Acum, la început de primǎvarǎ, spectacolul plecǎrii şi sosirii ciorilor care umplu cerul şi copacii mai înalți ai Bucureştiului se apropie de final. Stolurile de porumbei care au invadat parcurile ciugulesc pământul înghețat, încǎ aşteptând sevele şi semințele noi. Vrǎbiile sunt tot mai gureşe, guguştiucii fâlfâie nerǎbdǎtori, pițigoii fac picaje prin aer, porumbeii sălbatici explorează orașul, o mulțime de înaripate trǎiesc în oraşele noastre şi ne fac viața mai frumoasǎ. Despre cum le putem ocroti şi cunoaşte mai bine, am vorbit cu un specialist şi un mare iubitor de naturǎ şi folclor, ornitologul Angela Petrescu.

Marele dușman: zgomotul

– Cât de curând, va izbucni concertul pǎsǎrilor cântǎtoare. O exuberanțǎ născătoare de mari bucurii. Ce este cântecul pǎsǎrilor din perspectiva unui cunoscǎtor?

– Pǎsǎrile cântǎ pentru a-şi atrage un partener, când se aflǎ în sezonul de împerechere, dar cântǎ şi ca sǎ-şi marcheze teritoriul: masculii se exprimǎ în forțǎ, pentru a anunța cǎ au ocupat un loc (care poate însemna viitoarea casă, creanga unui copac). Acesta este cântecul cel mai melodios, cel mai elaborat, pe care noi îl percepem cu o plǎcere de-a dreptul… artisticǎ. Ele cântǎ şi când îşi cheamǎ sau ghideazǎ puii sau când comunicǎ un pericol, cum ar fi un prǎdǎtor în apropiere. Dar ceea ce pentru noi este o delectare, pentru păsări este un efort, unul chiar foarte mare, într-un oraş ca cele în care trăim, îngropate în zgomote, pentru cǎ sunt obligate sǎ ridice mult tonul pentru a-şi face auzite glasurile. Ăsta este şi motivul pentru care îşi concentreazǎ trilurile în prima parte a zilei, când în oraş este încǎ linişte. Mai puțin zgomot este o binefacere pentru pǎsǎri şi cântecul lor! Nu mai vorbesc de zgomotul pocnitorilor de la sfârşit de an, mai nou, folosite și la petreceri particulare de tot felul. Acestea le pot omorî, de-a dreptul, unele sunt chiar decimate, pentru cǎ se sperie şi pornesc sǎ zboare hazardat. Pǎsǎrile au un traiect al nervilor optici încrucişat într-un punct numit “chiasmǎ opticǎ”. Aceastǎ chiasmǎ are forma literei H, iar dupǎ încrucişare nervii optici nu se unesc în totalitate, ca la mamifere. De aceea, creierul păsărilor formeazǎ douǎ imagini laterale foarte clare, dar uşor diferite, iar imaginea frontalǎ este încețoşatǎ. Acest amǎnunt anatomic le condamnǎ sǎ se izbeascǎ de zidurile clǎdirilor şi alte obstacole atunci când vizibilitatea este scǎzutǎ. Renunțarea la asemenea zgomote, pe care le producem fǎrǎ sens, în spații deja mult poluate fonic (mǎ opresc aici, pentru cǎ ar fi mult mai multe de spus), ar fi un act de civilizație şi bun simț. Apoi, este interesant de ştiut cǎ “melodiile” lor nu urmeazǎ nişte standarde, nişte formule, noi recunoaştem parțial stilul şi timbrul unor specii, dar ele au limbaje şi dialecte diferite, locale, pe care puii le învațǎ de la pǎrinții lor şi fǎrǎ de care ele nu vor reuşi sǎ se descurce. Puiul care, din diferite motive, nu va învǎța sǎ comunice în teritoriul lui, pe “limba” pǎrinților lui, va supraviețui cu greu.

