O hărmălaie, nu departe de haos

– Sunteți un scriitor prin excelență, cineva care se încăpățânează să stea zi de zi în fața paginii de hârtie și să trăiască din scris. Dar dincolo de talent, arma proprie scriitorului este imaginația, puterea de a inventa lumi noi. Cum poți să scrii într-o hărmălaie universală, ca aceea de acum? Visele literare nu au nevoie de liniște?

– În principiu da, au, însă hărmălaia de azi, care – după părerea mea – nu e prea departe de haos, depășește cu mult imaginația unui biet om. Practic, am ajuns să privim uluiți, aproape dimineață de dimineață, la noile idei cu care s-a trezit din somn președintele Donald Trump. De exemplu, după cât de bine sau de rău a dormit, după cum s-a sculat cu fața la pernă sau nu, ba a visat ceva cu Groenlanda, ba cu Fâșia Gaza, ba cu Cuba, ba cu Venezuela, ba cu Uniunea Europeană, ba cu Iran. Azi e prieten cu Zelenski, mâine e tovarăș cu Putin. Pur și simplu, o planetă întreagă este într-o stare de semi-paralizie, în fața acestui politician despotic și capricios. Iar asta nu mai ține deloc de imaginație, ci de neputința oamenilor și a societăților din ziua de azi de a sta într-un echilibru firesc. S-au creat așa, în timp, o groază de dependențe și de vasalități nevăzute față de politica Washington-ului, mai ales în plan militar și comercial, iar acum, dintr-odată, parcă ies toate la suprafață ca o boală mai veche, care a lucrat ani întregi pe ascuns. Constatăm cu uimire – și, zic eu, cu destulă durere – cum un continent de-a dreptul uriaș și ultra-civilizat, cum e Europa, e de fapt complet incapabil în a acționa puternic și solidar. S-au creat tot felul de instituții continentale, au fost învelite în poleială tot felul de principii frumoase, există o minunată Uniune Europeană dar, din păcate, funcționează totul atât de stufos și de greoi, încât ne împiedicăm permanent în propriile reguli mărunte și în propriii pași de vals sau tango. În principiu, dacă stai să pui pe hârtie populațiile țărilor europene, să le aduni și să tragi linie, descoperi destul de ușor că rezultatul e sensibil mai mare decât populația Rusiei lui Putin sau decât cea a Americii domnului Donald. Spun și eu, nu dau cu parul, cred că a venit momentul ca acest continent să-și revină cât mai iute la viață, să se apere singur și să-și facă propriile jocuri.

Evident că liniștea e minunată pentru literatură, pentru scris, numai că în zilele noastre, ca un paradox straniu, e mai liniște în ficțiunea ta de autor decât în lumea smintită în care trăim. Măcar acolo, în propria ta carte, ai inventat o lume exact așa cum ai vrut, cu o geografie a ei, cu o scală a timpului destul de precisă, cu reguli simple și clare și cu niște întâmplări care curg totdeauna numai și numai cum hotărăști tu. În cartea ta, firește, știi foarte exact cine e bun și cine e rău, știi cât fumează un personaj și cât umblă noaptea pe străzi un alt personaj. Or, în tipul ăsta de calm și de stabilitate, nu prea te poți rătăci, nu poți fi derutat ca în realitatea lumii de azi. Și nu mă refer doar la politica mare, ci la acea puzderie de amănunte, nimicuri și mărunțișuri care, în fond, ne fac viața. Nu prea mai știm, bunăoară, cum o să plătim factura de gaze, cozonacul de Paști sau curentul electric, nu prea mai știm cât costă benzina, pătrunjelul sau motorina, nu prea mai știm dacă NATO e un scut veritabil sau e doar o umbrelă ruptă de vânt. De fapt, suntem într-un fel de mare agitată, în furtună, în care valurile ne plimbă întruna în stânga și-n dreapta, iar noi, pur și simplu, plutim, încă plutim.

