ANTOLOGIE „AS”

• Avea 100 de ani când am cunoscut-o. A fost luptătoare în cel de-al doi­lea răz­boi mondial și era una din puținele veterane care își mai amin­teau întâm­plări de atunci. Dar doamnei Denise Roșu nu îi plăceau amin­ti­rile de război. Prefera po­veș­ti­le de iubire. Afecțiunea de care a fost în­con­­ju­rată în casa părinților săi, dra­gos­­tea nestinsă care a legat-o de so­țul ei, dragul de a se bucura de viață. La 100 de ani, d-na Denise că­lă­torea prin lume, ie­șea la bere cu prie­te­nele și mergea la „jour-uri” fixe, ca să de­pene, îm­pre­ună, povești. Lecția ei de viață e un leac, bun și în ziua de azi    •

Zeppelinul din fereastră

Era în dimineaţa zilei de 29 august 1916. Bucu­reş­tenii se pregăteau să înfrunte încă o zi din ză­pu­şeala sfârşitului de vară. Dinspre marginile oraşului, înaintau către centru negustori care-şi strigau marfa în gura ma­re. Lăptari, bragagii, cofe­tari ambulanţi, chivuţe şi ju­pânese dolofane umpleau străzile cu vorbe colorate şi voie bună. De la fe­reastra bibliotecii unde aştepta nerăb­dător, îmbrăcat în costumul negru cu dun­guliţe, Iosif Mitran, prim procurist la Banca englezească din Bucureşti, putea să vadă doar un colţ al pieţei şi un capăt al parcului. Era linişte încă în partea aceea a oraşului şi singurele zgo­mote pe care putea să le audă veneau de undeva din adân­cul casei lui uriaşe, cu două ni­ve­le, pe care o cum­părase de curând. Era un om mulţumit, afacerile îi mer­geau bine, avea o fa­milie liniştită şi, după cum spera, în curând avea să-şi reia călă­toriile în străinătate și vacan­ţele la băi, la Ostende și la Karlowy Vari…

„E fetiţă!”, a strigat doctorul, des­­chizând bucuros uşa… Iosif Mi­tran a mai rămas o vreme în faţa ferestrei, ascun­zându-şi bucuria, dar şi neliniştile care izvorau din ea. I se năs­cuse primul copil. Apoi s-a întors şi-a ie­şit din biblio­tecă în pas grăbit, fără să mai vadă pe fe­reas­tră umbra vicleană şi uriaşă a Zeppelinului german ce luneca pe cerul albastru, fără nori, lăsând să cadă deasupra Bucu­reştiului primele bombe ale celui din­tâi Război Mondial.