– O colegǎ gǎzduieşte acasǎ, în spațiul cu intrând al ferestrei de la baie, într-un apartament de la un etaj superior, un cuib al unei perechi de rǎpitoare, care-şi creşte, de douǎ ori pe an, câte trei-patru pui hulpavi, hrǎnindu-i cu vânat din care pǎrinții sfâşie bucǎțicǎ cu bucǎțicǎ, pentru care puii concureazǎ acerb.

– Cred cǎ este vorba despre o pereche de vânturei, o specie de şoim care cuibǎreşte de câțiva ani şi în Bucureşti. Ȋi recunoaştem dupǎ penajul roşcat, pestriţat cu negru şi fumuriu şi, mai ales, dupǎ ochii mari, negri şi ageri, care-i deosebesc de alte specii de rǎpitoare. Nu este mare maestru în construit cuiburi, preferǎ stâncile sau clǎdirile înalte. Este de dimensiunea unui porumbel şi se hrǎneşte cu insecte şi animale mici. Este o binefacere cǎ trǎieşte la noi în oraş, pentru cǎ ajusteazǎ populaţia de rozǎtoare. Îl recunoaştem dupǎ felul cum zboarǎ, fluturat, staţionar, atunci când îşi urmǎreşte prada, de unde şi numele primit, “vânturel”. Trebuie sǎ fie un spectacol şi o bucurie sǎ gǎzduieşti la fereastra ta o astfel de pasǎre, greu de vǎzut, mai ales în momente “intime”, crescându-şi puii.

Dacǎ vorbim de rǎpitori, mai avem în Bucureşti douǎ specii de uliu (denumirea lor genericǎ este Accipiter), dintre care uliul cu picioare scurte este ocrotit la nivel internațional. Îl putem zǎri de departe vara, în Herǎstrǎu, când i se remarcǎ prezenţa prin liniştea de mormânt care se lasǎ dupǎ ce pǎsǎrile au semnalizat pericolul prezenței lui și tac, pentru a nu se da de gol. Poate fi vǎzut fǎcând ocoluri largi, la mare înǎlţime. Vǎzut de aproape, îl putem deosebi de vânturel prin privirea rece, sprâncenatǎ, şi ochii gǎlbui. Sunt mari amatori de porumbei.

– E bine sǎ hrǎnim porumbeii?

– Nu, pentru cǎ se înmulţesc excesiv (numǎrul lor a crescut în ultimii ani), şi asta înseamnǎ un minus la capitolul igienǎ publicǎ (excrementele uscate, praful de pene sau ectoparaziţii pot transmite boli, precum infecţia cu salmonela), pot distruge clǎdiri (pentru cǎ îşi fac cuiburile în spaţiile de pe faţadele acestora), iar în proximitatea lor prosperǎ şi rozǎtoarele. Dar sǎ hrǎneşti pǎsǎrile, în general, este un act de bunǎtate şi o sursǎ de calm şi bucurie. Le recomand tuturor, mai ales celor vârsnici, sǎ-şi creeze aceastǎ oazǎ de bucurie și linişte prin crearea unui punct de hrǎnire a pǎsǎrilor. La vreme de iarnǎ, le poate salva înaripatelor viaţa. Cine doreşte poate construi hrǎnitori speciale pentru piţigoi şi alte pǎsǎri mici, care migreazǎ iarna dispre pǎdure spre parcurile şi curţile noastre. Acestea pot fi sub forma unor dispozitive atârnate pe crengile copacilor sau pe platforme înalte, unde să nu ajungă pisicile. Acolo le putem pune seminţe crude de floarea soarelui, nuci, felii uscate de mǎr. Pǎsǎrile cântǎtoare sunt insectivore, aşadar boabele de grâu, de exemplu, nu reprezintǎ hranǎ pentru ele. Pițigoii preferǎ nuca sau floarea soarelui, pentru conţinutul lor gras. În petshop-uri existǎ şi hranǎ specialǎ pe bazǎ de seu de vacǎ. Copiii, am observat, sunt mari amatori sǎ hrǎneascǎ pǎsǎrile care populeazǎ lacurile oraşului, lebedele, raţele, lişiţele. Am mai spus şi mai spun o datǎ: nu hrǎniţi aceste pǎsǎri cu pâine, pâinea nu este o hranǎ sǎnǎtoasǎ, pentru cǎ ea conţine o cantitate mare de sare, pe care rinichii pǎsǎrilor nu o pot filtra. Lişiţele manâncǎ vegetale, le puteţi oferi salatǎ verde. Raţele adorǎ şi ele verdeaţa. Le mai puteţi oferi grǎunţe de floarea soarelui crudă sau porumb. Singurii capabili sǎ filtreze sarea sunt pescǎruşii, marii profitori ai tuturor resturilor produse de oameni, pentru cǎ au evoluat în mediul sǎrat al mǎrii. Ei au douǎ glande numite salifere, situate supraorbital, deasupra ochilor, nişte mini-rinichi care extrag din sânge sarea în exces şi o eliminǎ pe nǎri. Când vedeţi un pescǎruş scuturând energic din cap, el scapǎ de acest concentrat de sare care i se scurge pe cioc. Pescǎruşii au migrat treptat cǎtre București, începând cu anii 70, gǎsind în oraş loc prielnic de trai, spaţiu de cuibǎrit pe acoperişurile de țiglǎ, apoi pe terasele betonate ale blocurilor, lacuri unde se pot odihni sau pescui, gunoi menajer pretutindeni. Pescǎruşul este acum o pasǎre comunǎ în Bucureşti.

