul cel bun, pantofii de ocazie, rochia frumoasă. Să se îmbrace de gală pentru slujbă era „luxul” ei, după o săptămână de muncă grea. Toate aceste imagini, trăiri, amintiri au rămas aprinse în inima mea, fără să-mi dau seama atunci. Acum, însă, ştiu sigur că povestea mea a început acolo, cursul vieţii mele are obârșia în cântecele şi poveştile bunicii din Izvoarele. Am avut de mică talent, chiar mama notase într-un jurnal, când abia făceam primii paşi, că eram „muzicală”. Evident că nu ratam nicio serbare școlară, dar iubeam doar muzica uşoară şi abia la şaisprezece ani am început cursurile de canto popular. La vremea aceea, cariera Andrei lua avânt, îmi plăcea de ea foarte mult şi citisem că şi-a început cariera cu muzică populară. Mintea mea a făcut acest raționament: „Dacă fata asta cântă atât de bine muzică uşoară, dar a început cu populară, înseamnă că acesta e mersul şi aşa trebuie să fac şi eu”. M-am dus la Şcoala de Arte din Ploiești, am fost primită la canto popular, apreciată şi încurajată.

Îndrăgostirea

– Şi când te-ai amorezat de folclor?

– Uşor, uşor, ca o vrajă care te învăluie pe nebănuite. Studiam şi, cu fiecare zi, dorinţa mea de a cânta muzică pop dispărea, cu fiecare zi găseam noi şi noi motive să iubesc folclorul. Ritmul, tâlcul cântecelor, poveştile pe care mi le aminteam de la Mamina, fabuloasele costume populare, marile nume care mă inspirau, versurile simple (dar nemuritoare), toate au produs îndrăgostirea de care întrebi. Am început să ascult cântecele Mariei Tănase, ale Ioanei Radu, cântecele Ilenei Sărăroiu (o voce care îmi încălzește și azi sufletul, pur şi simplu). Dar o iubesc mult şi pe Irina Loghin, regina cântecului muntenesc. Dumneaei e de loc din Gura Vitioarei, o comună foarte aproape de locurile copilăriei şi vieţii mele. În plus, suntem născute în aceeași zi, pe 19 Februarie.

– În tot acest drum, părinţii au fost de partea ta?

– Eram elevă a apreciatului Colegiu Naţional „I.L. Caragiale” din Ploiești, bună la carte, când, dintr-o dată le-am spus părinţilor că vreau să cânt profesionist. Tata s-a opus alegerii mele. În familia noastră nu mai fuseseră artişti, nu aveam exemple că muzica ar putea fi o meserie în sine. Am îndrăgit mereu învăţătura, literatura şi scrisul au rămas şi azi parte foarte importantă din mine, dar muzica devenise un alt fel de iubire. Nu m-am lăsat, am început să-mi plătesc singură orele de canto, din alocație. Pe la optsprezece ani, cântam deja la evenimente, cu un lăutar din comuna mea. Greu l-am convins pe tata să mă lase! Până la urmă, i-am scris o scrisoare, prin care i-am explicat cât de mult iubeam muzica, am încercat să-l conving că nu e nimic rușinos să cânţi la o nuntă. Că sunt serioasă, pasionată şi în niciun pericol. Tata se temea de toate astea şi avea dreptatea lui. Mi-a răspuns, tot în scris, spunân­du-mi că un tată nu trebuie să-şi explice deciziile, dar, totuşi, din acel moment mi-a lăsat cale liberă. Aşadar, a fost o luptă să-i conving pe ai mei, dar am depăşit-o şi, foarte important, victoria mea a avut roade şi mai târziu, când a venit rândul surorii mele să-şi aleagă muzica drept meserie. (Raluca este sora mai mare a talentatei Theo Rose, n. red.) Când Theo le-a spus că vrea să cânte, ei au fost mult mai deschişi, iar eu am luat-o sub aripa mea imediat. Eram deja profesoară, cu acte în regulă, la început de carieră, iar Theo şi colegii ei mi-au fost primii elevii. Unii de excepţie! Am avut cu cine lucra, sora mea a fost un copil cuminte şi silitor, chiar şi în adolescenţă. Iubind-o foarte mult, am avut răbdare să o ghidez, iar ea a fost foarte dedicată studiului. Acest lucru e cel mai greu pentru un copil: răbdarea de a studia. Or, Theo o făcea şi câte cinci ore pe zi, mai rar aşa elev. La fel sunt şi eu, nici nu se poate altfel, dacă îţi doreşti o carieră care să lase urme.