Pentru mine, indiscutabil, propria mea carte e o oază de liniște. Probabil, romanul la care lucrez de atâția și atâția ani va apărea destul de curând, prin vară sau toamnă, anul acesta, dar nu vreau să vorbesc prea mult despre el. Acolo e o lume apăsătoare și grea, plumburie și uneori neagră, însă chiar și așa, cu toate tristețile și dramele ei, în lumea din carte mă simt mai liniștit și mai împăcat decât în neliniștea generală din jur. E fascinant și îngrijorător ce trăim, parcă de decenii întregi n-au mai fost vremuri atât de agitate precum cele de acum. Într-o nuvelă sau într-un roman, tu poți să pui pe hârtie orice îți trece prin cap, poți să ai, spre exemplu, un personaj profund ireal, să zicem un profesor sau un soldat căruia îi ies din oră în oră roiuri de albine pe nas, doar că acolo, în scris, pe planeta numită literatură, nu e nimic ieșit din comun într-o situație ca asta. Dincoace însă, în realitatea creată de Putin și Trump, în ficțiunea lor aruncată peste viețile noastre, lucrurile nu mai pot fi judecate la fel. Ucraina trebuie să fie Ucraina, fără nici o discuție, și nu o felie de realism cinic și sângeros inventată de Putin. Fâșia Gaza trebuie să fie un teritoriu palestinian liber, cu o viață normală pentru copii, bătrâni, femei și bărbați, și nu un teritoriu al morții și al celor mai cumplite atrocități, pe care Netanyahu și Trump vor să-l transforme într-o zonă turistică de cinci stele. Sincer să fiu, discursul de la Davos al lui Mark Carney, premierul Canadei, a fost pentru mine un mare balon de oxigen. Speech-ul acela, cred eu, ar trebui să rămână în mințile noastre ca un reper luminos, măcar așa, ca să-l putem asculta sau citi din vreme în vreme. Ceea ce a spus omul acela acolo e, de fapt, drumul salvării noastre comune în fața acestor nebuni.

„Fac tot ce pot pentru a mă feri de șuvoiul de zgură”

– Cum vă sustrageți atacului informațional?

– E greu, e al naibii de greu. Nu mă mai uit la știri de televiziune de-o grămadă de timp, nu am treabă cu facebook-ul sau cu instagram-ul și fac tot ce pot pentru a mă feri de șuvoiul de zgură și de toxine care se prăvălește zi de zi peste noi. De fapt, trăind în iluzia că e bine să fim informați, descoperim destul de rapid că nu suntem nicidecum mai deștepți, mai frumoși sau mai sănătoși, ci suntem doar mai speriați, mai insomniaci și mai plini de nevroze și panici. Oricum, ca să înțeleg cât de cât ce se întâmplă în jur, mi-e destul de ușor să mă uit peste câteva titluri și să citesc în diagonală un articol sau două, asta și pentru că am fost cândva jurnalist. La drept vorbind, în marea lor majoritate, știrile și comentariile actuale nici nu mai au la bază vechiul principiu de-a ne informa, ci țintesc doar să ne amețească și să ne subjuge, ne pun pe tavă o groază de adevăruri contrafăcute, de realități mincinoase și de concluzii deja mestecate, care depind doar de interesele celui care le-a fabricat. Îmi pare rău să o spun, dar am devenit o masă de manevră jucată pe degete, un soi de turmă mânată în stânga și în dreapta după cum dictează niște grupuri de afaceri, niște politicieni dubioși sau niște politici de stat. Azi se inventează aproape orice, iar oamenii au o disponibilitate uriașă de-a înghiți fel și fel de inepții și de gogomănii. Din nefericire, nu prea mai stă nimeni pe gânduri, nu prea mai are nimeni dileme sau simple întrebări. S-a umplut lumea de crime cumplite, de războaie și de mari nedreptăți, iar mila și nevoia noastră de-a îndrepta lucrurile parcă s-au topit și au dispărut.

În pădurea Căldărușani

– Din ce vă trageți puterea și echilibrul? Aveți o rețetă de interes general?