“Cioara, pasărea mea preferată”…

– Aş vrea sǎ ne vorbiţi puţin şi despre ciori…

– …pasǎrea mea preferatǎ. Cea mai inteligentǎ dintre toate. Existǎ mai multe specii în Bucureşti. Ciorile care ne oferǎ spectacolul din amurgurile albastre de iarnǎ, când inundǎ cerul cu fâlfâitul şi glasurile lor stridente, pentru coeziunea grupului, adǎstând câte puţin pe ici pe colo, înainte de a se grǎbi spre locurile de înnoptat, sunt ciorile de semǎnǎturǎ. Dacǎ aţi observat, ele anunţǎ toamna, când încep sǎ vinǎ în oraş (unde au locuri de înnoptat anume, vezi unele alei din Cişmigiu), şi anunţǎ primǎvara, când nu mai vin, ci rǎmân pe câmpurile unde se hrǎnesc, unde şi cuibǎresc în colonii, în pâlcuri de copaci. Sunt foarte bune meştere de cuiburi. Cioara în douǎ culori, care trǎieşte sedentar în oraş şi în parcuri, şi care nu cuibǎreşte în colonii, se numeşte cioarǎ grivǎ şi este, dacǎ o observǎm cu atenţie (ea ne observǎ foarte bine pe noi), ieşit din comun de inteligentǎ. Am urmǎrit de la fereastra fostului meu birou, cu vedere în Piața Victoriei, mai multe astfel de ciori care aruncau nuci în intersecţie, pe trecerea de pietoni, unde, cu puţin noroc, urmau sǎ fie sparte sub roţile maşinilor şi sǎ le ofere miezul hrǎnitor. Pe care ştiau sǎ-l recupereze, fǎrǎ sǎ fie puse în pericol de maşini! Am vǎzut şi ciori care îşi aduceau în câte o bǎltoacǎ o bucatǎ de pâine uscatǎ la înmuiat. Sau care aruncau nuca la piciorul tǎu prin parcuri, pentru cǎ sperau sǎ o calci şi sǎ obţinǎ miezul. Dar dintre toate corvidele, corbul este cel mai înţelept, de-a dreptul legendar. Nu-i place deloc oraşul, preferǎ sǎlbǎticia, însǎ în apropiere de Bucureşti îl gǎsim în pǎdurea Bǎneasa. Ei bine, cu ani în urmǎ, când în parcul zoologic erau gǎzduiţi într-o volierǎ câţiva corbi, fraţii lor din pǎdure veneau pentru câte o conversaţie. Corbul, dacǎ nu ştiaţi, poate imita şi vorba omeneascǎ.