Cântecele inimii mele

– Chiar şi când ai studii serioase și priză la public, mulţi tineri se pierd în faţa tentațiilor şi se abat de la folclor. Cum te ţii de un repertoriu curat?

– Eu fac distincţie clară între scena mare şi evenimentele private. La acestea din urmă, cânt şi muzică uşoară, şi muzică din perioada interbelică (preferata mea) şi folclor din alte zone ale ţării. Pe marile scene, însă, sunt dedicată Munteniei şi tradiţiei ei. În plus, în ceea ce priveşte repertoriul personal, aici mă ajută Dumnezeu şi harul pe care mi l-a dăruit: sunt un bun creator. Compun, iar aprecierile specialiştilor îmi dau curaj să nu mă opresc. Îmi place mult să scriu, am realizat că sunt capabilă să-mi aştern în cântece propriile poveşti. O fac păstrând cu responsabilitate toate tiparele muzicii munteneşti, dar compun cântecele inimii mele sau inspirate din ceea ce văd în jur. La început, a fost şi o nevoie, fiindcă nu-mi permiteam să plătesc texte sau linii melodice. Dar mi-a plăcut atât de mult, încât nu am renunţat niciodată la compoziţie. Pe lângă asta, am şi eu o contribuție la nemurirea folclorului românesc. E mare nevoie de aşa ceva azi, pentru că sursele bătrâneşti au dispărut. Etnologii şi etnomuzicologii susţin acelaşi lucru. Revenind la întrebarea ta, abaterile vin când îţi doreşti mai mult decât ai nevoie. Folclorul, deşi încă foarte iubit, nu-ţi parchează cea mai scumpă maşină la scară. În schimb, muzica comercială reuşeşte acest lucru. Departe de mine intenția de a judeca pe cineva, spun doar că alegerea ţine mult de stilul de viaţă pe care ţi-l doreşti. Fiecare cu drumul lui, nicio supărare. Eu am înţeles peste ani că al meu este acela în care să simt că identitatea şi conştiinţa îmi rămân curate, chiar dacă publicul se restrânge la cel care apreciază muzica populară tradiţională.

„Televiziunea m-a arătat lumii”

– Te împarți între scenă și centrele culturale, unde le predai copiilor muzică populară. Cum le împaci pe toate?

– Aproape zece ani m-am dus şi la televiziune, unde am prezentat emisiuni folclorice. Plus un an de radio. Un timp, le-am făcut pe toate, dar cu mult efort. Când n-am mai rezistat, am ales copiii. Însă, mereu voi fi recunoscătoare televiziunii pentru tot ce mi-a dat. Televiziunea m-a ajutat foarte mult în cariera muzicală. Spun asta, pentru că, de fapt, eu sunt o timidă şi cred că aş fi rămas într-un con de umbră dacă televiziunea nu m-ar fi „dezghețat”. N-am fost genul care să se autopropună, să dea din coate ca să-şi facă loc. Am crezut în mine, în talentul meu şi am crezut că e de ajuns. Ei bine, nu întotdeauna. De aceea spun că televiziunea a făcut pentru mine ceea ce timiditatea a înfrânat: m-a arătat lumii. Revenind la copii, colaborez cu Centrul Cultural Izvoarele din 2008, iar din 2018, şi cu Centrul Cultural din Vălenii de Munte. Ador copiii! Când mi-a fost cel mai greu în viaţă, munca alături de ei m-a scos la lumină. Pe lângă Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, eu am terminat şi Facultatea de Arte, la secția Pedagogie Muzicală, iar aceasta din urmă este baza muncii mele cu copiii. E un lucru extraordinar să dai mai departe ceea ce ştii. În plus, asta mă obligă să mă dezvolt încontinuu. Cu toată şcoala făcută, eu n-am încetat să studiez, să aprofundez tehnici vocale, tehnici de respirație, postură, dicție… Când eşti profesor, ai mai multă responsabilitate şi faţă de propria ta carieră. Şi am mai observat un lucru, care iar m-a ţinut pe drumul bun: copiii învaţă mai multe de la tine ca om, decât din realizările tale. Cum eşti tu în interior le este lor model, nu succesul tău.