– Nu cred că are cineva o rețetă de interes general, deși am vrea cu toții să existe o licoare miraculoasă sau un descântec plin de puteri. În fiecare din noi, există însă o șansă de-a descoperi unde îi e cel mai bine, cum se stă tihnit cu capul pe pernă și cum îi bate inima mai normal. Bunăoară, am un prieten care a trecut prin niște frământări personale, printr-o perioadă mai grea, și și-a găsit tihna și bucuria într-un loc la care nu s-ar fi gândit nimeni, la tirul cu arcul. Pare un lucru mărunt, derizoriu, dar sportul ăsta l-a vindecat mai ușor și mai repede decât orice drumuri la psiholog. În ceea ce mă privește, pot vorbi doar despre felul în care îmi caut eu liniștea, despre locurile și lucrurile care mă ajută să merg înainte și să-mi văd mai departe de scris. Ieri, de exemplu, am fost împreună cu soția mea în pădurea de la Căldărușani, într-o pădure uriașă, splendidă, chiar dacă e mutilată pe alocuri de tăierile ilegale de stejari seculari. Și am găsit acolo o liniște și o pace fără sfârșit, o lumină vrăjită care mi-a umplut pieptul și mi-a luat piuitul. Ca de obicei, nu era în jur nici țipenie de om. E fascinant cum, la doar treizeci de km de București, te poți plimba ore în șir fără să vezi pe absolut nimeni. Și asta nu ni s-a întâmplat numai ieri. În ultimii ani, am fost de cel puțin șapte-opt ori în pădurea de dincolo de mânăstire, de peste lac, și în total, în atâtea drumuri și în vreo douăzeci de ore de mers, nu știu dacă am întâlnit vreo patru persoane! Pe scurt, asta e rețeta mea prăpădită, măcar o față a ei, și le-o recomand doar celor care văd lumea la fel și care vibrează la tipul ăsta de lucruri. Sunt convins că nu le-ar face deloc bine unor oameni care nu se pot despărți de oraș. De fapt, pe nesimțite, s-a creat o ruptură majoră între om și natură, un fel de prăpas­tie. Și atunci fiecare trebuie să sape și să tot sape în el însuși și să-și caute leacul sau propria rețetă.

„Sunt dependent de lucrurile stabile și nemaipomenit de curate”

– Cu siguranță că faceți și dvs. proiecții imaginare din când în când, momente când mintea ni se mută de la scris în spațiu. La ce vă gândiți? Ce fel de gânduri vă readuc liniștea?

– N-am nevoie de experimente sau de încercări noi. Până la urmă, mă gândesc la aceleași lucruri care îmi fac bucurie de-o viață întreagă și pe care, din fericire, pot să le împart sau să le trăiesc laolaltă cu oameni care îmi sunt foarte dragi. Iubesc drumurile noastre la Dunăre, în munți sau pe câte o plajă sălbatică, iubesc cărțile și filmele care îmi fac pieptul să bubuie, iubesc colindele de Crăciun și întâlnirile cu prietenii mei cei mai apropiați. În general, îmi place să stau ferit de politică și de acea realitate murdară despre care am vorbit la început. Mă îngrozesc mișeliile, barbariile și mai ales ceea ce oamenii numesc, atât de gomos și abstract, crimele de război. Mai clar, sunt dependent de lucrurile stabile și nemaipomenit de curate, cum ar fi chiar pădurea aceea de la Căldărușani. E drogul meu personal, e medicamentul meu vindecător. O pădure ca asta rezistă în acel loc de când e lumea lume, a trecut prin vremuri teribil de bune, cu râsete și lumină, și prin vremuri nespus de rele, cu lacrimi și întuneric. Iar acolo, primăvara, indiferent de epocă și regim, ies din pământ urzicile, leurda și untișorul, după care, toamna, se umple de ghebe, de creasta-cocoșului și de bureți negri. Pur și simplu, pentru mine, asta e bafta chiorului sau un noroc de-a dreptul uriaș. În niciun caz nu e un privilegiu, fiindcă munții, Dunărea, pădurile și plajele nesfârșite de la ­Sulina și Sfântu Gheorghe sunt la îndemâna ­oricui.