Dantele şi funde colorate

Denise-Lucie a fost un copil dorit şi primit ca un înger în familia lui Iosif Mitran. Chiar dacă ziua ei de naştere a fost și prima zi de război, a avut o copilărie ferită de griji. Dar profesorii particulari, lec­ţiile de pian şi de pictură, institutul privat de domnişoare la care a în­vățat, con­dus de o prinţesă rusoaică, apoi Ins­titutul Re­gina Maria n-au pregătit-o pentru greutăţile care s-au prăbușit asu­­pra familiei după ce tatăl ei a mu­rit. Acum, la o sută de ani, Denise-Lu­cie îşi amin­teşte cu o umbră de regret: „Copilăria mea, toc­mai prin faptul că am făcut cursurile primare acasă, izo­lată de alţi copii, m-a făcut oarecum rea, egoistă, săl­batică. Am fost ruptă de lume, am trăit ca în seră. Fu­geam de copiii de vârsta mea, îi ocoleam, mă înde­părtam de ei. Bine că n-am rămas aşa! Aveam o sen­sibilitate de-asta bă­trânească, eram numai după fusta mamei, eram ca­pabilă să plâng şi la o poezie mai sentimentală. Şcolile de mai târziu nu m-au pregătit pentru ceea ce a urmat. Au fost mai mult un ca­priciu, o fandoseală, o ţinere deo­par­te de adevăratele pro­bleme, de mul­ţimea în care a trebuit totuşi să ies la o anumită vârstă. Moartea tatii a în­sem­nat un dezastru. Mama n-avea slujbă şi nici şanse să găsească vreuna, căci nu avea nici o calificare, luase doar lecţii de pic­tură. Bunicul a avut grijă, după cum era moda vremii, ca cele cinci fete ale lui să ia lecţii de pian, de canto, pictură, de că­lărie şi tenis; mama juca adesea tenis cu doamnele de onoare ale Re­ginei, dar asta n-a ajutat-o deloc după moartea tatii. Tot bunicul ne-a mai ajutat cât a putut, dar soluţia sal­vatoare a fost să închiriem parterul casei în care am locuit până la naţio­na­lizare. N-am avut bani pentru facultate, deşi mi-ar fi plă­cut să studiez limbile stră­ine, pen­tru că eram pre­gătită de-aca­să cu fran­ceza şi ger­mana. M-am mulțumit cu o slujbă de funcționar la Banca Ro­mânească, ui­tân­du-mă cu lacrimi în ochi la foto­gra­fiile ferici­rii pierdute. Dantele și funde co­lo­rate. Atât.”

Denise-Lucie Roşu e o femeie mărunţică, vi­oaie şi iute în mişcări. Pă­rul alb care-i înconjoară chipul îi dă un aer de dis­tincţie şi ele­ganţă. Are o privire ştren­gă­reas­că, ju­căuşă, care se întu­ne­că pen­tru o clipă, doar a­tunci când pisica Cici, cu care îşi împarte timpul, în­calcă regulile de bună purtare, urcându-se pe masa pe care aburul aromat al unei cafele de­se­nea­ză melan­colii. Locuieşte cu aceas­tă pisică, tovarăş preţios, bun de înfruntat singurătatea, într-un apartament mo­dest, în care câteva piese de mobilier vechi şi multe foto­grafii îngălbenite de vreme mai amintesc de o lume ce a ră­mas doar în amintiri. Lu­mina ce alunecă în încăpere se împrăştie pe chipuri din alt veac: părinţii Denisei, în Piaţa San Marco din Veneţia, hrănind porumbeii; mama mărunţică, în costum de călătorie şi pălărie cu voaletă, tata, sobru, cu câteva cărţi sub braţ, se spri­jină detaşat într-un baston cu cap de argint. Tot ei, pe o altă fotografie, în dulcea nuanţă a sepiei, ea, îmbrăcată în ro­chie subţire de tul, cu eşarfă asortată la funda pălă­rioarei, el, la fel de so­bru, sprijinindu-se pe piciorul drept şi lăsând să se va­dă lanţul auriu al ceasului de buzunar. Apoi ea, Denise-Lucie, fetiţă cu boneţică dantelată, co­coţată pe un scaun uriaş de lemn, lângă un ied dolofan de jucărie, şi-apoi iarăşi ea, cea de mai târziu, pe o motocicletă, în timpul războiului. Mă uit la femeia din faţa mea şi încerc să-i descifrez gândurile din mo­mentul acesta de tăcere care se prelungeşte. În unele momente, şi nu-mi dau seama încă de ce se întâmplă aşa, doamna De­nise-Lucie pare, în mod mi­ra­culos, mai vi­oa­ie chiar decât în fo­to­grafiile pe care le scrutează din când în când cu ochi critic, pentru a le arunca apoi în tean­cul din care le-a ales gri­ju­liu. Îmi spune apoi, ca o concluzie, că re­gretul de a nu fi făcut o fa­cultate a fost în­lăturat de o căs­nicie care a durat numai câţiva ani, dar „a strălucit cât pen­tru o viaţă în­treagă”. O mare iubire, între­ruptă de moar­te doar tem­porar. Bătrâna doamnă abia aș­teap­tă să treacă de norul care o desparte de so­țul ei. Va fi cu siguranță acolo, ținând în mâini buchetul ei de mireasă.