– Mai au tinerii de unde alege modele demne de urmat? Internetul, deşi aglomerat, pare sărac în idoli adevărați…

– De fapt, nu ducem lipsă de modele, dar e atâta expunere azi, atât de mulţi oameni pe internet cu imagine şi păreri de toate felurile, încât cei cu adevărat valoroși preferă discreţia. Ei există, vor exista mereu, dar aglomeraţia îi ţine în cercul lor restrâns. Din păcate, ce rămâne vizibil are o valoare îndoielnică.

„Nu există anotimp fără cântec”

– Cum îi înveţi pe copii despre responsabilitatea pe care o au faţă de tot ce este autentic românesc?

– Pas cu pas, cu răbdare, fără să-i forțez. Îi ascult, merg şi pe mâna lor, ca să nu se simtă obligaţi și, ca printr-o minune, ajung ei să se convingă ce e valoros şi ce nu. Am avut pe mână copii care au ajuns nume importante, copii care azi cântă în formații de renume, tineri care au cariere frumoase. Unii reuşesc, alţii se mai pierd pe drum. Un lucru este cert: menirea mea în faţa lor este aceea de a-i îndrăgosti de muzica populară tradiţională. Munca mea presupune să găsesc mereu tactici prin care să le lipesc de inimă folclorul adevărat. Cu modestie spun, căci ştiu că e şi lucrul lui Dumnezeu aici: în general, îmi iese ce fac. Bogăţia folclorului românesc mă ajută. În perioada Noiembrie, Decembrie, pregătim colinde tradiţionale. Acum, în Martie, deja lucrăm la pricesne, căci Postul Mare e aici. La fel, lucrăm la melodiile dedicate mamei şi bunicii pentru serbările de 8 Martie. Sunt atâtea cântece frumoase care cinstesc femeile! Apoi vine vara, anotimpul horelor şi sârbelor munteneşti. Nu există anotimp fără un cântec care să-l serbeze. Învăţăm şi despre alte zone şi marii interpreţi care le reprezintă. Mereu le spun copiilor poveştile fiecăruia, așa vor ajunge să respecte fiecare interpret popular.

„Costumul popular, pe mâini bune”

– Raluca, tu reprezinţi în muzica populară Muntenia, în special Prahova. Povesteşte-ne despre frumusețile zonei tale…