Mai vreau să spun că îmi fac foarte bine meciurile de fotbal, văzute împreună cu băiatul meu, cu fratele meu și cu camarazii noștri de arme. Suntem un soi de sectă fanatică nerecunoscută de statul român, dar care trăiește în logica și în credința clubului Liverpool, în mistica stadionului Anfield, în slava lui Jurgen Klopp, a lui Bobby Firmino și a lui Mo Salah și cu o ură neîmpăcată pentru șleahta de impostori care încearcă să distrugă azi echipa noastră iubită, adică pentru trio-ul malefic Slot, Hughes și Edwards.

– Să ne întoarcem de la fotbal la scris. Care este cea mai frumoasă parte a lui? Motivul pentru care merită să-i dedici ­viața?

– E greu de descris starea aia fizică în care îți trece un mic curent electric prin brațe, în care simți că-ți bubuie pieptul și în care ajungi să crezi cu tărie că așa, doar dacă te scoli de pe scaun și faci vreo două mișcări, o să-ți iei imediat zborul. Bucuria scrisului e un miracol. E o stare de transă. E o vrajă absolută, și nu doar un act de iluzionism. La fel – și, din păcate, cel mai frecvent – partea rea și dificilă a scrisului te poartă prin neguri cam sumbre, prin neputință și disperare, prin lungi perioade de timp, în care tavanul se mișcă și e gata să-ți cadă în cap. Chiar și așa însă, cu toată neputința și disperarea, în toiul acelui cutremur din camera mea, prefer de-o sută de ori să rămân la masa de scris decât să fac orice altceva.   

– La ce lucrați în prezent?

– E romanul la care lucrez de nouă ani și ceva și sunt foarte fericit că am ajuns în sfârșit la capătul lui, la ultimele paragrafe și rânduri. Pe scurt, acum lucrez extrem de intens și abia aștept să-l văd terminat. Ca să fiu cinstit, n-am nici cea mai vagă idee despre ce va fi după aceea, nu-mi dau seama cum o să trăiesc. Practic, de aproape un deceniu întreg, îmi duc viața în egală măsură și în cartea asta, sunt cu siguranță dependent de ea și de personajele ei. E ca și cum aș fi luat de un car de vreme, în fiecare dimineață, o vitamină sau o linguriță de miere, iar în curând, probabil în Aprilie sau Mai, și flaconul de doctorii, și borcanul de miere se vor goli. După cum știți, oamenii se roagă la ceruri sau la bunul Dumnezeu pentru fel și fel de probleme sau visuri, așa că eu pot să spun cu mâna pe inimă că mă rog la zeul primăverii și al verii să-mi dea cât mai repede o nouă îndrăgostire literară, o nouă obsesie și o nouă dependență.   

– Mai există solidarități literare? Aveți prieteni scriitori? Frecventați locuri de întâlnire cu ei? Mai există cafenele literare ca în trecut?

– Nu, cafenele literare ca în trecut categoric nu mai există. Bucureștiul are câteva locuri prin care se învârt destui oameni care au treabă cu scrisul, dar asta nu înseamnă că mai există solidarități literare. Sunt mici grupuri de prieteni care trăncănesc cu plăcere, râd cât simt nevoia să râdă și beau câte o bere sau șapte. E o bucurie, garantez pentru asta. E una dintre puținele bucurii care mai există în marele oraș București, în alte orașe mai mari sau mai mici și în țara numită România. E una dintre bucuriile care n-au nimic de-a face cu Bolojan, cu Grindeanu, cu Drulă, cu sinistrul personaj Demeter sau cu Ciolacu. Îmi face mare plăcere să ies și eu din când în când la întâlniri cu prietenii mei. Și să fac exact aceleași lucruri: să trăncănesc, să râd și să-mi beau berea.

– Dacă nu este o întrebare prea invazivă, cum arată o zi din viața dvs. de scriitor?