Tânărul cu epoleți aurii

„L-am cunoscut la primul bal din viaţa mea, când am pur­tat şi prima rochie lungă. Era o rochie de tafta albă cu cununiţe de flori. Eram foarte emoţio­nată. Totul mă im­presiona: lu­minile care străluceau, femeile îmbrăcate minunat, eleganţa bărbaţilor care le în­so­ţeau, mu­zica aceea în surdină… La o ma­să vecină era un tânăr fru­muşel, elegant, cu epoleţi şi fireturi aurii, cu şnururi colo­rate, pe care azi n-aş mai da nici un preţ, dar care atunci m-au fermecat cu totul. Tânărul s-a uitat un timp la mine, apoi a venit la ma­sa noastră, a bătut din pinteni şi m-a invitat ceremonios la dans. A fost începutul unei mari iubiri. La o săptămână, m-a cerut de nevastă. La o lună, logodna, şi apoi, la încă o lună, nunta, la Biserica Sf. Spiri­don. A fost un vis…”.

Doamna Denise vor­bește domol, cu un zâmbet care-i îm­pli­neşte chipul. Mihail Al­fons Roşu, soţul ei, a fost comandantul com­­paniei care schim­ba garda la palatul re­gal, o dată pe săp­tă­mână. În fiecare zi de miercuri, la ora 12, ea fugea de la banca la care lucra, de pe stra­da Smâr­dan, până la Capşa, unde avea un loc fix, în care aştepta să-l vadă pe el tre­când. În cântec de fan­fară, cu paşi de onor, bărbatul ei scotea sa­bia când ajungea în drep­tul ei şi o saluta ca pe o prinţesă. Multă lu­me care trecea pe Calea Victoriei se oprea să vadă schim­barea gărzii re­gale, ce se făcea cu mare fast, de la Capşa până mai jos, pe strada unde erau Librăriile Socec. „Eram tare mân­dră de el şi-l iu­beam aşa cum iu­beşti lumina şi soa­rele. Nu-mi puteam imagina viaţa fără el, mi se pă­rea că totul începe şi se sfârşeşte cu noi. Îmi amin­tesc şi acum fiorul ace­la… Cu o seară înainte de schim­barea gărzii, ofiţerii companiei luau masa la palat şi, uneori, eram invitate şi noi, soţiile lor. Prin 1936, la una din aceste întâlniri, a participat şi Regele Carol al ll-lea, care era foarte vorbăreţ şi glumeţ, ştia să facă atmosferă, era şarmant. Apoi prin’39, am mai parti­cipat la un dineu la care a fost prezent şi Regele Mihai, care era un copil încă, dar tare timid. La aceste mese, at­mosfera era destinsă, se spuneau glume şi poveşti. Era multă politeţe şi eleganţă. Lachei educaţi se miş­cau fără să deranjeze, printre invitaţi, aproape ca nişte umbre care ghiceau dacă aveai nevoie de ceva. Ser­vi­ciul lor era ireproşabil. Şi cu toate acestea, nu te sim­ţeai stingherit de fastul care se simţea la tot pasul, pentru că toată lumea se purta natural. Ele­ganţa era normală în vremurile acelea.

Îmi amintesc şi de sărbătorile care se ţineau de 10 Mai, de alaiul ofiţerilor care defilau la Cotroceni în ţi­nută de mare gală, cu fireturi, de suita Regelui, de man­tia lui albă, de Regina Maria, care odată, la o defi­lare, și-a luat lângă ea, în caleaşcă, pe cei 12 cokeri, câinii ei preferaţi. Îmi amintesc şi acum cât de chipeş era soţul meu în uniforma de mare gală. Avea o sabie din oţel de Toledo pe care era scris «La vie pour la Patrie, L’ amour pour la femme, L’ honneur pour moi» («Viaţa pentru Patrie, Dragostea pentru femeie, Onoa­rea pentru mine»). Este o deviză pe care o respectau, din nobleţe, toți ofiţerii de-atunci. Aş putea spune chiar că aceasta ar putea fi eticheta pentru acea lume care a dispărut de mult”.