– Avem, de ceva vreme, un oaspete nou în oraş şi prin parcuri. Un porumbel mai mare, gulerat, care iarna ciuguleşte în grupuri mari la sol, iar vara trăieşte în perechi, fǎcându-şi cuiburi în copacii mai înalţi. Dupǎ vorbǎ, pare un guguştiuc, cǎci cântǎ asemǎnǎtor, dar pe cinci, nu pe trei silabe…

– Sigur cǎ da, în curând o sǎ-i auzim cântecul, este porumbelul popesc, gulerat sau sǎlbatic. S-au înmulţit mult, odatǎ cu gripa aviarǎ, când nu au mai fost vânaţi, de fricǎ. Aşa şi-au gǎsit arealuri noi de viaţǎ, venind în oraşe şi ocupând parcurile. Nici guguştiucul nu a fost dintotdeauna aici, el a sosit din Turcia, undeva prin anii 1930-1936, când s-a sinantropizat (a ocupat zonele locuite de om), hrǎnindu-se prin curţi cu hrana gǎinilor şi cu ce gǎsesc acum prin oraşe, seminţe şi pâine. Sunt specii în expansiune, când se înmulţesc, cautǎ teritorii noi.

Boschetul cântător

– Am putea vorbi şi povesti la nesfârşit despre pǎsǎri. Ce le recomandaţi celor care vor sǎ cunoascǎ mai bine lumea înaripatelor?

– Sǎ mediteze un minut la cum ar fi lumea fǎrǎ ciripiturile şi cântecele lor, la cât de bine fac ele psihicului nostru. La cât de minunaţi sunt boscheţii aceia ciripitori, ocupaţi de vrǎbii. De cele mai multe ori, ce este dǎtǎtor de viaţǎ trece neobservat. Pǎsǎrile şi toate vieţuitoarele care-şi duc viaţa cu curaj şi fǎrǎ dramǎ pe lângǎ noi, în oraşele tot mai lipsite de vegetaţie, linişte şi aer curat, ne sunt esenţiale, deşi nu le prea dǎm importanţǎ. Ar trebui sǎ ne gândim serios înainte de a construi de-a valma, de a tǎia copacii, de a înlǎtura lemnul vechi şi tufǎrişul, luându-le multor vieţuitoare spaţiul vital. Încercaţi sǎ vǎ împrieteniţi cu o pereche de guguştiuci, oferindu-le la fereastrǎ un vas cu apǎ şi câteva boabe de grâu sau orez. Veţi recupera binefacerea înzecit.

Celor care vor sǎ se cultive în domenii care nu aduc beneficii imediate, ci mai degrabǎ bucurii intelectuale şi sufleteşti, le recomand douǎ cǎrţi despre pǎsǎrile din România şi ce înseamnǎ ele pentru sufletul românilor. Prima este scrisǎ în 1961, de academicianul Mihai Bǎcescu, un mare biolog şi naturalist, anume Pǎsǎrile în nomenclatura şi viaţa poporului român. Cartea pune laolaltǎ cunoaşterea ornitologicǎ cu cea folcloricǎ şi etnograficǎ şi putem afla, de exemplu, cǎ românii au fost geniali în observaţia empiricǎ a naturii, cǎ au denumiri populare pentru toate speciile trǎitoare aici şi cǎ le-au cunoscut şi înţeles foarte bine comportamentul. A doua este Pǎsǎrile noastre şi legendele lor, a preotului, folcloristului şi naturalistului Marian Simion Florea (1847-1907), unul dintre cei mai de seamǎ etnografi români, de asemenea membru al Academiei. Le doresc cititorilor revistei “Formula AS” sǎ aibǎ sǎnǎtate, inspiraţie şi voie bunǎ, precum şi rǎgazul sǎ citeascǎ asemenea bijuterii româneşti de cunoaştere.