– Nu e deloc invazivă, credeți-mă! Nu m-am ferit niciodată să spun care e rutina mea zilnică. Mă trezesc, mă spăl, îmi fac cafeaua, îmi rulez prima țigară și, din clipa în care am făcut ochi, îmi deschid deja laptopul și am cartea în față. Astea sunt orele cele mai bune, în care am mintea teribil de limpede și în care văd și cel mai mic cuvințel inutil, și cea mai mică virgulă pusă degeaba, și locul în care scârțâie o frază. Din păcate sau din fericire, în ultimii ani nu mai pot lucra intens decât dimineața, șase, șapte sau opt ore, până când mă simt mai stors ca o cârpă și mi se încleiază complet mintea. Apoi, mănânc de prânz și mă odihnesc, ca să-mi revin cât de cât din epuizarea aia totală și să mai prind puteri pentru seară. Iubesc ne­spus acea oră vrăjită, în care lumina se tot stinge și se lasă încet, încet întunericul. Încerc să mă plimb, să colind cu soția mea pe străzi și străduțe și să ne întoarcem după o vreme acasă, la câte un film, la niște muzică, la câte un pahar de vin și la cărțile noastre de pe noptieră. Mă feresc ca de foc să mai deschid acel document Word care este, de fapt, propria mea carte. De minimum șapte-opt ani, dacă încerc să lucrez seara, fac doar prostii și provoc catastrofe.

– Ne-ați povestit în precedentul interviu despre casa familiei dvs. din satul Ciocanu, la granița dintre Brașov și Dâmbovița. Mai mergeți acolo? Mai este un loc de izolare care să vă extragă din harababura cotidiană?

– Da, da, clar, e o mică minune, e un refugiu pentru întreaga familie. Cum să spun, e ca o insulă situată în creierii munților, și nu pe întinderea oceanului sau a mării. Evident, nici acolo nu mai e satul de odinioară, acum e un alt sat, dar chiar și așa, prin comparație cu lumea Bucureștiului, cu Valea Prahovei sau cu orice stațiune montană, rămâne un loc magic. Cumva, schimbarea e inevitabilă, e greu de crezut că mai poate exista undeva un loc complet neatins de mersul lumii și al vremurilor. La Ciocanu, de la un sat complet izolat, cu nici cincizeci de case, în care abia puteai să ajungi după ploile mari sau după prima ninsoare mai zdravănă, acum vine asfaltul din două direcții, și dinspre Șirnea, și din­spre Dâmbovicioara. Au apărut tot felul de vilișoare și vile, de pensiuni, un mic hotel și fel de fel de curți dichisite, cu fier forjat, cu felinare, cu căprioare kitschoase din ipsos, cu câțiva pitici de grădină. Repet, chiar și așa, e încă un loc magic. Mai cu seamă că, de la casa noastră înspre munte, spre stâna din Grind și spre creastă, s-au sălbăticit toate fânețele, potecile abia se mai văd, iar celelalte căprioare, cele în carne și oase, s-au înmulțit din nou ca în vremurile de aur. Alături de băiatul meu, de soția mea, de frații mei, de soțiile lor și de mama, zic și eu slavă Cerului! Cu cât e mai sălbatică zona dinspre creasta sudică a Pietrei Craiului, cu atât noi suntem mai ­fericiți.

– Vă gândiți vreodată la ce urmează? Cum vă vedeți viitorul?

– Mă gândesc, firește, nu există om care să nu se gândească. Îmi doresc să nu se schimbe aproape nimic din echilibrul și bucuria pe care mi le dau familia și prietenii. Îmi doresc să-mi rămână cât mai mult timp acea limpezime din orele de dimineață și acea râvnă a scrisului. Cum nu sunt încă nebun, știu cât se poate de bine că lucrurile sunt trecătoare și că totul are un sfârșit. Cu toate astea, poate și fiind­că sunt un om mai conservator și un optimist incu­ra­bil, mă bucur enorm pentru fiecare zi în care viața continuă să fie la fel, în care nimic n-a început să se zgâlțâie din temelii sau să se prăbușească. Nu-mi doresc nimic spectaculos, nu vreau să ajung la Polul Sud și nici să cuceresc Everestul. Vreau doar să fim sănătoși mai departe și să mergem ușurel ­înainte.

Foto: Mircea Struțeanu