Balul stelelor

Doamna Denise-Lucie îmi povesteşte apoi despre mese şi dineuri sofisticate, îmi arată cartonaşe aurite cu liste de meniuri pe care le păstrează ca amintire, îmi spune de obiceiuri uitate, de o lume care trăia parcă într-un vârtej al plăcerilor, dansului şi muzicii, o lume care parcă prevedea măcelul războiului ce urma şi încerca să mai prindă, cu disperare, ceva din strălucirea şi nepăsarea egoistă a acelei clipe.

„O dată pe săptămână, sâmbăta, mergeam la Cer­cul Militar. O, Doamne, ce seri, era o minunăţie! Sa­la mare de marmură era luminată ca ziua. Erau două muzici, la cele două balcoane, una era fanfara şi alta era muzică de dans. În jurul sălii, pe lângă perete, erau doamnele în vârstă cu lornioane. Ce nu le su­portam atunci! Te măsurau de jos până sus, ştiau de câte ori ai venit îmbrăcată cu rochia pe care o purtai, aşa că erai obli­gată să schimbi mereu toaletele. Fă­ceau comen­tarii şi aruncau priviri ma­liţioase către cele mai tinere. Ştiau tot, cu cine ai mai dansat, de câte ori, la cine te-ai uitat mai mult, cu ci­ne ai povestit, de­păşind timpul corect prevăzut pen­tru o simplă politeţe, şi câte şi mai câte… Ştiau tot şi lornionul făcea parte din recuzita lor de spio­naj. Era ca o armă nesuferită… Protocolul era cam aşa: de la intrare, pe dreapta şi pe stânga, erau soldaţi scoşi ca din cutie, care pentru fiecare pereche ce urca scările luau poziţie de drepţi şi salutau. Era fastuos! Ne întâlneam cu prietenii şi ne distram de la nouă seara până dimineaţa. Programul începea acolo întotdeauna cu un vals, apoi urma muzică de tango, foxtrot şi boston. Erau două bufete, într-un capăt şi altul al sălii. Cine a trăit atunci parcă nici n-ar mai ieşi din casă acum. E o diferenţă ca de la cer la pământ între ce era atunci şi ce trăim noi as­tăzi. Ne întorceam spre dimineaţă cu trăsura pentru că eram obosiţi de dans. Mus­calul, îmbrăcat într-o manta uriaşă de catifea verde, îşi mâna caii lin pe străzile cu­răţate ale Bucu­reştiului, spre casă. Câteodată, Mihai comanda un ocol la Şosea ținându-mă strâns în brațe. Visam, în tropotul cailor, cu ochii pierduți în stelele de pe cer. Ce viaţă…”

„Iubita mea, ai curaj, mă întorc”