– Evident, cele mai dragi îmi sunt Văile Teleajenului şi Prahovei, căci ele-s locurile în care am copilărit și zona în care trăiesc. Aceste văi line, fără râuri repezi sau peisaje prea aspre, fac muzica să fie aşezată. Vocile, la rândul lor, nu sunt de soprane, ci mai degrabă de altiste – mai blânde. Moderația ar fi cuvântul-cheie pentru muzica tradiţională muntenească. Costumele, în schimb, sunt multicolore, vii, ornate abundent. Iile vechi, mai ales cele purtate de femeile mai înstărite, erau pline de paiete. Modelul specific cusut pe ia de Prahova este creasta de cocoș. Dar elementul principal, care face costumul femeilor din Muntenia unic, sunt fotele plisate, colorate în combinaţii de negru şi încă o culoare: roşu, galben, albastru sau verde. Ele sunt şi cel mai greu de reprodus de meșterii populari de azi. În schimb, iile se lucrează minunat. Am reuşit să-mi fac o ie nouă după una veche, pe care o admirasem într-o expoziție de la Palatul Culturii din Ploiești. Nu eu am reuşit, ci Ionela Bran, o doamnă cu mâini de aur, care are un atelier, chiar în Bran, lângă Brașov. Ce muncă, cât talent şi responsabilitate pentru ceea ce iese din atelierul ei de creaţie! Şi nu e singura. Și la Breaza, la poala Bucegilor, sunt mulţi meșteri populari care fac o treabă foarte bună, mi-am cumpărat fote de la ei. Este enorm de important că au apărut aceste ateliere, fiindcă altfel am fi fost în pericolul de a pierde costumul popular tradițional. Eu cred că s-a evitat cu succes acest lucru, azi sunt tineri care au afaceri prospere în domeniu şi, mai important, tineri care au studiat, care știu ce înseamnă tradiția şi lucrează extraordinar. Ei au adunat tot ce-au găsit vechi prin sate, au recondiționat costumele şi au creat copii după ele, foarte amănunţit realizate. Este absolut firesc ca aceste creaţii să fie scumpe, munca din spatele lor este enormă. Eu, una, îi susţin şi-i aplaud. Ştiu că e nevoie de câte o ţinută ireproșabilă la fiecare apariţie, la fiecare videoclip. Costumul sprijină povestea, cântecul. Totul contează: melodia, versurile, costumul, felul în care-l porţi, machiajul, coafura, accesoriile. În primul rând, pentru că avem o datorie faţă de tradiţie, dar, la fel de important, avem o datorie faţă de oamenii din public. Cei cu experienţă observă şi taxează imediat abaterile, iar cei mai proaspeţi trebuie învățați ­corect.

Calea iubirii

– Raluca, de când vorbesc cu tine, m-a cuprins liniștea.    Ai multă pace în glas. Nu te afectează prezentul şi problemele lui?

– M-am educat să văd partea plină a paharului. E un efort, atât în plan personal, cât şi în felul în care percep realitatea din jur. Dar îl fac, pentru că eu cred că niciodată în istoria omenirii nu s-a trăit mai bine decât acum. În acest context, nu ar trebui să ne plângem, nu avem dreptul acesta. Încerc să trec peste toate câte se întâmplă privind lucrurile din această perspectivă. Eu mă educ să văd plinul şi frumosul. Ele sunt la îndemâna noastră, pentru că trăim vremuri în care posibilitățile sunt fără număr: putem studia orice dorim, putem vorbi liber, putem citi câte-n lună şi-n stele, putem călători peste tot. Ce diferenţă între posibilitățile de azi şi cele ale părinţilor noştri! Ei nu aveau voie să meargă la biserică, vă daţi seama?! Nu cred că avem vreun drept să ne plângem. Dacă ştim că relaţia noastră cea mai importantă este cu Dumnezeu şi cu oamenii, dacă înţelegem asta şi urmăm calea iubirii, atunci vom fi fericiţi că ducem o viaţă cu sens. Nu e nimic mai important decât asta.

– Suntem încă în prima lună a primăverii, ce urmează pentru tine?

– Voi continua să lucrez cu copiii, voi continua să cânt. Datele concertelor sunt mereu actualizate, găsiți totul pe paginile mele oficiale. Vă invit, totuși, pe 26 Martie la Sala Dalles din București la concertul de muzică religioasă „Cruce și Înviere”, alături de preotul Vlad Roșu. Anul acesta vine și cu ceva special: un volum de poezii. El este gata de apariţie, se numeşte „Cu glasul sufletului”. Am scris, de-a lungul timpului, cântece religioase pentru mine şi pentru alţii, dar am adunat şi poeme, iar ele sunt cuprinse în acest volum. E ceva la care ţin enorm, de aceea anunţ acest lucru în paginile revistei Formula AS. Sunt poeme scrise din inimă pentru inimă, foarte intime, dar îmi doresc să fie citite şi de alţii. Dacă şi un singur suflet va fi atins de ele, eu sunt fericită.