Dar a început răz­bo­iul şi s-au sfârşit toate. Căpi­tanul Mihai Alfons Roşu, soţul Denisei-Lucie, a fost mutat „pe zonă”, în Moldova. Lu­mea încă nu pre­simţea grozăvia ce urma. Pen­tru cei mai mulţi dintre ofiţeri, plecarea în preaj­ma frontului nu în­semna, în primele săp­tămâni de război, decât un divertisment care-i sco­­tea din rutina cazăr­mii de oraş. Dar Denise n-a suportat depărtarea. După cutremurul din ’40, şi-a urmat, cre­dincioasă, soţul, la Moineşti, Co­măneşti, la Bucşoaia. „Încă nu era spaima prea mare. Erau zile în care seara se petrecea la popotă, se dansa, nu ne gândeam că vor veni zile grele, în care vom simţi pe pielea noastră bătălia. Acolo, pe linia frontului, am învăţat să conduc motocicleta, maşina, şi am con­dus prima dată un camion militar încărcat cu puşti. Curând, bărbaţii au fost trimişi în linia întâi. Petre­cerilor şi distracţiilor de până atunci le-au luat loc luptele adevărate. Pentru că aveam carnet de con­ducere, am fost şi eu mobilizată în armata română, împreună cu încă două prietene, Simina Caracaş şi Ana Herdan. Am ajuns cu frontul până la Odessa şi Tiraspol, dar după o vreme ne-au retras pe noi, fe­meile, din linia întâi, pentru că măcelul era uriaş. Am fost mutate la Crucea Ro­şie de la Sinaia. De câte ori veneau trenurile cu răniţi de pe front, eram în gară şi-i preluam pen­tru a-i duce la spitalele în care mai erau locuri. Mi-era groază să nu recunosc printre ei chipul soțului meu. Conduceam o maşină de salvare cu două paturi şi mai aveam doi flăcăi în subordine, care cărau răniţii. Uneori eram atât de obosită, încât mi se părea că drumul, înaintea maşinii, se vălureşte ca o apă… Dar n-aveam ce face, trebuia să conduc, pentru a-i salva pe răniţi. N-am să pot uita cât trăiesc mirosul acela de cangrenă, de răni, de sânge, pe care l-am simţit luni în şir. N-am să uit strigătele lor de ajutor, resemnarea din ochii celor grav răniţi, speranţa din vorbele celor care vedeau în maşina condusă de mine drumul spre viaţă. Am lucrat acolo, pe salvare, un an, timp în care soţul meu a rămas cu frontul în Cri­meea. Ne scriam des, zilnic, poşta mergea foarte bine: «Iubita mea, ai curaj, mai avem puţin şi mă întorc, ai răbdare, că vom fi fericiţi nu peste mult timp», aşa-mi scria. Primise cea mai înaltă decoraţie pentru vitejie şi abnegaţie în lupte. A fost rănit de trei ori şi tot de trei ori a avut permisie. La ultima, i-am pro­pus să inter­venim printr-un gene­ral, Ioanid îl chema, care l-ar fi putut re­ţine în ţară, dar n-a vrut, s-a dus îna­poi. «Mă duc să închei războiul ăsta, că am steaua mea. Mă în­torc. Nu pu­tem lăsa povestea noastră de dra­goste fără sfârșit. O să fie bine, iubita mea».”

Dar n-a fost bine. Căpitanul Roşu a murit în ultima zi de retragere, în ul­tima misiune pe linia întâi din Cri­meea. Maşina în care era a fost bom­bar­dată, când se întorcea spre casă. De­nise-Lucie a primit acasă man­taua lui, sfârtecată în dreptul rănii care l-a ucis. Lucra împreună cu o prietenă, Mioara Mihăilescu, cu soţia gene­ra­lului Marinescu, şi cu alte doamne la un punct de pri­mire a răniţilor în gara din Sinaia. Le împărţea ceai fierbinte şi felii de pâine, când a primit vestea morţii soţului ei, „Moarte de erou în linia întâi”, cum scria în hârtia care începea sec şi oficial: „Se­vastopol, Cri­meea, 28 aprilie, 1944, Stimată doam­nă, avem du­rerea de a vă comunica moartea de erou a soţului Dom­niei voastre, Cavaler al Ordinului Mihai Vi­teazu, căpitanul Alfons Mihail Roşu…”.

Între hotare de foc

De pe front, Denise-Lucie s-a întors în Bucureşti. A vrut să se rupă de lume, să se rupă de viaţa de dinainte. S-a izolat, a tras obloanele de lemn care erau la ferestre şi s-a închis în casă. A vrut numai întuneric în jur, pre­cum noaptea care s-a lăsat în sufletul ei. „Ceea ce am simţit atunci nu se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am simţit că nu mai are rost să trăiesc, că viaţa mea s-a sfârşit. Dar iată că au trecut peste şaizeci de ani şi eu am supravieţuit”.

Vreo doi ani după moartea soţului ei, Denise-Lucie a primit pensia de văduvă de război, apoi aceasta i-a fost sistată, pe motiv că era prea tânără şi că ar putea să muncească. Mulţi ani a avut pro­bleme cu „dosarul de cadre”, pentru că Mi­hail Roșu luptase îm­­potriva ru­şilor, în Cri­meea. Casa i-a fost na­ţio­nalizată şi a trebuit să închirieze un apar­ta­ment mo­dest. De­zamăgită de întâm­plări şi oameni, şi-a luat o căţeluşă, cu care a învăţat să împartă bucuriile şi tristeţile fie­cărei zile. A călă­torit mult, atât cât i-au permis banii pe care-i primea din vânzarea unor obiecte şi lucruri ce-i mai aminteau de viaţa pe care o dusese înainte. A fost şi în Crimeea, pe urmele soţu­lui ei, îngropat acolo. Apoi și-a luat o motocicletă şi a pornit prin ţară, ca să cunoască locuri noi. Călă­to­rind singură, a învăţat că, de cele mai multe ori, viaţa însăşi este o mare călătorie solitară, în care rareori ai to­varăşi de la început până la sfârşit. A făcut o croa­zieră şi pe Marea Neagră. Cei de la agen­ţia de turism nici măcar n-au mai vrut să-i facă asigurare medicală, din cauza vârstei, dar nu şi-a pier­dut curajul şi umorul. A zâmbit uşor amuzată şi s-a urcat, „pe proprie răspundere”, pe puntea va­po­rului cu care a ajuns până în Grecia şi apoi în Turcia.

„Aş călători cât mai mult, spune ea, mângâind pisica ce i s-a cuibărit în braţe, niciodată nu m-au obosit drumurile. Aş călători, nu pentru ca să uit prin ce-am trecut, pentru că sunt lucruri care nu se uită, ci ca să-mi aduc aminte mai bine. Uneori am impresia că sunt din nou în trăsura aceea lucioasă, legănată de mersul cailor, cu trupul prins ca într-un arc de brațul lui Mihail. Oh, Doamne!”.

Doamna Denise zâmbește stins. Își sprijină ca­pul cărunt de speteaza fotoliului, mirosind cu nesaț aerul proaspăt încă al amintirilor. „Fiecare trebuie să se împace cu destinul ce i-a fost hărăzit. Toţi suntem sin­guri în faţa lui. Al meu a început în prima zi a unui răz­boi şi s-a frânt în altă zi, într-un alt război. O viață în­tre hotare de foc. Dar nu mă tem de singurătate, am lă­sat regretele în urmă, am în­­văţat să accept senin tot ce mi s-a întâmplat. Tră­iesc ca şi cum aş fi cel mai fericit om de pe pământ. Am şi acum «jour fix», luni după masa, de la 4 la 11 seara, când mă întâlnesc cu prie­tenele care mi-au mai rămas. Povestim, mergem la o bere, ieşim în oraş…. Mi-am ales întotdeauna prie­tenii după cum am vrut, în prietenie, ca și în dragoste, n-am acceptat niciodată jumătăţile de măsură. M-am încon­jurat nu­mai de oameni de la care am avut ce să învăţ. Edu­caţia de acasă, dragostea pe care soţul meu mi-a purtat-o şi care nu s-a încheiat odată cu dispariţia lui, relaţia, comunicarea deosebită cu el, dar şi minu­nata lume a animalelor cu care mi-am împărţit gri­jile, toate acestea m-au ajutat să supravieţuiesc, să pot spune acum că nu mă tem de moarte. Visez moar­tea ca pe o altă călătorie. O călătorie frumoasă și lun­gă, du­pă care urmează alta și mai frumoasă, ală­turi de soțul meu. Știu sigur că mă așteaptă. Ne-am iubit prea mult ca să fie altfel.”